Ultimele subiecte
» EmDrive
Scris de virgil_48 Ieri la 20:43

» Dor de viata.
Scris de gafiteanu Ieri la 19:53

» Mica teoremă a lui Fermat
Scris de Hercules Sam 08 Dec 2018, 01:12

» Lucrul mecanic-definitie si exemple - ARHIVA
Scris de virgil_48 Mier 05 Dec 2018, 22:12

» Numarul magic
Scris de CAdi Mier 05 Dec 2018, 20:30

» Noutăți
Scris de virgil_48 Lun 03 Dec 2018, 19:34

» Perpetuum Mobile in magnetism
Scris de scanteitudorel Dum 02 Dec 2018, 15:52

» Ce fel de popor suntem
Scris de virgil Dum 02 Dec 2018, 07:42

» Lucrul mecanic - definitie si exemple
Scris de virgil_48 Sam 01 Dec 2018, 20:40

» Legi de conservare
Scris de Vizitator Sam 24 Noi 2018, 20:06

» ETERUL si RADU FORGACI -
Scris de eugen Sam 24 Noi 2018, 14:38

» De ce e minte putina si saracie mare
Scris de virgil_48 Mar 20 Noi 2018, 10:21

» La frontierele cunoașterii
Scris de Vasile Tudor Dum 18 Noi 2018, 16:34

» Adevar adevarat
Scris de mm Dum 11 Noi 2018, 13:38

» Probleme de Electromagnetism-rezolvari
Scris de virgil Lun 05 Noi 2018, 08:23

» Cutremurele de pamint
Scris de gafiteanu Dum 04 Noi 2018, 22:57

» Despre ecuațiile lui Maxwell
Scris de scanteitudorel Dum 04 Noi 2018, 15:32

» Ce este o gaura...neagra ?
Scris de virgil Joi 01 Noi 2018, 18:50

» Orbitarea - o miscare compusa
Scris de virgil_48 Mier 17 Oct 2018, 16:46

» Carti sau documente de care avem nevoie
Scris de scanteitudorel Dum 14 Oct 2018, 08:26

» Mecanica FOIP si actiunea acestuia asupra corpurilor.(secțiunea 4)
Scris de gafiteanu Sam 13 Oct 2018, 01:44

» Facilitate LaTeX pentru formule matematice
Scris de virgil_48 Vin 05 Oct 2018, 10:13

» Logica si intuitia
Scris de negativ Joi 04 Oct 2018, 20:34

» Ce este realitatea?
Scris de negativ Lun 01 Oct 2018, 08:13

» Deblocare???? :-(
Scris de virgil Lun 01 Oct 2018, 06:49

» Geniul forumului
Scris de virgil Sam 22 Sept 2018, 19:37

» Ce este FOIP?
Scris de virgil_48 Joi 20 Sept 2018, 19:51

» Superpozitia cosmica vs. superpozitia cuantica
Scris de virgil Mier 19 Sept 2018, 05:53

» Studiul similitudinii sistemelor micro si macrocosmice (revizuit)
Scris de virgil Dum 09 Sept 2018, 06:43

» Pentru Galateni
Scris de virgil Sam 01 Sept 2018, 16:38

Top postatori
virgil (8918)
 
CAdi (7402)
 
Abel Cavași (6733)
 
gafiteanu (6193)
 
virgil_48 (6093)
 
Razvan (5591)
 
Pacalici (5571)
 
curiosul (4828)
 
scanteitudorel (4128)
 
negativ (2752)
 

Cei care creeaza cel mai des subiecte noi
Pacalici
 
Abel Cavași
 
curiosul
 
CAdi
 
Razvan
 
Dacu
 
meteor
 
virgil
 
scanteitudorel
 
gafiteanu
 

Cei mai activi postatori ai lunii
virgil
 
virgil_48
 
CAdi
 
scanteitudorel
 
gafiteanu
 
eugen
 
Hercules
 
Abel Cavași
 

Cei mai activi postatori ai saptamanii
CAdi
 
virgil
 
gafiteanu
 
virgil_48
 

Flux RSS


Yahoo! 
MSN 
AOL 
Netvibes 
Bloglines 


Spune și altora
Cine este conectat?
In total sunt 7 utilizatori conectati: 0 Inregistrati, 0 Invizibil si 7 Vizitatori

Nici unul

Recordul de utilizatori conectati a fost de 49, Dum 20 Mar 2011, 14:29

Legi de conservare

Posteaza un subiect nou   Raspunde la subiect

Pagina 23 din 34 Înapoi  1 ... 13 ... 22, 23, 24 ... 28 ... 34  Urmatorul

In jos

Legi de conservare

Mesaj Scris de Vizitator 1 la data de Vin 11 Noi 2016, 10:38

Rezumarea primului mesaj :

Am radiat primul mesaj care constituia o eroare. virgil_48

Vizitator 1
Vizitator


Sus In jos


Noile legi ale miscarii planetelor

Mesaj Scris de crivoi d la data de Mar 27 Feb 2018, 16:37

Electroconvergenta Pamantului/ Anexa  (continuare)

2.2.9  Teoria gravitovortexului  
Schița sistemului solar executată de Kepler ”după natură” în viziunea artistică a lui Copernic  și ale preciziei instrumentelor de observație ale lui Tycho Brahe stă la baza teoriei gravitației newtoniene și implicit la baza relativității generale a lui Newton. Marile descoperiri din domeniul astronomiei  și al cercetării universului în general coroborate cu eșecurile teoriilor bazate pe modelul keplerian al sistemului solar au impus  apariția a noi teorii privind interacțiunea corpurilor masive din univers. Aceste teorii au la bază modele fizice și matematice noi în care vechile teorii fundamentale se regăsesc ca niște cazuri particulare ale unui fenomen mai complex decât cel pe care ele însă-le îl pot descrie.
Câmpul gravitovortex
Dacă modelul keplerian al sistemului solar ar fi fost ceva mai complet, legea
gravitație nu ar mai fi avut nevoie de corecții, artificiul matematic newtonian ar fi fost superfluu. De remarcat  că artificiul matematic al sistemelor inerțiale introdus de Newton,suplinește de fapt o lacună fizică a modelului gravitațional; I.N. Popescu completează această lacună (rezultatele observaționale permițând această completare) rolul special al sistemelor inerțiale în teoria gravitației dispare și această dispariție obținându-se printr-o generalizare naturală a acestor sisteme (g.4.). De asemenea, este de remarcat faptul că tentativele postnewtoniene de a elabora teorii mai exacte ale gravitației s-au bazat pe generalizarea sau super generalizarea  sistemelor inerțiale galileene, utilizate în teoria gravitației, operație care nu poate depăși, evident, cadrul strict al mișcării sub efect gravitațional. Spre deosebire de Einstein care pleacă – în edificarea teoriei sale – de la legea gravitației a lui Newton (scrisă sub forma Laplace – Poisson), I. N. Popescu pleacă de la o ecuație mai generală, anume de la ecuația newtoniană a mișcării, (o.5.):
 

                    F = (mv) = m                                   (2.16.)
 

care este în același timp o ecuație fundamentală pentru întreaga fizică. Pentru a obține legea sa, a gravitație, Newton a considerat mișcarea planetară cunoscută din observații și formulată matematic. I. N. Popescu procedează absolut similar considerând mișcarea gravitațională  cunoscută din observații (asupra galaxiilor) și formulată matematic de legile vârtejului, (n.4., i.11.). Spațiul în care are loc mișcarea corpurilor masive nu este un spațiul vid ca în cazul teoriei lui Newton ci spațiul fizic real reliefându-se contribuția   mediului interplanetar (interstelar)  la mișcarea acestor corpuri (c.16.). În locul legilor lui Kepler  ( care, așa cum am specificat anterior, au fost deduse din observații la nivelul posibilităților tehnice existente la începutul secolului al XVII-lea) I. N. Popescu utilizează alte legi ale mișcării  (deduse tot din observație, dar la nivelul posibilităților tehnice specifice sfârșitului de secol XX), ca de exemplul legile mișcării în vârtejul galactic  (a.1.) - observat și măsurat direct în secvența Hubble a galaxiilor (i.13.), iar aceeași lege fundamentală a mecanici conduce la o altă lege a forțelor gravitaționale, valabilă în orice sistem de referință, fără ca aceasta să contrazică (și cu atât mai puțin să nege!) mișcarea newtoniană (mecanica newtoniană fiind cu mult mai generală decât teoria gravitație a lui Newton). De asemenea se demonstrează că sistemele gravitovortex sunt ele însele sisteme inerțiale generalizate, generalizare rezultată din completarea modelului fizic care stă la baza teoriei actuale a gravitației. Pentru deducerea ecuației generale a mișcării se consideră o masă fluidă aflată în stare de mișcare (de exemplu o nebuloasă spirală din secvența galaxiilor, a lui  Hubble) din care se separă un volum, τ, fig. II.16,; pentru  echilibru se înlocuiește acțiunea fluidului înconjurător printr-un sistem de presiuni normale pe suprafața σ (j.18., g.16., h.9., i.11.).
Fig. II.16 Schița de calcul pentru ecuația mișcării
 

Fie un element de volum  dτ, care are masa elementară ρdτ  și o viteză oarecare, v; notând cu t timpul, forța de inerție care acționează asupra acestei mase este - . Fie  mai departe fN=FN / m =o forță ,,exterioară” oarecare ( de exemplu, forța gravitațională newtoniană) care acționează asupra elementului de volum, cu forța elementară fN ρdτ  (m.8.). Din relația de echilibru dinamic al volumului τ se deduce ecuația generală a mișcării pentru unitatea de masă:
 

fN fN                            ( 2.17 )
           
            Se observă din relația  (2.17) că alături de cunoscuta forță gravitațională , fN = acționează și alte tipuri de forțe datorate mediului interplanetar sau interstelar, care pot exercita presiuni p de tot felul asupra corpului material τ, (h.9.). Din compararea relației, FN = , cu ajutorul căreia Newton interpretează mișcarea observată a aștrilor, cu ecuația lui I. N. Popescu  (2.17) se observă deosebirea dintre modelele fizice fundamentale ale teoriei newtoniene a gravitației și cea a gravitovortexului. În aceste condiții se deduce ecuația câmpului gravitovortex,  (h.15.).
 

f = fN  - p + μ 2v + div v (2.18)
 

care se deosebește de câmpul gravitațional newtonian. Sub raport fizic el este sugerat direct de rezultatele observațiilor măsurătorilor asupra mișcării intergalactice: suprapunerea  a două câmpuri distincte, câmpul gravitațional newtonian și câmpul unui vârtej (vortex),  (h.15., i.5.). Matematic el va rezulta din relația (2.17) prin  explicitarea gradientului presiunilor, p, cu ajutorul legilor vârtejurilor, la fel cum câmpul newtonian rezultă din explicitarea relației  cu ajutorul legilor lui Kepler (n.6.). Studiul gravitovortexului cu ajutorul relațiilor de mai sus permite studiul unei clase întregi de fenomene distincte, care, într-un fel sau altul, au ca model  matematic  aceleași ecuații generale. De exemplu, ecuația (2.17) e dedusă considerând influența mediului înconjurător asupra volumului τ prin intermediul presiunilor p; o asemenea stare de tensionare poate fi însă provocată nu numai de forțe mecanice, dar și de alte categorii de forțe, cum ar fi forțele magnetice și cele electrice, (n.14., n.10.). În consecință, relația (2.18) poate exprima în bune condițiuni și acțiunea unor asemenea categorii de forțe. Gravitovortexul generalizează sistemele de referință inerțiale lărgind vechiul sistem închis newtonean, S, și creând un nou sistem gravitațional  închis, S”, care pare ”exterior” sistemului S, fig. II. 17. În raport cu sistemul S” legile de conservare ale sistemului S vor fi evident încălcate și această încălcare este datorată forțelor ”suplimentare” gravitovortex, Fv și Fθ fără ca prin aceasta să se încalce legile generale de conservare ale mecanicii, adică înseși principiile generale de conservare.. De altfel, teoria actuală a gravitației nu poate să afirme coerent  conservarea energiei mișcării gravitaționale, atâta timp cât ignoră forțele reale (ca forța gravitovortex Fv) revelate de multe fenomene observabile și măsurabile.
 

 

 





























crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Noile legi ale miscarii planetelor

Mesaj Scris de crivoi d la data de Mar 27 Feb 2018, 16:38

(continuare)
























 

 

 

 

 

 

 

 


                        a)
            >0
 

 

 
 

 

 


                        b)
 

Fig. II.17.
 

a - sistem gravitovortex, S” ;  b – sistem închis newtonian, S.
Prin trecerea de la S la S” forma ecuației de mișcare rămâne invariantă, dar legile de conservare ale mișcării sunt încălcate. Această încălcare este datorată neglijării forțelor „  suplimentare” gravitovortex, dar poate fi interpretată (formal) și ca o defecțiune a principiului variațional (>0), adică ca o defecțiune a mecanicii clasice .
 

 Rezumând discuția referitoare la fenomenul vârtej - fenomen cosmic universal,      I. N. Popescu concluzionează:
” 1.  Mișcarea circulară într-un vârtej este o mișcare perfect inerțială deoarece:
este permisă în întreg spațiul din jurul centrului mișcării;
continuă în timp nelimitat, în absența oricăror forțe active;
nu există forțe centrifuge, (h.15).
  2. Inerțializarea mișcării rotaționale în cadrul sistemelor vortexinerțiale,
alături de sistemele inerțiale  galileiene, permite – în cadrul unei teorii a gravitației de tipul gravitovortexului – o generalizare absolută a   sistemelor de referință inerțiale, deoarece orice mișcare imaginabilă rezultă din translații și rotații. Sistemul gravitovortex reprezintă deci un sistem inerțial generalizat (i.16.).
În consecință, legile gravitovortexului vor fi valabile și în sistemele inerțiale de referință în care sunt valabile legile teoriei gravitației a lui Newton, adică în sistemele galileiene de referință plasate în centrele comune de greutate. De aceea utilizarea mecanicii newtoniene ca și completarea și dezvoltarea ei în
cadrul gravitovortexului, vor fi – din punct de vedere principial – legitime și coerente, (0.5., i.16.) ;
Deoarece gravitovortexul reprezintă un sistem inerțial generalizat, legile sale
rămân valabile în sistemele de referință care se mișcă oricum și, în consecință vor fi echivalente cu cele ale teoriei relativității generale, care, pe o altă cale, obține aceeași generalizare a sistemelor inerțiale; vom regăsi această echivalență, în diverse ipostaze, pe întreg parcursul lucrării de față.” (Gravitația – Pledoarie pentru o nouă teorie a gravitației, 1982, București, n.n) , (n.5.).
          Să remarcăm faptul că generalizările naturale obținute în gravitovortex nu sunt legate în nici un fel de condiția restrictivă a egalității dintre masa inertă și masa grea, condiție care impietează profund - așa cum văzut pe larg în capitolele anterioare – asupra posibilităților practice ale acestor teoriei. Acest ”amănunt decisiv” i-a permis lui I. N. Popescu să facă un pas înainte în raport cu teoria lui Einstein, care îl va conduce la explicarea multor fenomene inaccesibile teoriilor actuale ale gravitației, (g.15.). Rezultă de aici că mișcarea circulară de revoluție a Pământului este efectiv o mișcare perfect inerțială, dar nu una galileieană, cum consideră relativitatea restrânsă, ci una vortexinerțială (o.5.). Conform lui I. N. Popescu, rezultatele negative ale experienței Michelson, în condițiile creșterii nelimitate a preciziei de determinare, nu pot fi explicate decât prin perfecta inerțializare a mișcării circulare, adică prin gravitovortex.    
Legea forțelor și structura câmpului și a mișcării în gravitovortex
           Fiecărui procedeu matematic de inerțializare a mișcării gravitaționale îi corespunde din punct de vedere fizic, adăugarea unor forțe corective la legea gravitației, a lui Newton. Așa au procedat Newton însuși, Lense, Lorentz, Einstein; gravitovortexul nu face nici o excepție de la această regulă, deosebirea constând în faptul că aici forțele corective au un caracter fizic foarte concret, așa cum numai forța corectivă a lui Lorentz îl mai are. Pentru a fi cât mai  concreți în evaluarea demersurilor euristice folosite cităm din nou din lucrarea menționată anterior ( I. N. Popescu, Gravitația, 1982). ,,Conform cu indicația  metodologică a lui Lagrange, forțele se evaluează din cantitatea de mișcare imprimată. Newton a evaluat forța sa de gravitație din următoarea ecuație a mișcării
 

                    FN = (mv) = m                            (2.19)
 

unde membrul drept reprezintă chiar cantitatea de mișcare imprimată. Deoarece în gravitovortex ecuația generală a mișcării (2.19) în cazul unei particule de masă m și de densitate ρi devine:
 

                          FNi                                (2.20)
 

rezultă, prin explicitarea gradientului presiunilor  că legea forțelor  va fi dată de relația:
 

                 F = FN + FV = -            (2.21)
 

care derivă din potențialul gravitovortex ( n.6.).
 

          U = UN + UV = -       (2.22)
 

Vom utiliza adesea în cursul expunerii noastre parametrul  θN =, pe care îl vom numi ,, forța absolută a centrului” gravitovortex și care în final se va dovedi a fi o constantă universală, prin analogie cu notația  θN =GM[L3T-2] pe care Newton o numește ,, forța absolută a centrului” gravitațional, cu toate că această constantă nu are dimensiunile unei forțe (n.4.).”
,,Pentru a se păstra structura mișcării vârtejului trebuie, evident, ca                    | Fv| = | Fθ|, adică forța radială  Fv va ,,echilibra” exact forța tangențială  Fθ, la fel cum forța gravitațională newtoniană ,,echilibrează” forța de inerție din mișcarea planetelor ,,abătându-le, după cum spune Newton, de la mișcarea lor rectilinie și uniformă”(n.5.). Așa cum am mai arătat (Gravitația,§ 7.3, ), gravitovortexul induce în spațiu nu numai mișcarea și, respectiv, forțele active, dar și forțele de inerție necesare. Se înțelege că în sistemul vortexinerțial, Fθ va fi tocmai o astfel de forță de inerție; mișcarea oricărei particule în câmpul vârtejului va putea fi deci descrisă exact, cu ajutorul forței active Fv și al mecanicii lui Newton, adică așa cum am procedat anterior. Sistemul galileian de referință în care este valabilă legea gravitației, a lui Newton, nu este un sistem vortexinerțial. În consecință, forța inerțială Fθ va fi tocmai o astfel de forță de inerție; mișcarea oricărei particule în câmpul vârtejului va putea fi deci descrisă exact, cu ajutorul forței active Fv și al mecanicii lui Newton, adică așa cum am procedat anterior. Sistemul galileian de referință în care este valabilă legea gravitației, a lui Newton, nu este un sistem vortexinerțial. În consecință, forța inerțială Fθ (dacă ea există) va deveni, în raport cu teoria newtoniană o forță activă și va provoca accelerații ale mișcării planetare, între altele chiar avansul de periheliu. Mai concret, această forță fiind prezentă în mișcarea reală a planetei va fi înregistrată automat în membrul drept al ecuației (7.186, Gravitația), în timp ce membrul stâng al ecuației nu conține - în teoria lui Newton – forța activă Fv capabilă să echilibreze o astfel de mișcare reală. Accelerația tangențială pe care forța neechilibrată Fθ o provoacă în raport cu sistemul  inerțial galileian, respectiv în raport cu teoria newtoniană a gravitației, face, de exemplu, ca constanta ariilor din mișcarea planetară newtoniană să devină variabilă, mai exact, să crească în timp, deoarece Fθ    are acțiune permanentă. În consecință, planetele se vor îndepărta lent, dar permanent de soare, în ciuda celebrei propoziții Laplace – Lagrange – Poisson care afirmă invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare. Această accelerație, pe care o putem deduce efectiv din observații, este foarte redusă, de circa 108 ori mai mică decât accelerația gravitațională newtoniană, dar efectele ei sunt cumulative în timp și pot determina schimbări importante la scara epocilor terestre sau a ,,vârstei” întregului univers, în raport cu structurile cvasistatice newtoniene”.  
”În conformitate cu principiul lui Mach, mișcarea gravitovortex nu depinde deci numai de valoarea maselor M și m și de condițiile inițiale ale mișcării, ci depinde suplimentar și de natura spațiului ambiant (care nu poate fi vid) și de mișcarea relativă în raport cu materia acestui spațiu” (n.10.).
”Suplimentar față de cerințele principiului lui Mach, valoarea forțelor centrifuge depinde și de valoarea relativă a densităților ρ și ρi, adică de ,,natura” substanței (h.9.). Această cerință pare absolut logică; dacă forțele gravitaționale și mișcarea pe care ele le provoacă depind de natura substanței, atunci și forțele centrifuge, care ,,echilibrează „ mișcarea gravitațională, trebuie să depindă de aceasta. După cum se observă, între forțele gravitaționale și cele de inerție există într-adevăr – în gravitovortex – o ,, identitate de esență”, mi = mg (k.13) . Această generalizare a ideii fundamentale a lui Einstein privind ,,egalitatea de esență” a celor două tipuri de forță, prin care el justifică sintetic necesitatea și legitimitatea teoriei sale, reprezintă în principiu o generalizare a însăși relativității generale, generalizare care oferă efectiv noi posibilități de studiu și interpretare a fenomenelor observabile.În gravitovortex nu există însă, în general, traiectorii eliptice sau circulare închise în jurul centrului de forță ci mișcări cvasieliptice și  cvasicirculare, (e.5.) [99].
Ecuația diferențială a mișcării în gravitovortex
Relația (2.23 )  permite calculul traiectoriei unei particule de masă m în câmpul gravitovortex al particulei de masă M și având o intensitate a vârtejului θ , funcție de condițiile inițiale de lansare a particulei m.
 

                         ,                                  (2.23)
unde  γ = 1 - . Pentru  γ = 1, ecuația (2.124) reprezintă ecuația mișcării newtoniene:
 

                             ,                             (2.24)               
 
Referitor la sistemele inerțiale I.N. Popescu preciza: ”Așa cum am demonstrat anterior, mișcarea gravitațională newtoniană nu respectă în general legile lui Kepler (§ 3.1, Gravitația, I. N. Popescu, 1982, n.n.); numai dacă raportăm această mișcare la sistemul inerțial de referință plasat în centrul comun de masă al corpurilor M și m  aceste legi ale lui Kepler, care introduc automat (din enunț) mișcarea inerțială, sunt respectate. Tocmai din acest motiv spunem că teoria gravitației a lui Newton nu este valabilă decât într-un sistem inerțial (galilean) de referință, adică în sistemul galilean plasat în centrul comun de masă (sistemul copernican de axe de coordonate) sau în sistemele echivalente, care se mișcă rectiliniu și uniform în raport cu acesta (sistemele galileiene de axe de coordonate). Se poate spune deci că acele sisteme în raport cu care mișcareq gravitațională respectă legile lui Kepler sunt sisteme inerțiale. În  (§ 3.1) am văzut că în spațiul euclidian mișcarea conform teoriei relativității generale încalcă legile lui Kepler, dar în spațiul riemannian ele sunt respectate conform relației (4.137). Prin urmare, și sistemele de referință relativiste sunt inerțiale, așa cum știm din multe alte considerente. În gravitovortex legile lui Kepler sunt, de asemenea, respectate.”.. ,,Faptul că legea gravitației a lui Newton nu este valabilă decât în sisteme inerțiale particulare (galileiene) și nu în sisteme inerțiale generalizate (vortexinerțiale) face ca gravitovortexul să aducă corecții importante mișcării gravitaționale newtoniene.” [99].
 

             2.2.10.  Teoria scalar-tensorială Brans-Dicke (1961)

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de virgil_48 la data de Mar 27 Feb 2018, 17:23

@Abel Cavași a scris:
@virgil_48 a scris: - In miscarea elicoidala pe care o sustii, axa elicoidei este
rectilinie sau nu ?
Degeaba este rectilinie, dacă nu poate fi parcursă de un corp. Ea nu este (și, mai ales, nu poate fi) parcursă în realitate de niciun corp, ci este doar o abstracție. Matematica studiază dreptele și alte figuri geometrice, dar asta nu înseamnă că acele figuri geometrice au neapărat un suport material.
Ai putea sa demonstrezi ca o traiectorie rectilinie "nu poate fi
parcursa de un corp" pe topicul cu Noile legi ale miscarii planetelor.
Dar formulele acelea de cinematica si geometrie nu sunt suficiente.
Miscarea este guvernata de legile dinamicii.

virgil_48
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 6093
Puncte : 23791
Data de inscriere : 03/12/2013

Sus In jos

ENERGIE, versus forme de miscarea a materiei

Mesaj Scris de crivoi d la data de Mier 28 Feb 2018, 11:06

Virgil 48:
1.Miscarea este guvernata de legile dinamicii.
2.De unde daca nu din "camp"?

Raspuns:
1. Miscarea naturala este "guvernata" de interactiunile matricelor entropice ale corpurilor naturale (paradigma moderna de interactiune a  electroconvergentei corpurilor naturale).
 De-a lungul timpului paradigmele de interactiune s-au schimbat (vezi, Anexa 2/Electroconvergenta Pamantului).

b) Miscare  poate fi modelata/descrisa ( mai mult sau mai putin apropiat de "adevar") de legile  cinematicii ('aspecte" cantitative) si de legile dinamicii ('aspecte" calitative).

2. Daca nu din "Camp"?; atunci din structura/organizare/functiile care initiaza/genereaza/intretin efectul aferent "campului' "local de interactiune a (matricei) corpului analizat. Vezi, interactiunea cu matricea corpului de influenta preponderenta si cum se "reflecta" aceasta "local".

"Treaba" cu conservitatea sau nonconservitate este "atributul" de lucru al fiecarei teoriii emise, functie de ceea ce vrea sa "descrie"/modeleze"/"legifereze" -o "realitate" mai mult sau mai putin  cuprinzatoare/generala.
 Important sa fie "validata" secventa din natura la care se refera "teoria"  de datele de observatie ( vezi avansul de periheliul/Mercur pentru teoria gravitatiei/ Newto/Einstein, s.a.).
Pentru unele cazuri, conditia de conservare impusa in teorie nu este o piedica pentru "rezultate" secventiale  in concordanta cu datele de observatie (vezi, mecanica newtoneana, ...,).

In ce priveste relatia "lucru mechanic" -"energie" termodinamica generalizata  da verdict la intrebarea "cea fost mai intaii "oul"/Lucrumecanic sau "gaina"/energie? Si se pare ca are dreptate  "oul" daca este  mai intaii se "strica" mai repede decat Gaina.

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de virgil_48 la data de Mier 28 Feb 2018, 11:43

D-le Crivoi, incep sa va suspectez si pe dvs. ca ati fost sau
sunteti profesor.
Prea ma trimiteti mereu la bibliografie si nu va lasati tras de
limba. In general nu am inteles ce mi-ati transmis. Iar despre
fragmentul de aici, mie mi se pare a fi invers, desi poate fi
vorba de modul in care interpretez eu:
b) Miscare  poate fi modelata/descrisa ( mai mult sau mai putin apropiat de "adevar") de legile  cinematicii ('aspecte" cantitative) si de legile dinamicii ('aspecte" calitative).
Cinematica se ocupa de unitati de masura, cantitati, marimi ?
Nu inteleg nici macar daca aprobati sau dezaprobati ce scriu eu.
Preferam sa vad : nu-i adevarat d-le ce scrii aici:
XXX
Sau macar : consider ca nu-i adevarat . Sper ca nu e cu suparare !

virgil_48
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 6093
Puncte : 23791
Data de inscriere : 03/12/2013

Sus In jos

Oul sau gaina

Mesaj Scris de crivoi d la data de Mier 28 Feb 2018, 12:25

Cinematica (în  κινεῖν, kinein, a se mișca) este o ramura a mec. clasice ce se ocupă cu studiul mișcării obiectelor fără a lua în considerație cauza ce duce la această mișcare.
Cinematica nu trebuie confundată cu altă ramură a mecanicii clasice,  dinamica (care studiază relația între mișcarea obiectelor și cauza care o determină
"Negativ"/" pozitiv" sunt concepte ce,..., "tin" de cadrul/sistemul de referinta (geometric, temporal,..)

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Fond informational privind teorii de "gravitatie"

Mesaj Scris de crivoi d la data de Mier 28 Feb 2018, 14:42

Electroconvergenta Pamantului-Anexa 2- Cercetarea prin metoda demersurilor euristice a specificului creatiei in domeniul modelarii interactiunii din Univers . continuare (secvente selectate):


2.1 Considerații asupra aplicării tehnicii demersurilor euristice

Cercetare sistematică a actului de creație din domeniul modelării interacțiunilor corpurilor masive cu ajutorul metodei demersurilor euristice, metoda dezvoltată de inventologul rus A.I.Polovinkin, permite evidențierea principalelor trăsături al acestui act cât și a sensului dezvoltării modelării [14]. Două substanțe și un câmp sunt suficiente și necesare pentru formarea unui sistem tehnic minim complet cât și pentru modelarea minimă a interacțiunilor sistemelor naturale [16]. Pentru a scurta timpul de alcătuire a repertoriului propriu și pentru a lărgi orizontul creativ, A.I. Polovinkin a elaborat un fond interdisciplinar de demersuri și proceduri creative constituit din 15 grupe cu 261 demersuri și 600 de proceduri elementare, fig. II.1. Prin demers euristic se înțelege acțiunea tip de modificare a soluțiilor tehnice existente, constituită dintr-o primă parte care descrie spațiul (mulțimea) variabilelor și răspunde la întrebarea "ce să se schimbe?" și dintr-o a doua parte care descrie modalitățile de modificare a variabilelor răspunzând la întrebarea "cum să se schimbe?". Se numește demers euristic unitar demersul care se referă la un singur spațiu al variabilelor și la o modalitate unică de modificare a acestora. Procedura de căutare constituie un demers euristic unitar. Mai multe proceduri de căutare înrudite vor constitui un demers euristic. Mai multe demersuri creative de aceeași categorie vor constitui grupa de demersuri creative care, sub aspectul conținutului, corespunde în mare măsură unei tehnici intuitive de creație. Tehnica demersurilor euristice constă în selectarea și utilizarea deliberată de către inventatorii cu experiență a unei selecții de câteva demersuri creative, care, sub aspectul conținutului, corespunde în mare măsură unei tehnici intuitive de creație. În stabilirea demersurilor euristice caracteristice utilizate în modelarea interacțiunilor din Univers s-a ținut seama de stadiul cunoștințelor științifice și tehnice în perioada respectivă. Este evident că un specialist al zilelor noastre pus în situația ipotetică de a parcurge drumul către definirea și realizarea unui model de interacțiune (de exemplu), va face apel la un set de demersuri euristice altul decât cel care l-a condus la o realizare asemănătoare pe Aristotel sau Galileo Galilei. Ne propunem în cele ce urmează analiza principalelor descoperiri, experimente și invenții care se constituie în etape principale în  dezvoltarea ideii de interacțiune a corpurilor masive din Univers.

             2.2.10.  Teoria scalar-tensorială Brans-Dicke (1961)
       Sugerată de o multitudine de date experimentale, variabilitatea ,,constantei” gravitaționale G, a fost ,,observată” încă de Eddington, dar cel care a formulat-o explicit și a argumentat-o ca atare a fost P.A.M. Dirac, 1937 . Dacă G este variabil în timp rezultă clar că teoriile referitoare la gravitație nu reprezentau decât instantanee în drumul lung al evoluției universului iar rezultatele lor nu pot fi valabile decât pentru perioade relative de timp foarte scurte. Cercetările legate de o asemenea restructurare a teoriilor de gravitație au relevat nu numai corecții cantitative, ci, mai ales, corecții calitative majore, în ceea ce privește mișcarea sub efect gravitațional. Sintetizând aceste încercări, în încheierea lucrării sale, Teoria Relativității [77], Einstein scrie (1953):  După părerea mea, teoria prezentată aici este cea mai simplă teorie relativistă care este posibilă din punct de vedere logic. Aceasta nu înseamnă că natura nu se poate supune unei teorii mai complexe a câmpului. Teorii de câmp  mai complicate au fost deseori propuse. Ele pot fi clasificate după următoarele trăsături caracteristice:
[list="list-style-type: lower-alpha; direction: ltr;"]
[*]
Mărirea numărului de dimensiuni ale continuumului. În acest caz trebuie explicat de ce continuumul este, aparent, redus la patru dimensiuni (a.1.).

[*]
Introducerea câmpurilor de diferite naturi (de exemplu, un câmp vectorial) suprapuse câmpului deplasărilor și câmpului corelat gik ( sau gik) , (c.20.).

[*]
Introducerea ecuațiilor de câmp de ordin superior (de derivare), (h.9.).
După părerea mea, astfel de sisteme complicate și combinațiile lor trebuie luate în considerare numai dacă există motive fizico-empirice pentru a face aceasta .” Așadar Einstein nu este un dogmatic; istoria demonstrează că o asemenea credință naivă este  împărtășită,  uneori  până la fanatism, numai de epigonii marilor creatori. Pentru rezolvarea problemei (H. Thiry, P. Kaliza, W. Klein, Veblen, B. P. Jordan, Ehlers, Kundt, Demming, R. H. Dicke, C. Brans și P. J. Peebles, etc.) au fost utilizate toate procedeele enumerate de Einstein în pasajul citat mai sus, dar calea care s-a dovedit cea mai fecundă și a fost parcursă până la capăt este cea inițiată de Jordan, continuată și definitivată de grupul de la Princetown, condus de prof. R. H. Dicke. Calea aleasă de Jordan [99] constă în suprapunerea unui câmp gravitațional suplimentar, care să reflecte direct variația în raport cu timpul a constantei gravitaționale G, peste câmpul deplasărilor și cel corelat gik ale relativității generale (n.6.). Acest câmp suplimentar poate fi scalar, vectorial, tensorial sau tensorial de ordin superior (n.14.). Analizând cu atenție toate aceste posibilități R. H. Dicke constată [60] că din cauza uniformității și izotropiei universului, cel mai potrivit pentru corectarea relativității generale pare a fi câmpul scalar (creat de restul materiei)  G = câmp scalar variabil, care reflectă direct condițiile fizico-empirice constatate și care trebuie suprapus câmpului gravitațional relativist (j.18.). Landau [123] arată că se pot obține atât ecuațiile de câmp ale lui Einstein cât și ecuațiile sale ale mișcării, dacă se scrie principiul variațional sub forma:
 
                              ,                                    (2.25)

 
unde R este tensorul de curbură contractat, Go este constanta gravitațională și L densitatea langrangeiană a materiei (h.9., k4.). Se pot obține ecuațiile de câmp a lui Einstein, dacă se rezolvă această variație pentru componentele tensorului metric și ecuațiile relativiste ale mișcării materiei, dacă se rezolvă variația  pentru coordonatele particulei (care apar în densitatea langrangeiană a materiei). Prin adăugarea, pur și simplu, la densitatea langrangeiană a materiei , L, a unei densități suplimentare, Lλ, corespunzătoare  acestui câmp scalar (a.11.), se introduce explicit  câmpul scalar  variabil  în relativitatea generală iar ecuația (2.25) devine:
 
                                                              (2.26)

 
Urmărind să remedieze una dintre lipsurile esențiale ale teoriei relațivității generale, din considerarea principiului lui Mach,  Brans și Dicke deduc [28] următoarea expresie a mărimii Lλ
 
                                Lλ = - G0+1                           (2.27)

Unde λ este câmpul scalar variabil, ω este o constantă, care ar putea fi privită ca o constantă de cuplaj a câmpului, având practic valoarea 1 (b.15.) . Scalarul, λ, care apare explicit în densitatea Lagrange, apare implicit și în materia lagrangeiană, datorită inevitabilei dependențe a masei particulei de câmpul  scalar. Brans și Dicke fac ipoteza că o astfel de dependență este de forma
 
                                     m = moλ+1/2                                              (2.28)

 
care conform cu exigențele relativității speciale, trebuie să fie aceeași pentru orice fel de particulă cu masa de repaus mo (h.15.). Rezultă astfel o nouă teorie a gravitației care este capabilă să interpreteze mai exact realitatea observabilă, deoarece ea ține cont de un fapt fizico-empiric nou; variabilitatea în timp a lui G, revelată de experiență (n.19.). Demn de menționat este faptul că introducerea în teoria relativității generale a unui câmp scalar-variabil (care reflectă – în acord cu datele experimentale – variația în timp a constantei gravitaționale), este perfect compatibilă cu fundamentele și cu formalismul matematic al acestei teorii, rezultatul final fiind o ușoară corecție a ecuațiilor de mișcare (de ex. avansul de periheliul  a lui Mercur este cu  4 secunde  mai mic ca în teoria lui Einstein  fapt datorat  influenței aplatizării soarelui), (g.16.). Din acest punct de vedere, teoria scalar - tensorială apare ca o rivală a relativității generale ”pure”, ceea ce a dat naștere unor polemici ascuțite. Formalismul matematic al lui Jordan , cât și cel al lui      Brans – Dicke relevă pe lângă aspecte cantitative interesante (vezi valoarea avansului de periheliu) un aspect calitativ general. De menționat faptul că teoria scalar – tensorială schițată mai sus se desfășoară strict axiomatic în cadrul geometriei definită de ecuațiile de câmp a lui Einstein , care rămân neschimbate. Dicke observă [60] că în condițiile unui G variabil în timp ( în cadrul geometriei definită de ecuațiile de câmp a lui Einstein) o bară etalon se contractă sau se dilată funcție de valoarea locală a câmpului scalar. Dar nu numai etaloanele de lungime se comportă atât de straniu în geometria lui Einstein, în condițiile unui G variabil, ci și etaloanele de timp (m.3.). Dicke arată [99] că și perioadele ceasornicelor se accelerează sau se încetinesc atunci când ele sunt mutate (oricât de lent) de la un punct la altul al spațiului definit de geometria einsteniană; ca aceste efecte ciudate nu reprezintă vechile efecte relativiste ale contracției lungimii și timpului datorate vitezelor mari de deplasare (respectiv transformărilor Lorentz), ci sunt efecte noi, independente de viteză, datorate proprietăților intriseci ale geometriei einsteiniene, pe care această geometrie le capătă în condițiile unui G variabil (c.21.). Se evidențiază o mișcare cu expansiune contracție, care nu reprezintă un efect relativist cunoscut geometriei einsteiniene. În loc să aprofundeze analiza acestor fenomene, în acord cu alte lucrări de specialitate (Milne, Walker, Mc Vittie), Dicke observă  că legile fizicii, fiind legi obiective ale naturii, nu depind de geometria în care ele sunt reprezentate și deci nici de unitățile de măsură utilizate (adică să fie invariante în raport cu o transformare oarecare a unităților de măsură).  Dicke redefinește geometria în care se desfășoară formalismul matematic al teoriei sale cu ajutorul unor transformări conforme de tipul :
gμν = λ gμν

gμ = λ+1 gμ

 
adică transformă unitățile de măsură astfel încât lungimile să se comporte ”cum se cuvine”, respectiv să păstreze o aceeași valoare în orice punct al spațiului și ajunge la o nouă formă a principiului variațional unde Φ reprezintă direct câmpul scalar, Φ~λ are dimensiunile lui G+1 (i.11., i.16.). Într-o geometrie  redefinită prin transformarea unităților de măsură , ecuațiile de câmp ale lui Einstein nu mai sunt valide, adică apar ele însele modificate. Se înțelege că nici ecuațiile de mișcare nu vor fi cele ale relativității generale. Toate celelalte constante ale fizicii (de exemplu, viteza luminii c, constanta lui Planck ħ, etc) vor rămâne constante cu excepția ,, constantei” gravitaționale care va fi variabilă. Redefinirea unităților de măsură, de către  Dicke anihilează strania contracție și expansiune a etaloanelor de lungime și de timp. În concluzie:

[/list]

[list="list-style-type: decimal; direction: ltr;"]
[*]
Câmpul scalar Brans - Dicke este un câmp cu raza de acțiune infinită (long range, reprezentate de particule cu masa de repaus zero, bosonice sau fermionice), asemănător câmpului gravitațional și celui electromagnetic (n.5.). Principalele manifestări fizice ale acestui câmp sunt [99]: Câmpul scalar conduce, practic, adică în spațiul fizic, la o forță de atracție suplimentară între corpuri (alături, evident de o forță de atracție newtoniană) (o.5.).

[*]
Câmpul scalar poate fi numai slab; practic tăria sa este de același ordin de mărime cu interacțiunea gravitațională.

[*]
Interacțiunea unui câmp scalar cu o particulă materială nu se poate naște decât dacă masa particulei este funcție de acest scalar.

[*]
Introducerea câmpului scalar în teoria gravitației face ca această teorie să devină pe deplin compatibilă cu principiul lui Mach (o.5.).
În final, se poate concluziona că teoria scalar – tensorială a gravitației încearcă să adapteze relativitatea generală la exigențele impuse de ipoteza unui G variabil (confirmata la scară mare) a  lui Eddington și Dirac.
 

[/list]

2.3. Setul de demersuri euristice utilizate în invențiile/descoperirile din domeniul modelării interacțiunilor din Univers

În urma analizei principalelor descoperiri, experimente și invenții care se constituie în etape principale în  dezvoltarea domeniului de interacțiune a corpurilor masive din Univers, se pot evidenția demersurile euristice implicate și se pot  contura unele aspecte specifice creației în domeniule menționat (Anexa 1). Aceasta constituie o primă etapă necesară în conturarea unor demersuri creative și proceduri de căutare generale sau individuale adaptate cerințelor domeniului. 
          Metoda specializată a demersurilor euristice poate fi substanțial eficientizată prin folosirea mijloacelor electronice de calcul, inventatorului revenindu‑i sinteza noilor soluții. Într‑o a doua etapă, în care se programează însăși demersurile euristice, se transferă calculatorului și o parte din procesul de creație și în continuare practic integral, procesul de evaluare.

 

Ordonarea demersurilor euristice după frecvența de apariție  (Tabelul 2.1)

                                                                                                Tabelul 2.1


Nr.

Crt.

Tipul demersului

Cantitatea

1.      

h.15.

Asigurarea tipizării și normalizării complexe în elemente

36

2.      

m.3.

Admiterea unor factori sau fenomene care de obicei se consideră inadmisibile ; în cazuri extreme  să se asigure și unele acțiuni compensatoare.

18

3.      

n.5.

Folosirea analogiei proprietăților altor obiecte.

15

4.      

n.4.

Folosirea soluției analoge existente într-un alt domeniu al tehnicii, în natura nevie, în organismele vii

15

5.      

h.9.

Asigurarea unei noi proprietăți a obiectului : asigurarea plutirii, ermetizării, autorestabilirii, translucidității, etc.

14

6.      

n.6.

Folosirea principiului imitației

12

7.      

i.11.

Înlocuirea unor mărimi fizice prin altele

10

8.      

a.1.

Modificarea radicală a parametrilor sau atributelor obiectului.

9

9.      

o.5.

Combinarea elementelor universale pentru realizare unor funcții  diferite noi

8

10.     

o.14. 

Folosirea posibilităților utilizării diferitelor efecte fizice și a combinațiilor acestora

6

11.     

j.18.

Separarea în obiect a elementului cel mai necesar

6

12.     

o.17.

Imaginarea unei noi funcții pentru un obiect cunoscut

6

13.     

o.19.

Sintetizarea unei construcții ideale și transformarea treptată a acesteia în una reală

4

14.     

i.14.

Înlocuirea în obiect a sursei de energie, a tipului acționării, a culorii etc.

4
....................................................................................................................................................
Concluzie:

Demersurile euristice utilizate cel mai des (și care, într-o primă fază, pot fi utilizate în procesul de elaborare a noi modele de interacțiune) se referă la asigurarea tipizării și normalizării complexe în elemente (h.15.), la admiterea unor factori sau fenomene care de obicei se consideră inadmisibile  (m.3) și la folosirea unor soluții analoage (n.4, n.5.). Se reflectă astfel dorința omenirii de cunoaștere cât mai profundă a lumii în  procesul complex de realizare și perfecționare continuă a modelării interacțiunilor din Univers.

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de negativ la data de Mier 28 Feb 2018, 17:30

"În analiza matematică, un câmp scalar este o funcție de mai multe variabile care asociază fiecărui punct al unui domeniu dintr-un spațiu euclidian un număr real, deci este o funcție scalară"
Atunci cum stam cu notiunea de "câmp scalar variabil" ?
Ce se mai încurca pe aici ?

_________________
N∃GATIV
avatar
negativ
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 2752
Puncte : 13242
Data de inscriere : 11/12/2012

http://www.ubicuum.ro

Sus In jos

Noile legi ale mișcării planetelor

Mesaj Scris de crivoi d la data de Mier 28 Feb 2018, 19:57

"Domeniul" din spatiul Euclidian (cadrul de masurare geometric) difera  de "domeniul"  specific TRG (cadrul de masurare geometrico-temporal)?

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de negativ la data de Joi 01 Mar 2018, 07:06

crivoi d a scris:"Domeniul" din spatiul Euclidian (cadrul de masurare geometric) difera  de "domeniul"  specific TRG (cadrul de masurare geometrico(aici trebuia spus spatio)-temporal)?
Da, dar unul poate fi numit spatiu si altul sistem de referinta inertial, care nu e chiar un spatiu complet. De aici necesitatea de a folosi tensorii. Sunt înca in dilema cu denumirile.

_________________
N∃GATIV
avatar
negativ
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 2752
Puncte : 13242
Data de inscriere : 11/12/2012

http://www.ubicuum.ro

Sus In jos

Clarificare/ definitie!?

Mesaj Scris de crivoi d la data de Joi 01 Mar 2018, 11:14

D-l Virgil:
1.Cum ar trebui sa fie invatamantul pentru ca sa-ti dea si (2) libertate
de gandire si acumulare de cunostinte ?
1. Invatamantul a fost si va fi intotdeauna ASA deoarece transmite cunostinte "verificate". Teoriei lui Newton I-au trebuit 80 ani pentru a fi  transmisa/'predata" in invatamant.

2. Cercetarea se ocupa de "gasirea" de cunostinte noi (descoperiri,..., inventii). Nu intotdeauna ce "gasesc" cercetatorii se "confirma" imediat (nu numai din cauza inertiei psihologice a comunitatii stiintifice). Una- sa Gandesti (bine/rau) alta-I sa gasesti. Apropo, FOIP-ul nu va ajuta la rezolvarea problemelor care va preocupa (nonconservitatea, lucru mechanic,...)?
Daca nu va ajuta, este posibil sa fiti in situatia de a fi cercetat si nu ati "gasit". Asta nu nu ar fi "libertate de gandire" ci pur si simplul eroare de gandire.
O teorie trebuie sa "rezoneze" correct si cu "probleme din natura" rezolvate nu numai cu ceea ce "viseaza" cercetatorul.
Citind ultimele dvs. comentarii am ajuns sa ma intreb daca energia potentiala este a "locului" (cum "ziceti" dvs.) sau a (masei) corpului cum (correct) am "invatat"?
De asemenea, asemenea, constat ca redescoperiti "multe" care sunt deja/demult aplicate , cum ar fi:
-navigatia inertiala;
-utilizarea "efectului gravitational" pentru modificare/corectarea traiectoriei unor obiecte/sateliti/... din spatiu,
Vedeti, ca sunt  dictionare (astronomic, ..., si altele) in care gasiti cunostinte accesibile, recunoscute care v-ar scuti de o cercetare care cu siguranta v-ar conduce la aceleiasi "rezultate". Pentru acest lucru indic studiul bibliografiei aferente.
Daca am publicat secvente din Anexa 2, am facut-o pentru a va sugera sa aprofundati studiul legat de "domeniile" pe care le abordati/propuneti pe forum.

De mult ajutor ar fi pentru discutii/critica/insusire/... expunerea a ceea ce se cunoaste actualmente in domeniul temei de cercetare propuse ( cum ar fi pt. fondul de informatii din domeniul fizicii elecoidale).

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Aruncatul pisicii

Mesaj Scris de crivoi d la data de Vin 02 Mar 2018, 11:10

1.Imi pare rau Virgil ca ai copiat aici atatea pagini care nu ma
lumineaza cu nimic.
2.Daca mai este pe forum cineva care are
la el calculul vectorial si integral, ar putea contribui la restabilirea
adevarului.
3.Ar trebui sa arate  daca integrala aceea a lucrului
mecanic produs de miscarea pe o curba inchisa, tine sau nu seama
de forta centrifuga care apare.
4.Asta se intampla oricum, iar la
orbitare in mod special:

5.Daca nu tine seama, isi merita numele de integrala virusarii.
Miscarea pe o curba inchisa nu este intotdeauna in pasul
melcului.
6. P.S. Poate cunoaste cineva...pe altcineva...care sub acoperire...

1."Lumina" o ai sau n-o "ai". Nu-I de vina decat cel de SUS (neacoperit).

2. Adevarul este in formula. Contradictia este in modelul fizic. Cel al gravitatiei clasice (newtoneene) si respectiv, cel "visat" (aici, se vede un mod cum se arunca pisica).

3. Instrumentul mathematic la care va referiti nu este utilizat pentru calculul fortei centrifuge (care, "apartine" modelului fizic  construit dupa conditii fizice "pamantene").  

4. Lucru mechanic este "ceea ce este" , iar GRAVITATIA ati vazut ce este ("gravitatia' lui Aristotel - stare a corpului natural ca functie de viteza sa, nu este "gravitatia" lui Newton-vazuta prin "experienta' terestra, gPamant=g la nivel Luna" pamanteana, nici "gravitatia" lui Einstein /cadru spatio-temporal, nici  "gravitatia" lui I.N. Popescu/gravitovortex, nici "gravitatia' lui,..., neica nimeni).

Generalizarea pentru Univers a unor "efecte" de la nivelul Pamantului (Galilei, Newton) au condus la "infundatura" in care s-a ajuns in FIZICA si in mod special in (teoria) Gravitatiei. Asta este "problema" si teoria electroconvergentei este o incercare de a elimina 'limitele" teoriilor "secventiale" de interactiune naturala din Univers.
Astea sunt de "descoperit"  si nu sa aruncam "pisica" in ringul gravitatiei/ ontologicului.

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Fond informational privind teorii de "gravitatie"

Mesaj Scris de crivoi d la data de Vin 02 Mar 2018, 11:34



Interacțiunile  corpurilor ce definesc Universul

 

2.1.        Generalități privind modelarea interacțiunii corpurilor

 

         Microuniversul și macrouniversul sunt ambele, zone ale realității fizice. Cercetarea elementarității microsistemelor aduce clarificări prețioase pentru încercările de răspuns la marile întrebări privind universul, originea și evoluția sa. Anticii  definesc corpurile/spațiul, mișcarea/materie, timpul și principiile mișcării naturale încercând să stabilească relații cauzale între acestea (Anexa nr. 2). În evul mediu catolic, paradigma aristotelică asupra filosofiei naturale s-a menținut prin intermediul filosofiei lui Thoma d′Aquino care a fost acceptată ca filosofie oficială a catolicismului Se poate constata că grecii antici au văzut lumea ca pe un organism, viziune bazată în cea mai mare parte pe analogia dintre lumea naturală și societatea umană. Aceeași viziune a dominat și epoca Renașterii dar paradigma se schimbă de la organic la mecanic. Dacă în antichitatea se afirma ca mișcarea circulară a corpurilor este mișcarea perfectă, se poate constata că, perioada de la Galilei la Newton a condus la o nouă definiție a mișcării naturale. Astfel, mișcarea universală a oricărui corp este o mișcare uniformă în linie dreaptă (sau repausul); nici un corp nu mai are propria sa stare de mișcare naturală așa cum afost definită de antici (de ex. , o linie dreaptă în jos pentru pământ, o linie dreaptă în sus pentru foc, o mișcare circulară pentru corpurile cerești). Concepția aristotelică a diferitelor mișcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerție a corpurilor în care se renunță la credința lui Aristotel că o viteză uniformă a corpului necesită acțiunea continuă a unei forțe constante din mediu. Aristotel accepta inerția corpurilor în repaus, nu, însa cea a mișcării.
          Newton preia acest set de adevăruri parțiale și găsește un set unitar de legi care explicau corect mișcarea atât a corpurilor cerești cât și a corpurilor pământești. În structurarea acestei concepții s-a ținut preponderent cont de specificitatea mișcării corpurilor Pământești și mai puțin de procesele fizice de mișcarea specifice corpurilor cerești (Anexa 2). 
          După Newton  au existat unele tentative formale de a clarifica presupozițiile care au fost luate ca axiomatice în edificarea sistemului mecanicii newtoniene (E. Mach, H. Poincaré, ș. a.). Opinia lui Mach că sistemul inerțial al Universului se stabilește în funcție de masa stelelor fixe și părerea lui Riemann geometria spațiului este influențată de materie, geometrie care influențează la rândul ei fenomenele fizice care au loc în spațiu l-au inspirat pe Einstein în elaborarea teoriei relativității generalizate. În formularea inițială a teoriei relativității,  Einstein a ținut cont de


principiul lui Mach care prevedea ca proprietățile spațiului să fie complet determinate de distribuția materiei în univers. Ulterior soluțiile (de vid a ecuațiilor câmpului gravitațional) lui Willlem de Sitter (1872-1934) și ale lui Kurt Gödel (rotația absolută a universului la baza ecuațiilor câmpului gravitațional) au condus la ideea că principiul lui Mach  nu constituie o parte esențială a relativității generalizate. Astfel s-a ajuns la geometrizarea fenomenului de gravitație prin aceea că structura sau ”forma” spațiului influențează mișcarea corpurilor prin acesta, iar spațiul este influențat, la rândul său, de masele conținute în el.
          Dorința de a găsi un creator care să joace rolul ceasornicarului  cât și convingerea religioasă într-o ordine creată a lumii a fost  etalată de noua imagine a ”ceasornicului lumii”[48]. Elementul de finalitate din imaginea mecanică era dovedit de proprietățile intrinseci ale lucrurilor, date de Dumnezeu, și de regularitatea legilor Naturii, în timp ce viziunea teleologică însoțind imaginea organică a lumii susținea o ”călăuzire a lucrurilor” generală. Evoluția de la argumentele teleologice – care susțin că datorită legilor cauzalității, ordinea trebuie să aibă un  scop logic, la argumentele eutaxiologice – care susțin că ordinea trebuie să aibă o cauză, care este planificată,  marchează în știință trecerea de la confuzia dintre ideile de scop și funcție, specifică  primei argumentări, la frumusețea matematică și armonia pe care o etalează argumentarea eutaxiologică care, însă, presupune  utilizarea unor considerabile cunoștințe științifice. Din acest motiv, argumentele eutaxiologice, mai simple logic dar mai dificile conceptual și mai interesante, au atras mai puțin mințile obișnuite. În timp ce argumentele teleologice se bazau  pe ideea că lucrurile au fost făurite  spre folosul nostru imediat sau în vederea unei finalități ultime, argumentele eutaxiologice indicau doar alcătuirea lor armonioasă, coprezentă. Argumentul Finalist eutaxiologic este foarte asemănător cu Principiul Antropic Slab. Argumentele finaliste teleologice sunt analoage cu Principiul Antropic Final, iar Principiul Antropic Tare are ceva în comun cu ambele forme ale Argumentului Finalist. Ca o regulă, abordarea eutaxiologică este asociată perspectivei locale și analitice, tipică pentru fizica modernă, în timp ce argumentele teleologice merg mână în mână cu o viziune holistă, globală și sintetică a lumii. Ambele abordări au condus la progresul științei. Viziunea modernă asupra Naturii îi accentuează caracterul neterminat și în mișcare și indică astfel adevăratul sens în care lumea noastră se deosebește de un ceas. Un ceas neterminat nu funcționează și descoperirea rolului timpului în Natură a dus la părăsirea argumentelor finaliste bazate pe armonie și perfecțiune omniprezentă în favoarea acelora care se concentrau pe coincidențele co-prezente curente. Cealaltă viziune modernă se referă la faptul că s-a ajuns să realizăm deosebirea dintre lume așa cum este cu adevărat (”realitatea”) și teoriile științifice despre lume și modelele ei. În toate privințele, teoriile fizice sunt descrieri imperfecte ale realității observabile, aproximații ale realității fizice (cercetată, analizată)  care nu permit tragerea concluziilor de amploare despre natura  ultimă a realității obiective. Oamenii de știință nu au recunoscut totdeauna acest lucru și nu o fac nici în prezent. Teoriile fizice actuale nu trebuie absolutizate și eternizate. Ele suferă o dezvoltare succesivă calitativă ducând la un moment dat la crearea prin salt  a unor teorii calitativ noi, care reflectă mai bine realitatea obiectivă, conțin ca un caz particular sau caz limită teoriile precedente și arată totodată domeniul lor de valabilitate (principiul de corespondență). Referitor la teoriile din fizică Einstein  preciza: ”În fizică putem găsi mai multe tipuri de teorii. Cele mai multe dintre acestea sunt constructive. Ele încearcă să construiască o imagine a fenomenelor mai complexe folosind materiale cu o schemă formală relativ simplă, de la care pornesc […]. Atunci când spunem că am reușit să înțelegem un grup de procese naturale, înțelegem invariabil prin asta că a fost găsită o teorie constructivă care acoperă procesele respective. Împreună cu această clasă foarte importantă de teorii există o a doua, pe care eu o numesc „teorii principiale”. Acestea folosesc metoda analitică, nu cea sintetică.[…]. Avantajele unei teorii constructive sunt completitudinea, adaptabilitatea și claritatea, iar cele ale unei teorii principiale sunt perfecțiunea logică și siguranța fundamentului ei.[ 48].
 Fizica particulelor elementare a cunoscut  și cunoaște două modele sau structuri explicative fundamentale pentru strategii de cercetare distincte și rivale, prima „democriteană“,iar pe ultima „platonistă“. Prima perspectivă, cea democriteană, reduce ceea ce este complicat la ceva mai simplu, acceptă predominanța substanței discontinue (particulele), deci a materiei. Procedând inductiv, perspectiva democcratianăe îndreaptă spre determinarea constituenților ultimi ai structurii substanței, A doua perspectivă, cea platonistă, păstrează și sporește complexitatea, acceptă predominanța substratului continuu (câmpul material), a energiei, nu este de acord cu o„explicație ultimă“ prin particulele elementare, ci se întreabă asupra unui „de ce“ profund, care permite să fie descoperirile experimentale tocmai cele care sunt și nu altele, prin procedeul deductiv. ”Democriteenii“ intenționează o inducție de la existența unei particule la existența mai multor particule, apoi în final, la toate particulele cunoscute și existente, cu rezultatul marii unificări. “Platoniștii“ consideră eronată tentativa și vor să deducă din ecuațiile matematice ale teoriei descoperite pur formal, diversitatea lumii fizice a experimentului. Cele două cunoscute procedee logice (inducția și deducția) sunt incriminate. Nici unul din ele nu este unic, necesar și suficient în cunoașterea științifică. Ele se completează reciproc în funcție de necesitatea trecerilor de la concret la abstract și invers, prin trepte intermediare de abstracție și concretitudine date de puncte de referință anumite. Nu există vreun procedeu unic, standard, de cunoaștere, descoperire și testare experimentală. Poziția democriteană e considerată naivă, necritică, în timp ce a doua e critică și reflexivă. Predominantă în lumea științifică este credința că numai o teorie unitară a câmpului poate unifica lumea fizică [48].
      În modelarea interacțiunii din Univers  s-a ținut preponderent seama de manifestarea interacțiunii la nivelul globului terestru ca apoi pe baza observațiilor/experimentului să fie generalizat modelul și pentru corpurile din Univers. Din antichitate până în prezent au fost necesare multiple “artificii” pentru salvarea fenomenelor ce stăteau la baza ipotezei de interacțiune a corpurilor din Univers. Așa au procedat anticii, așa s-a procedat și se procedează încă  perioada  contemporană nouă. Diferitele ipoteze de interacțiune  emise de-a lungul timpului au  permis minții omenești să descifrezea cât mai multe  pagini din numărul infinit al carții  naturii (Anexa nr.2).

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de eugen la data de Vin 02 Mar 2018, 20:56

A sti si a putea

Dn Crivoi,
Admirabil efortul dvs de a ne prezenta pe bucati digerabile.
In mileniul trei, cu nivelul de cunostinte de mecanica cereasca si posibilitatile tehnice ar fi de asteptat o expansiune umana in  Cosmos, acolo unde stiinta pretinde ca a ajuns cu gandul, cu intelegerea.
Se aud planuri vechi despre Marte...
Vorba ceea, teoria ca teoria, practica...
Vom vedea in viitor daca romantismul contemplarii Cosmosului va fi continuat cu realismul asteptat al colonizarii Cosmosului.
Adica nu numai sa stim ci si sa putem...

eugen
Moderator
Moderator

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 2576
Puncte : 22534
Data de inscriere : 19/03/2010
Obiective curente : Ma intereseaza comportarea bobinelor in inalta frecventa, la care apar impedante capacitive proprii sporite, eliminarea lor, reducerea rezistentei peliculare, marirea inductantei unei bobine, condensatori de inalta capacitate, etc.

Sus In jos

Paradigma electroconvergentei

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 10:03

D-l Eugen:
1.Adica nu numai sa stim ci si sa putem...
2.Admirabil efortul dvs de a ne prezenta pe bucati digerabile.
3.Vorba ceea, teoria ca teoria, practica...
4.Vom vedea in viitor daca romantismul contemplarii Cosmosului va fi continuat cu realismul asteptat al colonizarii Cosmosului.
5.Se aud planuri vechi despre Marte...
6.In mileniul trei, cu nivelul de cunostinte de mecanica cereasca si posibilitatile tehnice ar fi de asteptat o expansiune umana in  Cosmos, acolo unde stiinta pretinde ca a ajuns cu gandul, cu intelegerea.
1.Inainte de a "sti" (autor) si a "putea"(parerea celorlalti) trebuie sa comunici interlocuitorilor "cultura"/ "limba"  in care vorbesti (fondul general de cunostinte ale domeniului, la nivelul "intelegeriii "despre ce vorbim"). Ati vazut cum au reactionat (si pe buna dreptate) majoritatea celor care au intervenit cand am prezentat noile constructe: matice entropica, corp natural, corp de influenta preponderenta, electroconvergenta?! Interlocutorul trebuie sa aiba cunostinte solide in domeniu pentru a putea "analiza" (eventual, intrebuinta/insusi) correct ceea ce propui.

2. Ca sa propui ceva nou/solid stiintific, trebuie parcursi pasii stabiliti deja in creatie(fluxul general al creatiei din care v-am prezentat doar 3).

3. In baza teoriei electroconvergentei am realizat /propus cateva inventii unele medaliate (aur, bronz) la diferite saloane de inventii. E drept ca cele mai importante au fost ,..., "neintelese". Ramane de "vazut" (de cei care cunosc"Fondul general al domeniului rachete, amortizor de zgomot,...,).

4. Cu "realismul" de la noi slabe sperante (fiind un domeniu de cunostinte "nisa"/care nu are piata la noi, din pacate).

5. Aici "nu se aude"!

6. Asa va fi! Cine o va face, se poate vedea (cine incearca, "de pe la noi" potrivit "media' au numai "esecuri", ceilalti in schimb "triumfa")

Concluzie:
Asa ca niciodata nu-I "indestulatoare" INFORMATIA. Se "ineaca" doar cei ce n-o doresc! Dar, cine n-o doreste GRATIS? Vinul cel mai bun este cel,..., GRATIS! 
Sanatate si success!

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Paradigma electroconvergentei

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 10:19

Virgil 48:
Exista legea timpului, a volumului sau a masei? Inertia este una dintre datele
primare ale Universului, cea care sustine miscarea. Fara inertie nu ar
exista Universul
Anexa 1. Electroconvergenta Pamantului, ed Performantica, Iasi 2005.
Secventa referitoare la Impetus/inertie.


1.2  Teoria modernă a impetusului
Istoric vorbind, Aristotel și Galileo Galilei sunt  autorii care au marcat prin lucrările lor etapele distincte ale modului în care  este abordată problema mișcării în general și a celei ,,nenaturale”, care necesită acțiunea unui agent exterior, în special.
            Galileo Galilei este preocupat de cinematică, adică de descrierea cantitativă a mișcării. El este preocupat mai ale de mișcarea corpurilor pe Pământ. Meritul lui Galilei constă în faptul că a fost capabil să extragă o mare cantitate de date utile cu ajutorul unor instrumente foarte simple.  În urma experiențelor sale el afirmă că mișcarea natural accelerată ar trebui definită într-un mod care nu numai că este în concordanță cu faptele , dar să respecte și criteriul simplității, adică viteza sa să crească în modul cel mai simplu cu putință. Mai întâii definește mișcarea uniformă a corpurilor ca aceea în care la intervale egale de timp se parcurg distanțe egale, pentru ca ulterior să propună ideea că , în căderea liberă a unui obiect, accelerația este astfel încât  încât în intervale egale de timp creșterile vitezei sunt egale:
            ”O mișcare se spune că este egal sau uniform accelerată când , pornind din repaus, [viteza sa] primește creșteri egale în timpuri egale.”
            Intuiția sa a constat în a concepe timpul t ca pe ceva ce astăzi se numește o variabilă independentă, astfel încât poziția x = x(t) și viteza  v=v(t) să devină funcții de această variabilă care curge cu propria sa rată (uniformă). Ea va fi folosită și de  Newton ca variabilă ”curgătoare” când a propus ”fluxiunile” (cunoscute astăzi sub numele de derivate).
            Pentru Galileo,  mișcarea natural (sau  uniform) accelerată includea nu numai căderea liberă a unui corp, ci și mișcarea unui corp pe un plan cu înclinare mică; argumentul său era că din definiția mișcării uniform accelerate decurge că un obiect care pornește din repaus va parcurge o distanță proporțională cu pătratul timpului parcurs, predicție confirmată de rezultatele celor  aproximativ 100 de experimente cu planuri înclinate.
            Utilizând o argumentație geometrică Galileo Galilei  studiază mișcarea unui proiectil în condițiile în care acesta suferă o accelerație în jos și își păstrează o viteză orizontală constantă. Galileo Galilei nu a cercetat niciodată cauza accelerației ”în jos” pe care toate corpurile o suferă în apropierea suprafeței Pământului. Cu toate acestea, el a formulat conceptul de inerție a unui corp, ca proprietate prin care un  corp tinde să se mențină în starea sa de mișcare.  În Dialoguri , într-o discuție între Simplicio și Salviati (două personale ale cărții), Galileo raționează că deoarece o bilă perfectă lăsată să cadă pe un plan înclinat își va mări continuu viteza și deoarece una aruncată în sus pe planul înclinat va fi decelerată și continuu încetinită, până la oprire, atunci o bilă aruncată pe un plan orizontal va continua să se miște pe suprafața sa cu viteza constantă. În sprijinul afirmației de mai sus el menționează cazul unei bile grele lăsate să cadă de pe catargul unei corăbii în mișcare; aceasta ajunge la baza catargului și nu în spatele acestuia, fig. 6.3
 

                                          
 








 


                                                                                             vo              Fig. 6.3
 

            Prin urmare un corp lăsat în voia lui își menține starea de mișcare. Din lucrare nu rezultă dacă corpul se va mișca în linie dreaptă sau va fi o mișcare într-un cerc paralel cu suprafața Pământului. Legea inerției a lui Galileo susținea că mișcarea circulară se perpetuează de la sine.

   Mai târziu, Descartes enunță  o lege a inerției corectă  conform căreia corpurile tind să-și păstreze  o mișcare în linie dreaptă (sau să rămână în repaus)  atât timp cât nu este supus unei constrângeri. Potrivit lui Descartes, traiectoriile planetele  sunt  curbate de vârtejurile care există peste tot în spațiu cosmic.             În definirii inerției (Principiile filosofiei, 1664), René Descartes (1596-1650) utilizează două legi ale naturii:
XXXVII. Prima lege a naturii: orice lucru, dacă este în repaus, continuă să rămână în aceeași stare, iar îndată ce este pus în mișcare continuă să se miște.
Orice lucru, în măsura în care este simplu și nedevizat, rămâne întotdeauna în aceeași stare atâta vreme cât este lăsat în voia lui și nu și-o modifică niciodată decât dacă intervine un agent exterior.

XXXIX. Cea de a două lege a naturii: orice mișcare are loc prin ea însăși, în linie dreaptă; și deci lucrurile care se mișcă într-un cerc tind întotdeauna să se îndepărteze de centrul cercului pe care îl descriu.
            Orice parte a unui corp, lăsată în voia ei, continuă să se miște, dar niciodată după o linie curbă, ci numai în lungul unei linii drepte […] și orice mișcare  circulară este întotdeauna constrânsă. 
            Conceptul de mișcare inerțială se impunea din ce în ce mai mult, astfel încât  Huygens, în Mișcarea corpurilor care se ciocnesc , scrisă în anul 1650 și publicată în anul 1703, a enunțat această axiomă a inerției simplu, fără nici o motivație sau justificare, astfel: Orice corp care se află deja în mișcare va continua să se miște mereu cu aceeași viteză și în linie dreaptă dacă nu este împiedicat”
Enunțul inerției este aproape similar cu cel propus ulterior de Newton. ca Legea I  în PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale) – celebrele Principii care au stat la baza mecanicii clasice.

Lucrarea lui Newton începe cu o serie de definiții astfel:

Definiția I se referă la masă, echivoc însă, deoarece definește masa funcție de densitate această noțiune nefiind definită în carte. Definiția II introduce impulsul care la rândul lui este definit tot în funcție de masă. Definițiile III-VIII definesc diferite tipuri de forță (inerțială, imprimată și centripetă) și afirmă că pentru a modifica starea de mișcare sau  de repaus  a unui corp este totgeauna necesară o forță. Definiția VI afirmă că accelerația centripetă este proporțională cu forța centripetă.

Deși sunt deja conținute implicit în Definițiile anterioare referitoare la forțe, în continuarea acestora în Principii sunt enunțate Legile I (a inerției ) și  II (F = ma). Sensul exact al Legii  III ( a acțiunii și reacțiunii) este condiționat de clarificarea sensurilor noțiunilor de forță și, prin aceasta, de masă (Definiția I). Corolarele care urmează Legilor stabilesc prin deducție și informații experimentale despre natura forțelor din lumea reală (pământească) legea paralelogramului forțelor și caracterul vectorial al forțelor, faptul că fiecare de corpuri generează forțe de acțiune și reacțiune între ele într-un mod  care este independent de faptul dacă celelalte sunt sau nu prezente.

          Se poate constatat că perioada de la Galilei la Newton a condus la o nouă definiție a mișcării naturale. Mișcarea universală a oricărui corp este o mișcare uniformă în linie dreaptă (sau repausul); nici un corp nu mai are propria sa stare de mișcare naturală (de ex. , o linie dreaptă în jos pentru pământ, o linie dreaptă în sus pentru foc, o mișcare circulară pentru corpurile cerești). Concepția aristotelică a diferitelor mișcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerție a corpurilor în care se renunță la credința lui Aristotel că o viteză uniformă necesită acțiunea continuă a unei forțe constante.
            Newton preia acest set de adevăruri parțiale și găsește un set unitar de legi care explicau corect mișcarea atât a corpurilor cerești cât și a corpurilor pământești.În structurarea acestei concepții s-a ținut preponderent cont de specificitatea mișcării corpurilor Pământești (lucru bun) și mai puțin de procesele fizice de mișcarea corpurilor cerești (lucru rău). 
            După Newton  au existat unele tentative formale de a clarifica presupozițiile care au fost luate ca axiomatice în edificarea sistemului mecanicii newtoniene (E. Mach, H. Poincaré, ș. a.). Opinia lui Mach că sistemul inerțial al Universului se stabilește în funcție de masa stelelor fixe și părerea lui Riemann că materia influențează geometria spațiului, care influențează la rândul ei, fenomenele fizice care au loc în acesta l-au inspirat pe Einstein în elaborarea teoriei relativității generalizate. În formularea inițială a teoriei relativității,  Einstein a ținut cont de principiul lui Mach care prevedea ca proprietățile spațiului să fie complet determinate de distribuția materiei în univers. Ulterior soluțiile (de vid a ecuațiilor câmpului gravitațional) lui Willlem de Sitter (1872-1934) și ale lui Kurt Gödel (rotația absolută a universului la baza ecuațiilor câmpului gravitațional) au condus la ideea că principiul lui Mach  nu constituie o parte esențială a relativității generalizate. Astfel s-a ajuns la geometrizarea fenomenului de gravitație prin aceea că structura sau ”forma” spațiului influențează mișcarea prin acesta a corpurilor iar spațiul este influențat, la rândul său, de masele conținute în el.

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Fond informational privind teorii de "gravitatie"

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 11:08

Anexa nr.1

 

     1. Corp, mișcare/materie, loc/spațiul și timp.
 

   Din cele mai vechi timpuri a stăruit întrebarea: Cum au început timpul, spațiul, mișcarea materia ? Dintodeauna problemele științifice sunt strâns legate de problemele filosofice. Ideile filozofilor, matematicienilor, ș.a. cum ar fi ale lui Anaxagora (continuator al școlii lui Thales, din Asia Mică), Democrit (din Abdera, Tracia), Zenon (din Eleea, Italia de sud), ș.a. cunosc in Atena veacului al V-lea î.H. o mare răspândire. Este perioada de de inflorire a Atenei, urmare a aplicării principiilor democratice (cu limitele ei) în selectia și promovarea oamenilor in viața publică.
[...].........................................................................................................................................................................










  • Democrit din Abdera (c. 460 – c. 370), precedat în explicarea lumii pe o bază
    asemănătoare de către Leucip (c. 500-440), la rândul lui elev al lui Parmenide, consideră că realitatea are un component unic, foarte fin, atomul, ultimul element nedivizibil în seria divizibilă a substanței unice. Democrit admite că cunoașterea are loc pe două căi- prin simțuri (cunoștința impură, obscură) și prin intelect (cunoștința pură, care pune omul în legătură directă cu natura lucrurilor, cu atomii). Aplică teoria atomistă la matematică negând divizibilitatea infinită; el a presupus că totul este este alcătuit din unități discrete, că orice mărime constă din mărimi prime. Atomii sunt plini, perfecți și eterni și se mișcă în vid sub acțiunea unei forțe. Aceștia  sunt în număr infinit și se deosebesc numai prin poziție (ca literele Z și N), ordine (ca AB și BA) și formă sau figură (ca A și B). Prin mișcare și aglomerare, dirijate de legi raționale, atomii pot da naștere oricărui element sau fenomen (h.15). Tot Democrit, după spusele lui Aristotel, a vorbit prima oară despre necesitatea unor definiții ale lucrurilor fizice; pentru prima dată dă o explicație a Căii Laptelui, afirmând că ea este constituită dintr-un număr uriaș de stele foarte apropiate între ele. El consideră că gravitatea este o proprietate a materiei. În concepția sa, atomii fiind în veșnică mișcare, un corp persistă în mișcarea sa până este împiedicat de un obiect, de o cauză oarecare (ideea ce va fi preluată și dezvoltată de Galilei și Newton pentru definirea inerției). Astfel el concepe toate corpurile ca având greutate precum și tendința de a se mișca/cădea spre ,, locul natural” al lumii (centrul ei), idee care va fi preluată și dezvoltată și de Aristotel.



[...].............................................................................................................................................

  • Socrate (469-399), filozof din Atena, preocupat aproape exclusiv de căile prin
    care  cunoaștem lumea, dă o mare importanță conceptelor generale, naturii lor, modului lor de formare. Adevărul poate fi obținut din analiza pură a conceptelor. Obiectivul științei este de a sesiza ceea ce este permanent în lucruri. Socrate se preocupă de idei,  de adevărul lucrurilor, nu de lucruri. Principalul în filozofie ar fi definirea obiectelor. Maeotica (arta de a moși, de a naște adevărul), metodă socratică de creație, constă în a pune întrebări din care să rezulte determinările care aparțin unui concept –conținutul său-, precum și cele care nu-i aparțin.

  • Platon (428-347 î. H.) elev al  lui Socrate, continuă și dă o orientare proprie



operei acestuia. Opiniile și îndeosebi  metoda lui Socrate apar în Dialogurile lui Platon. Potrivit lui Platon, cunoașterea se realizează pe două planuri: pe cel al sensibilului, care ne oferă opinii, cunoștințe aproximativ utile în practică; pe cel al inteligenței, care ne oferă cunoșterea științifică. [...]
............................................................................................................................................................................







  • În temeiul vastei sale operații de formulare și sistematizare Aristotel ajunge 
    la concepția că lumea e reală și cogniscibilă. El admite patru feluri de cauze : materială (din ce este făcut un  obiect), formală (modelul sau definiția abstractă a obiectului), eficientă (acțiunea sau forța care generează obiectul) și finală (scopul care a prezidat la crearea obiectului – entelehia), cu accentul pe cea formală și pe cea finală. Aristotel a dat soluții proprii în problema elementelor lumii. La cele patru elemente ale lui Empedocle  - pămîntul, apa, aerul, focul – pe care el nu le vede de sine stătătoare (cu atât mai puțin ca elemente prime) ci doar ca aspecte ale unei materii primordiale, pe care le plasează in lumea sublunară, Aristotel adaugă un al cincilea element/esență, eterul  - inalterabil și necoruptibil - plasat de el in sfera cerească.            Pe baza cunoștințelor existente Aristotel trage concluzii logice referitoare la diferitele forme pe care le poate lua materia (urmarea a preexistenței acesteia ca potență ), la modul cum se realizează forma prin îmbinarea a patru calități fundamentale –recele, caldul, uscatul și umedul- care nu există izolate ci doar în cupluri. Materia primordială, cu toate aspectele ei și formele la care dă naștere, umple tot spațiul, existența vidului fiind negată. Aristotel  s-a idoit de posibilitatea de a aplica matematica în științele ce descriu lumea sublunară. Acceptarea implicită a ideii că fenomenele pot fi controlate a adus în discuție matematica care permite obținerea directă a unor propoziții empirice compatibile cu cele predictive.Viziunea vechilor greci despre universul fizic este articulată și formulată cel mai deplin de către  Aristotel. Ca și majoritatea gânditorilor greci, Aristotel abordează probleme mari, generale la care propune soluții mai mult sau mai puțin speculative; se inițiază astfel marele dialog care încearcă să răspundă la întrebările cele mai presante, mai pline de semnificație și de ,,ultime” pentru cunoașterea umană. În lucrarea sa monumentală întitulată Fizica Aristotel studiază corpurile naturale (sau materiale). Termenul (fizica), care la început era un adjectiv pentru lucruri („naturale”) este utilizat de Aristotel în sensul de ,,știință a naturii”;  de aici, denumirea de ,,filozofi ai naturii” dată mai târziu oamenilor de știință. Spre deosebire de Platon, cu formele sale înnăscute, Aristotel susține că nu există cunoaștere înnăscută; cunoașterea începe cu experiența senzorială, cu date din lumea reală pentru ca apoi să se constituie reguli generale și legi. Artistotel susține ideea că mișcarea naturală a corpurilor este provocată de greutate (sau de ușurință) și că distanța parcursă de un anumit corp într-un timp dat crește cu greutatea (Aristotel, Despre ceruri). În Fizica în legătură cu aceasta afirmă că: ”Vedem cum corpurile care au un impuls mai mare, fie de greutate fie de ușurință, dacă sunt asemănătoare din alte puncte de vedere, se mișcă mai repede pe o distanță egală și în raportul de mărime pe care îl au între ele”.
              Deseori acest paragraf   este interpretat greșit  susținându – se că Aristotel credea că corpurile mai grele cad mai repede decât cele mai puțin grele, funcție de raportul dintre greutățile lor, fără a se ține seama de înțelesul de atunci a unor termeni utilizați. Măsura greutății în etapa actuală pune accentul pe sensul cantitațiv  de  ”povară” pe când în antichitate sensul era de natură calitativă. La Aristotel viteza corpului constituie variabila de bază a (măsurii) greutății; pe măsură ce corpul se mișcă,  viteza crește iar greutatea se modifică. Descriere mișcării corpurilor făcută de Aristotel trebuie analizată în contextul terminologiei specifice timpului său și nu potrivit semnificației  actuale mult diferite al unor termeni preluați din teorie. Potrivit lui Aristotel, orice mișcare care nu este naturală este violentă/forțată și, pentru a avea loc , are nevoie de intervenția unui agent de afară . Mișcarea naturală propriu – zisă a unui corp era determinată   de ponderea fiecăruia din elementele de bază ale sale: pământ, apă, aer și foc - pentru regiunea sublunară și eterul pentru straturile sferice de dincolo de orbita lunii.  Focul și pământul erau extremele între care erau plasate ”intermediarele”, apa și aerul. Fiecare element își avea locul lor natural, către care tinde să se plaseze și , odată ajuns acolo devenea pasiv, liniștit spre binele și armonia naturii. Concepția lui Aristotel referitoare la mișcarea obiectelor fizice au la bază noțiunile de schimbare și devenire – transformarea potențialității în realitate. Astfel, realitatea/actualitatea unui element este conferită numai dacă se află în locul său natural spre care tind să se plaseze lucrurile spre binele naturii. În această schemă nu există automenținere, mișcare fără cauze, deoarece pentru orice mișcare este un agent exterior. Un corp constând  din pământ s-ar mișca  cu atât mai repede cu cât ajunge mai repede la locul său natural (centru Pământului și al Universului); ca urmare , greutatea poate să crească (ca și viteaza sa) pe durata mișcării. Eficiența în mișcare a greutății unui corp compus din Pământ crește pe măsură ce acesta se apropie de locul său natural. Ușurința constituie principiul cauzal corespunzător pentru foc; un gol adevărat (un vid, conform terminologiei actuale) este imposibil, deoarece în acest caz nu poate exista mișcarea naturală. Un mediu servește drept cauză a mișcării și în același timp opune rezistență la mișcare.  În textul original, în greacă al fragmentului citat anterior, Aristotel nu a folosit niciodată verbul a cădea, astfel încât el nu a  particularizat mișcare prin referire la cazul mișcării verticale de cădere liberă. În evul mediu, și apoi  în Renaștere, s-a lansat și se credea ideea deformată  că doctrina lui Aristotel afirmă că viteza căderii unui corp este direct proporțională cu greutatea sa (cu ”povara” sa, măsură cantitativă aferentă simțirii umane). Motivația acestei situații constă în aceea că multe  dintre ideile antichității clasice grecești au ajuns la europeni înainte de Renaștere prin lucrările autorilor romani scrise în latină. Astfel Titus Lucretius Lucrețiu (c. 96  - c. 55 î. Hr.) în marele său poem De Rerum Natura folosește verbul ”a cădea” și aceasta poate explica în parte părerea din Renaștere că Aristotel ar fi făcut la fel. Universul lui Aristotel nu acceptă existența golului (vidului, în limbajul actual). Existența unui gol vine în contradicție cu conceptul său de mișcare naturală, ca fiind direcționată către un loc, loc ce nu poate fi precizat într-un gol (universal). Această imposibilitate a unui gol este centrală fizicii și viziunii aristoteliene asupra lumii în general.



Lucrările lui Aristotel au marcat și încă mai influențează traseele dezvoltării științei în diferitele sale componente. Dacă ne referim la studiul căderii corpurilor cerești am putea spune că multe din ideile sale privind mișcarea acestora sunt superioare ideilor moderne referitoare la acest fenomen. Dacă se  extrapolează principiile  de mișcare ale corpurilor cerești la mișcarea unor corpuri pământești  (de exemplu, mișcarea săgeții) ideile sale nu mai rezistă. Se pare că  nu studiul mișcării corpului la suprafața Pământului (aflat în zona sublunară, potrivit modelului de univers aristotelian) a fost preocuparea sa de fond ci studiul căderii /mișcării naturale a corpurilor cerești. Extrapolarea rezultatelor analizei mișcării corpurilor cerești la explicarea mișcării corpurilor pământești a condus la creșterea vulnerabilității  teoriei, dar în schimb a constituit un prim semnal dat gânditorilor de abordare a unor teorii de mișcare a corpurilor valabile în  ambele medii.


  • Hiparh (c. 190 - 125), cel mai mare astronom și observator al antichității, a
    fost primul care a exprimat (destul de vag) conceptul de forță imprimată/inerție care este transmisă unui corp în mișcare. Această forță imprimată este consumată de/și în mediul din jur, astfel încât corpul ajunge în cele din urmă în repaus.

  • Filozoful creștin  Filoponus (c. 490 - c. 566), prin comentariul asupra  Fizicii
    lui Aristotel, din anul 533 declanșează atacul la așa zisă ”dogmă aristotelică” , conform căreia un corp mai greu  ”cade” mai repede decât unul mai ușor .  El neagă teoria proporționalității vitezei cu greutatea corpului în cădere liberă și a considerat drept cauză a greutății corpurilor tendința lor de a se uni cu ”locul natural”, în care este conncentrată masa principală a substanței lor. Bazat mai mult pe simțuri și mai puțin pe rațional, Filoponus a negat, de asemenea, faptul că mediul prin care se  mișcă un obiect este un factor cauzal ( în sensul în care Aristotel considera că este). Pe urmele lui Hiparh, anticipează ideea de inerție; afirmă existența probabilă a unui fenomen ce întreține mișcarea și, pe baza aceasta, dezvoltă conținutul noțiunii care se va numi ”impetus”- impuls suplimentar sau forță propulsivă dobândită de un corp în mișcare, ca rezultat al punerii lui în mișcare. De notat că mișcarea printr-un gol nu mai presupune o viteză infinită, cum se întâmplă în cazul lui Aristotel.




  • Avicenna (980 – 1037), Avempace (c. 1095 – 1138/39) au adoptat , în privința
    forței imprimate o poziție asemănătoare cu a lui Filiponus. Aceste idei au fost cunoscute în Evul Mediu prin intermediul unor traduceri în latină ale comentariilor arabului spaniol Averroes (1126 – 1198) asupra lucrărilor lui Aristotel. Un aspect semnificativ al acestor teorii despre forța imprimată este că toate priveau că acest impetus ca fiind cauza, nu efectul mișcarii.

  • Doctrina episcopului Lincoln Robert Grosseteste (1175-1253) este o sinteză între
     platonism (teoria ideilor), aristotelism (teoria universalului în pluritate) și peripatetism (teoria inteligențelor). El constată:  “Unii susțin că universalul nu există decât în suflet sau în intelect și nicăieri în altă parte. Este fals. Dimpotrivă universalul este în lucruri. De fapt, universalul este unul în mai multe lucruri așa cum afirmă Aristotel în Analitica secundă, doar imaginea este în suflet”. 

  • Albert cel Mare respinge direct platonismul (nu adevăratul platonism, ci un
    platonism mutilat, care nu poate face distincție între universalul de comunitate și cel de predicție) [Sturzu].p18[size=15].
    [/size]

  • În anul 1277, la Universitatea din Paris,  Papa Ioan XXI  ( augustinianul Petrus
    Hispanus) obține condamnarea aristotelismului arab și a celui thomist. Între cele 219 doctrine cenzurate de episcopul de Paris ( care s-a ocupat de acesată condamnare) intră și respingerea aristotelică a mișcării inerțiale. Pierre Duhem, în “Sistemul lumii” susține “[...] dacă ar trebui să atribuim științei moderne o dată de naștere, am alege, fără indoială: 1277. [...] Înțeleasă ca o condamnare a necesitarismului elen, această condamnare îi va conduce pe unii teologi să afirme ca posibile, în virtutea atotputerniciei lui Dumnezeu, poziții științifice sau filozofice care tradițional, erau considerate imposibile în virtutea esenței lucrurilor. Permițând experimente mintale noi, noțiunea teologică de Dumnezeu cu putere nemăsurată a eliberat spiritele din cadrul finit în care gândirea elenă închise universul”. 




  • Franciscanul englez William din Ocham (c. 1288 - c. 1348) a susținut că mișcarea,
     odată ce apare, nu mai necesită o cauză permanentă pentru a o păstra, modificând în profunzime concepția referitoare la forța imprimată. Se contrazice astfel toate presupunerile anterioare care necesitau o forță pentru menținerea mișcării.

  • Filozoful aristotelian francez Jean Buridan (1300 – 1358), fost student al lui Ockham la
    Universitatea din Paris, a formulat o teorie a impetusului. Conform teoriei, cel ce mișcă un obiect îi transmite acestuia o putere proporțională cu produsul dintre cantitatea de materie /masa obiectului și viteza acestuia (în terminologia modernă,  impetusul = mv ). Acest impetus este o forță imprimată permanent, care rămâne mereu în corp, în afară de cazul în care este micșorată de un factor extern. El permite corpului aflat în mișcare și lăsat liber șă - și continue mișcarea. Rămânea neclar dacă mișcarea ulterioară va fi rectilinie, circulară sau de alt tip.

  • Nicholas Oresme, (1323-1382) matematician francez care a inventat coordonatele
    geometrice mult înaintea lui Descartes, fost student al lui Buridan, demonstrează teorema                       x = !/2 v.t, care leagă distanța, x, parcursă în  timpul, t, de un corp care pleacă din repaus și atinge  viteza finală v. Această teoremă a fost descoperită întâia oară, în anii 1330, la Colegiul Merton, de la Oxford, lege pe care o va stabili cu 300 de ani mai târziu și Galileo Galilei. Galileo Galilei  a evitat cu consecvență să se ocupe  de cauza mișcarea mișcării ( de dinamică) deoarece simțea că nu sunt datele necesare pentru o asemenea invetigație.

  • În evul mediu catolic, paradigma aristotelică asupra filosofiei naturale s-a menținut prin



intermediul filosofiei lui Thoma d′Aquino care a fost acceptată a filosofie oficială a catolicismului.
['...]


CAM ASA S-AU VAZUT PROBLEMELE MISCARII NATURALE< respectiv, FORTATE


Concluzie: In cunostinta de CAUZA, o (poate) face fiecare cercetator si in consecinta  propune sau nu noi teme de cercetare in domeniu.

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Precizare

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 12:41

D-l Eugen:
Am cautat pe net sa accesez patentele dvs.
Nu este cazul, sa popularizez inventiile. Daca va intereseaza, aveti e-mail meu.

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de eugen la data de Sam 03 Mar 2018, 12:44

Ok.
Imi cer scuze ca nu v-am consultat intai.
Trebuie sa-mi fac lectiile si apoi eventual revin .


eugen
Moderator
Moderator

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 2576
Puncte : 22534
Data de inscriere : 19/03/2010
Obiective curente : Ma intereseaza comportarea bobinelor in inalta frecventa, la care apar impedante capacitive proprii sporite, eliminarea lor, reducerea rezistentei peliculare, marirea inductantei unei bobine, condensatori de inalta capacitate, etc.

Sus In jos

"Galetusa" lui Newton

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 14:39

Anexa 1/ Electroconvergenta Pamantului (extras)


În Ambigua, Sf. Maxim afirmă că: ”Timpul, când se oprește din mișcare, este eon și eonul, când se măsoară este timp purtat de mișcare”, iar ”indumnezeirea este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și tuturor veacurilor și tuturor celor ce sunt în timp și veac”. Comentând definițiile de mai sus Părintele Stăniloaie spune: ”eternitatea care se va instala la sfârșitul timpului va fi o concentrare a întregului timp, împreună cu eforturile făcute de oameni, concentrare penetrată de eternitatea divină, cu care omul a intrat în comuniune deplină” ș7].  ”Eternitatea implică timpul” spune Părintele arătând că deși timpul a început odată cu lumea creată, el trebuie să.și aibă originea într.o „eternitate preexistentă”. Timpul a fost în eternitate ca eon virtual, și va sfârși ca eon actualizat și eternizat, cuprinzând în el toate realitățile trăite în creație în decursul timpului desfășurat.
 

[list="list-style-type: decimal; direction: ltr;"]
[list="list-style-type: decimal;"]
[*]
Spațiul gol și eterul
[/list]
[/list]

În ciuda aparenței, totuși conceptul de spațiu este un concept abstract, care nu este accesibil direct percepției senzoriale; este foarte probabil că noțiunea de ,,loc” să fi apărut mai întâi cu o conotația mai degrabă locală a spațiului. Potrivit lui Democrit, spațiul (sau golul) era o întindere goală infinită în care se mișcau atomii (materia) fără a influența materia în vreun fel. Pentru Lucretius (Natura Universului), spațiul este un recipient infinit în care poate fi plasată materia. Pentru Platon, care a trăit anterior lui Lucretius, materia și spațiu păreau iremediabil legate între ele. El pune semnul egalității între spațiul gol și materie așa cum tot semnul egalității îl pune între lumea corpurilor fizice și cea a formelor geometrice. Astfel, elementele constitutive ale lumii lui Platon erau caracterizate de următoarele structuri spațiale regulate: pământul –cubul,  focul – tetraedul, aerul – octaedrul (un solid cu 8 fețe) și apa – icosaedrul (un solid cu 20 de fețe). Astfel pentru Platon fizica devenea geometrie.
 Aristotel în Fizica are o viziune revoluționară asupra spațiului susținând că acesta influențează materia și determină astfel natura mișcării corpurilor.Locomoțiile tipice ale corpurilor elementare naturale – anume ale focului, pământului și ale altora – arată nu numai că locul este ceva [inert, n.n.], ci și că el exercită o anumită influență. Unul [focul, n.n.] este purtat în sus, dacă nu este împiedicat de ceva, celălalt [pământul] în jos.
Mai târziu filozoful Filoponus (sec. VI d.H.) se desparte de tradiția aristotelică susținând că spațiul este separat de materie, fiind o simplă dimensionalitate, nemaiexistând deosebiri calitative de la o regiune la alta; pentru el spațiul nu exercită nici o influență asupra materiei. Mai târziu (sub presiunea fizicii lui Copernic, Galileo și Kepler) este acceptată ,,realitatea” golului aceasta presupunând că spațiul este independent, infinit și fără structură.
Newton încorporează aceste proprietăți în propria sa concepție despre spațiu.
După definiții, în prima scolie din Principii  Newton explică sensul ce-l atribuie noțiunilor de timp, loc, spațiu, și mișcare, pe care le împarte în absolute și relative. Definițiile date de Newton, cât și noțiunile anterioare lui, au fost analizate atât de fizicieni cât și de filozofi (Euler, Laplace, Bolyai, Lobacevski, Enriques, Galileo, Copernic, Descartes, Mach, etc.)  conturându-se astfel concepția modernă despre spațiu și timp. Împrumutând de la Gassendi concepția de spațiu absolut separat de materie (mediu imaterial, invariabil, imobil și invizibil) și pe cea de timp absolut independent de materie (ceva ce se scurge în mod continuu) Newton dă acestor categorii caracter metafizic. Geometria neeuclidiană a lui Bolyai și Lobacevski leagă proprietățile geometrice ale spațiului de cele fizice ale materiei pregătind în acest fel concepția modernă despre aceste noțiuni, potrivit cărora spațiul și timpul sunt formele de bază ale existenței materiei.
În strânsă legătură cu problema spațiului și timpului este cea a mișcării absolute și relative. Newton, la fel ca Galileo recunoaște relativitatea mișcării de translație susținând că mișcarea absolută de translație nu cade sub simțurile observatorului și nici nu poate fi determinată din mișcarea relativă. Newton susține însă  că se poate determina mișcarea absolută a corpurilor în rotație. Newtonienii au conchis de aici că mișcarea de rotație este absolută, Newton a fost condus să deducă relativitatea spațiului, fiindcă altfel acesta ar avea o structură dublă, anume relativă pentru mișcarea rectilinie, și absolută pentru mișcarea de rotație.
Kant merge și mai departe și încearcă să arate că trebuie să existe undeva în univers un corp central, al cărui centru de greutate este punctul cardinal de referință al mișcării tuturor corpurilor.
Dacă în spațiul infinit, în care s-au format toți Sorii din Calea Laptelui, luăm un punct, în jurul căruia, nu știu din ce cauză, s-a început formarea naturii din haos, acolo va trebui să se formeze masa cea mai mare și un corp de atracție enormă, care prin aceasta e în stare să silească toate sistemele în formație pe o sferă imensă din jurul său, să cadă spre el ca spre un centru, și să creeze în jurul său exact același sistem, după cum a făcut în mic aceeași substanță elementară, care a format planetele în jurul Soarelui.”[Naturgheschichte des Himmels].
            Potrivit lui Newton, spațiul absolut sau matematic există independent de obiectele materiale, pe când spațiul relativ este ceea ce determinăm prin poziția corpurilor materiale. Mai mult pentru Newton spațiul absolut punea în evidență omniprezența divină. În Optica sa, Newton se întreabă: ”Oare nu din fenomene reiese că există o Ființă imaterială, vie, inteligență, omniprezentă, care vede (prin simțurile sale) în spațiul infinit lucrurile în adâncimea lor și le percepe profund și le înțelege în întregime prin imediata lor prezență în fața sa?”
Newton a intuit că mișcarea absolută a corpurilor (în raport cu acest spațiu absolut) nu poate fi detectată cinematic (adică numai din studiul mișcării corpurilor fără a examina și forțele care acționează asupra lor). Prin observațiile de natură cinematică se pot detecta doar mișcările relative. În sprijinul existenței mișcării  absolute, Newton aduce un argument dinamic bazat pe acțiunea  forțelor centrifuge. Experimentul mental demonstrativ utilizat de Newton presupune un sistem compus dintr-o găleată în care se află apă în repaus atârnată prin intermediul unei frânghii de un suport.  Atât timp cât găleata se află în repaus apa din interiorul ei rămâne liniștită. Dacă se răsucește frânghia până la capăt și apoi se lasă brusc liberă aceasta se va desrăsuci rapid  împreună cu găleata. La început  găleata se învârte repede față de apa din interiorul său care practic rămâne în repaus iar suprafața sa din partea superioară rămâne plată. Pe măsură ce mișcarea găleții rotitoare este transmisă spre apa din ea, suprafața apei devine din ce în ce mai concavă , stabilizându-se poziția ei  când apa de pe pereți se află în repaus. Bazându-se pe acest fenomen, Newton afirmă că neplanaritatea suprafeței apei, cauzată de forțele centrifuge de rotație, arată că sistemul de referință a apei și al găleții este acum un sistem neinerțial. La început  ( când găleata se mișca în raport cu apa, păstrându-i acesteia o suprafață plană), exista o mișcare relativă între apă și găleată, iar la sfârșit  (când apa, cu suprafața sa concavă, nu se mișcă în raport cu găleata), o astfel de mișcare relativă nu există. Newton afirmă că mișcarea relativă nu produce astfel de efecte, așa  încât deosebirea observată se datorează mișcării absolute. El argumenta că un corp nu are decât o singură mișcare circulară adevărată; ideea de bază a lui Newton era că mișcările adevărate (cele absolute) sunt cele cauzate de forțe, pe când mișcările relative sunt generate fără ca vreo forță să acționeze asupra corpurilor.
La sfârșitul veacului trecut problema mișcării relative și absolute ajunse într-o fază crucială devine dintr-o problemă specifică mecanicii  o problemă generală de fizică. Experiențele lui Faraday au arătat că fenomenele de inducție electromagnetică nu pot fi explicate decât considerând mișcarea ca relativă. Pe de altă parte căutarea unui corp alfa față de centrul căruia  să se refere toate  mișcările (C. Newmann) , au dus la ideea de a considera drept un astfel de corp eterul material al lui Newton, Huygens și Hooke, prin care se propagă lumina, sau eterul nematerial al lui J. C. Maxwell și R. Hertz, prin care se propagă toate fenomenele electromagnetice.
            Nu toți contemporanii lui Newton  (Leibnitz, Huygens, Berkeley, și nici unii din cei care i-au urmat) au acceptat ideile sale despre natura spațiului.  Amintim în acest sens punctul de vedere al lui Mach referitor la experimentul mental al lui Newton prezentat mai sus.  În esență, punctul de vedere a lui Mach se referă la faptul că nu putem goli Universul de întreaga materie ( cu excepția găleții rotitoare cu apă) ca să vedem cum s-ar comporta de fapt suprafața apei în asemenea împrejurări. Prin urmare nu putem decât să bănuim cum ar arăta suprafața apei. Astfel argumentul lui Newton își pierde forța și nu mai este concludent și dovedește nimic. Pentru Mach, care lega mișcarea neaccelerată a unei mase de centrul masei întregului univers (nu de cel al spațiului însuși)  conceptul de spațiul absolut, care acționează dar asupra căruia nu se poate acționa, este străin gândirii științifice. Această obiecție față de un sistem de referință inerțial absolut și neobservabil a fost reiterată și de Einstein într-un eseu despre Galileo.Opinia lui Mach că sistemul inerțial al universului se stabilește funcție de masa stelelor  fixe și părerea lui Riemann că materia influențează geometria spațiului, care, la rândul ei, influențează  fenomenele fizice care au loc în acesta, l-au inspirat puternic pe Einstein în elaborarea teoriei relativității generalizate. Ecuațiile date  pentru câmpul gravitațional general a teoriei relativității generale încorporau în versiunea inițială principiul lui Mach. Ulterior, de Sitter a descoperit o soluție „ de vid” a ecuațiilor câmpului ale lui Einstein.
            Leibnitz, în contradicție cu Newton, susținea că relația dintre obiectele materiale este suficiență prin sine însăși pentru conceptul de spațiul și că spațiul absolut nu este necesar. Dacă pentru Newton spațiul este ,,recipientul” în care există toate obiectele materiale și care poate exista fără materie, fiind, totodată, și mijloc de a individualiza obiectele (prin pozițiile lor diferite în spațiu) pentru Leibnitz, spațiul este de neconceput fără materie constituind  calitatea pozițională a obiectelor materiale.

Euler credea în necesitatea spațiului absolut și a încercat să dovedească existența acestuia apriori demonstrând necesitatea logică a legii inerției. Pentru Lagrange, Laplace și Poisson spațiul absolut reprezenta doar o ipoteză de lucru care nu necesita justificare teoretică. Mach considera că reprezentarea fenomenelor din natură în modul cel mai simplu și mai economic cu putință este scopul principal al științei. O anumită insistență că o teorie trebuie să nu conțină entități, în principiu neobservabile, sau care nu poate fi specificat un procedeu de măsurare caracterizează mișcarea filozofică a pozitivismului sau empirismului logic inițiat de Cercul de la Viena. Aceștia susțineau că orice ipoteză este semnificativă numai în măsura în care este bazată pe experiență și observație; nefiind fizic detectabile, conceptele de spațiul absolut și mișcarea absolută  ar trebui eliminate din științele exacte. O ultimă încercare de a salva un sistem de referință  absolut a constat în a-l identifica cu eterul.
            1.1.1 Modelele eterului

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de negativ la data de Sam 03 Mar 2018, 15:49

Este de mirare dl. Crivoi ca nu v-ati prins înca, cu toata documentatia....

_________________
N∃GATIV
avatar
negativ
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 2752
Puncte : 13242
Data de inscriere : 11/12/2012

http://www.ubicuum.ro

Sus In jos

Fond informational privind teorii de "gravitatie"

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 18:18

D-l Negativ:
Este de mirare dl. Crivoi ca nu v-ati prins înca, cu toata documentatia
Nu-i vorba sa ma prind eu; dupa cum vedeti "navodul" lucreaza. Eu am spus (o mare parte din) ce -am avut/vrut (cu anumite "limite") de spus/sa spun in ceea ce am publicat. Daca mai dau din documentarea ce am facut-o o fac pentru cei ce intra pe forum pentru a-I scuti de o imensa si de durata munca de analiza si sinteza (si aceasta facuta cu "limitari" de naturia diferite, dupa cum ati observant, desigur). M-as bucura daca s-ar aduce completari la ceea ce am cules eu din materialul bibliographic. Nu ma aflu in competitie cu nimeni in problema "prins"-ului. De cele mai multe ori esti "nevoit" sa alergi singur si ,..., sa ajungi "ultimul".
Nu cred ca ati inteles "rostul" a ceea ce fac eu publicand anexele 1, 2, 3. Insa, nu sunteti atit de "negativ" incat sa nu intelegeti acest "rost" care nu-mi aduce decat bucuria cunoasterii daruita de inaintasi si impartasita celor ce acceseaza forumul. N-ati trait , asemenea, "momente"?
Ma mir?

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Aruncatul pisicii

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 18:28

D-l Razvan:
Să înțeleg că ai citit deja legea respectivă? Felicitări!
Să vedem dacă și eugen o citește!
 

Mi se pare o discutie fara "rost"! Sa lasa traseul "conspirativ" ales de unii participanti la Forum. Cred ca "misto"-ul facut se va opri in conditiile in care s-ar sti ca a fost "acordul" meu. Nu cred ca este atat de "interesanta" propunerea.
Multumesc!

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Fond informational privind teorii de "gravitatie"

Mesaj Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 18:45

Anexa 1/ Electroconvergenta Pamantului (extras):


  1.1.1 Modelele eterului
Descartes cât și discipolii săi (Școala cartesiană) credeau că acțiunea instantanee la distanță este lipsită de sens. Legea gravitației a lui Newton și legea lui Coulomb pentru electrostatică afirmă legile forței dintre două corpuri, dar nu indică cum este transmisă această forță de la un corp la altul. În niciuna dintre aceste ecuații nu apare viteza propagării perturbației; de aceea ele sunt numite teorii ale acțiunii la distanță. Paralel cu modelul acțiunii la distanță, teoriile de interacțiune mediate printr-un agent, strâns legate de conceptul de spațiu, au continuat să fie emise aceste aducându-și o contribuție esențială la progresele conceptuale din fizica secolelor XVIII și XIX. Interacțiune mediată dintre corpuri, conform diferitelor variante emise, conform diferitelor modele, presupunea existența în spațiu a unui eter  cu proprietăți de răspândire, interacțiune, etc. diverse. În studiul propagării luminii/interacțiunii s-au utilizat diferite modele de eter cum ar fi: eterul optic, eterul solid elastic, eterul electromagnetic. 
a. Eterul optic
Apariția  eterului optic este strâns legată de emiterea unor idei și teorii privind: natura corpusculară sau ondulatorii a luminii,  modalitatea transmiterii luminii prin diferite medii și relația cu eterul, necesitatea existenței sau nu a unui mecanism de propagare a interacțiunii dintre corpuri, ș.a. Contribuții esențiale legate de  eterul optic au avut:


  • Descartes (teorie corpusculară a luminii) și  Școala cartesiană,

  • Pierre de Fermat (16001 –1665) – care postulează un principiu al timpului minim care contrazice una din cerințele teoriei corpusculare cartesiene care prevede ca lumina să se propage mai repede printr-un mediu  mai dens decât prin unul rarefiat sau vid,

  • Hooke – care sugerează o teorie în care lumina era o mișcare vibratorie transmisă printr-un mediu sub forma unei serii de fronturi de unde,

  • Newton –care, fără a defini natura gravitației sau luminii, susține că întreg spațiul este umplut cu un eter  (asociat cumva cu noțiunea sa de omniprezență a lui Dumnezeu, implicat în  acțiunea gravitațională) distinct de lumină dar în interacțiune cu aceasta,

  • Huygens – care preferă o teorie ondulatorie a luminii, în care arată că undele luminoase sunt longitudinale (foarte asemănătoare cu undele sonore) și se propagă ca perturbații ale unui mediu fin, subțire și foarte elastic, ș.a.


Legea gravitației a lui Newton se impune treptat, acțiunea la distanță (instantanee) devine un fapt acceptat (chiar dacă rămâne misterios și de  neînțeles) astfel că teoria ondulatorie (Huygens ) care presupune spațiu cu eter pierde din credibilitate iar teoria corpusculară pare mai rezonabilă.
George – Louis  Lesage (1724 –1803) a propus, în a doua parte a secolului al XIX-lea, o explicație corpusculară a gravitației. El presupune un spațiu în care particule mici călătoresc în toate direcțiile cu viteze foarte mari. Un corp, plasat singur și în repaus în acest spațiu este bombardat uniform pe toată suprafața astfel încât nu ar rezulta nici un impuls net în vreo direcție oarecare. Nu același lucru s-ar întâmpla în cazul a două corpuri apropiate care s-ar ecrana parțial unul pe altul, pe părțile lor aflate față în față, de aceste șuvoaie de particule, și care ar primi un impuls net (sau ,,forță” de atracție) cu sensul de la unul la celălalt. Se poate demonstra geometric (pentru două sfere a căror raze sunt mici în comparație cu distanța dintre ele) că acest efect ar varia invers proporțional cu pătratul distanței. Printre multele neajunsuri ale teoriei ( FOIP?!) de mai sus se poate menționa faptul că o planetă în mișcare ar primi lovituri mai puternice pe parte sa din față decât pe partea opusă deplasării și ca urmare s-ar încetini/opri și faptul că efectul de atracție ar fi proporțional cu volumele celor două corpuri (de fapt cu produsul acestora) și nu cu masele lor.
Descoperirea aberației stelare (James Bradley, 1728) a fost luată ca dovadă în favoarea teoriei corpusculare a luminii, prin analogie cu căderea verticală a ploii care trece printr-un burlan de sobă înclinat (fără ca picăturile să atingă interiorul pereților burlanului) atunci când burlanul este deplasat pe direcția ploii.
Euler era  favorabil teoriei ondulatorii al luminii, deoarece corpurile care emit lumină nu-și  pierd practic nimic din masa lor; unda transmisă de un corp printr-un mediu nu modifică masa sursei pe când dacă s-ar emite corpuscule masa emisă ar trebui să provină din însăși sursă de lumină. Euler emite ideea că sursa tuturor fenomenelor electrice, ca și a gravitației, este același eter răspunzător pentru propagarea luminii.
Teoria ondulatorie a luminii s-a consolidat prin cercetările lui Young – care cel dintâi a utilizat noțiunea de interferență a luminii (folosită și de Newton în explicarea mareelor anormale de la Batshaw, în golful Tonkin) și că lumina constă din vibrații transversale, astfel încât pe direcția de propagare vor exista două direcții liniar independențe de polarizare sub unghi drept. Se presupunea că forțele de restaurare din eter sunt proporționale cu deplasarea laterală a eterului. Teoria ondulatorie a luminii a devenit coerentă și datorită   lui Domenique Arago (1786-1853) și Augustin – Jean Fresnel (1788-1827) care au demonstrat experimental că două fascicule de lumină polarizate sub un unghi drept nu pot fi făcute să producă efecte de interferență, fapt ce i-a permis lui Young să emită teoria sa referitoare la natura și propagarea undelor luminoase. Constatarea, prin măsurare directă, a faptului că viteza luminii în apă este mai mică decât cea din aer (Fizeau, Foucault, 1850) a fost o victorie majoră a teoriei ondulatorii.

b. Eterul solid elastic


Teoria ondulatorie a permis unei generații întregi de matematicieni din Europa să lucreze la problema eterului solid elastic. Astfel Claude-Louis Navier (1785-1836) a propus un set de ecuații matematice exacte pentru mișcarea unui mediu elastic, pe care le cercetează Augustin-Louis Cauchy (1789-1857) iar Poisson le găsește soluția. Poisson demonstrează că în orice solid elastic (care poate fi comprimat și deformat) trebuie să fie prezente atât unde transversale cât și unde longitudinale.
În contradicție cu rezultatele de mai sus, în 1839, James MacCullagh (1809-1847)  a propus un tip nou de solid elastic, care, în loc să se opună comprimării și deformării, are o energie potențială numai funcție de rotația elementelor sale. Modelul mecanic de eter propus permite transmiterea numai a undelor transversale. Viteza de transmitere a undelor transversale a fost stabilită prin relația  , unde, , este densitatea mediului, iar  o constantă care măsoară rigiditatea sau rezistența mediului elastic la rotație. Ecuațiile sale matematice au o formă asemănătoare cu cele pe care Maxwell le va propune mai târziu pentru câmpul electromagnetic. Lucrările lui MacCullagh, care rezolvase într-o manieră matematică consistentă problema unui mediu elastic care ar transmite numai unde transversale, nu au fost luate în serios vreme de peste 40 de ani. Aceasta datorită faptului că nu exista un model mecanic plauzibil pentru un asemenea mediu solid ciudat care să opună rezistență numai la rotația elementelor sale de volum și să fie incompresibil.
În Germania, în 1853, matematicianul Riemman   a sugerat un model de eter care opune rezistență la rotație și la comprimare în care proprietățile de rotație erau determinante pentru fenomenele optice și magnetice în timp ce proprietățile de compresibilitate erau responsabile pentru efectele gravitaționale și electrostatice. Se inițiază, astfel, de către Riemann,  procesul de unificare a opticii cu electromagnetismul. Din nefericire, teoria nu a fost  finalizată.
Ultima încercare serioasă de a elabora un model de eter solid și elastic aparține lui Joseph Boussinesq (1842-1849) și avea în vedere numai fenomenele optice. În teoria sa, emisă în  anul 1867, exista un singur eter, care exista peste tot, atât în interiorul corpurilor materiale cât și în afară lor. El explică proprietățile optice ale materiei prin interacțiunea dintre particulele de eter și cele ale materiei obișnuite. Teoriile care abordau  problematica fenomenelor optice, dar nu și cele electrice sau magnetice, au fost abandonate de îndată ce a fost formulată teoria electromagnetică.
c. Eterul electromagnetic.

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de Razvan la data de Sam 03 Mar 2018, 18:49

Probabil că dumneavoastră nu cunoașteți, dar aici era vorba despre condițiile impuse a unui forum gazduit online în anumite conjuncturi, în principal cele legale. Dom'n onorat moderator eugen, a pus pericol înșăși existența forumului prin anumite afirmații, de-a lungul timpului. Ultima este doar una dintre ele. Dacă nu-și dă seama, cu atât mai rău pentru el.
Să pună mâna să studieze și legile, nu numai saiturile conspirative!

_________________
Ești inteligent atunci când crezi doar jumătate din ceea ce afli; ești înțelept atunci când știi care jumătate!
avatar
Razvan
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
9 / 109 / 10
Numarul mesajelor : 5591
Puncte : 25477
Data de inscriere : 18/03/2011

Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de gafiteanu la data de Sam 03 Mar 2018, 20:08

Iar ai gresit Razvan topicul in care ai postat. Nu aici se musca de fund un forumist model si moderator si se baga d`alea strambe. Cauta la Propuneri. Unde poti si pupa pe sefu.
Rog sa fie mutate la propuneri aceste ultime doua posturi.

_________________
“Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că nu are logică.” (La Rochefoucauld)

gafiteanu
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
1 / 101 / 10
Prenume : Vaxile
Numarul mesajelor : 6193
Puncte : 26265
Data de inscriere : 13/06/2011
Obiective curente : 0)-Fondator "Asociatia Fostilor Cercetatori Stiintifici".
1)-Stiinta camuflata in bascalie pentru tonti. Imi perfectionez stilul bascalios.
2)-Să-mi schimb sexul. Transplant cu altul mai vârtos. Si care să stie si carte.


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de Razvan la data de Sam 03 Mar 2018, 20:56

Oricum, nu contează, nu-i așa?

_________________
Ești inteligent atunci când crezi doar jumătate din ceea ce afli; ești înțelept atunci când știi care jumătate!
avatar
Razvan
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
9 / 109 / 10
Numarul mesajelor : 5591
Puncte : 25477
Data de inscriere : 18/03/2011

Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de Abel Cavași la data de Sam 03 Mar 2018, 21:41

Răzvan, nu înțeleg ce se întâmplă. Nu l-am lăsat pe Pacalici să-și bată joc de Eugen și acum vii tu să-l înlocuiești?
avatar
Abel Cavași
Fondator
Fondator

Mulțumit de forum :
9 / 109 / 10
Prenume : Abel
Numarul mesajelor : 6733
Puncte : 24426
Data de inscriere : 28/02/2008
Obiective curente : Sunt în căutarea unei aplicații a Fizicii elicoidale.

http://abelcavasi.blogspot.com/

Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de virgil_48 la data de Sam 03 Mar 2018, 22:15

@Razvan a scris:Probabil că dumneavoastră nu cunoașteți, dar aici era vorba despre condițiile impuse a unui forum gazduit online în anumite conjuncturi, în principal cele legale. Dom'n onorat moderator eugen, a pus pericol înșăși existența forumului prin anumite afirmații, de-a lungul timpului. Ultima este doar una dintre ele. Dacă nu-și dă seama, cu atât mai rău pentru el.
Să pună mâna să studieze și legile, nu numai saiturile conspirative!
Asta este din ciclul "cercetatorii spun lucruri traznite" ? De
unde preocuparea asta intempestiva pentru legalitate ?
Te gandesti sa deschidem un topic despre ce ilegalitati sunt
in tara asta ? Sau macar despre ilegalitatile lui Eugen ?
Nu stiu daca intra in profilul forumului, si eu nici nu simt
vreo chemare. Dar ce pot spune, fiecare are prioritatile
si cercetarile lui.

virgil_48
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 6093
Puncte : 23791
Data de inscriere : 03/12/2013

Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de virgil_48 la data de Lun 05 Mar 2018, 09:37

Fond informational privind teorii de "gravitatie"
Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 18:45
Anexa 1/ Electroconvergenta Pamantului (extras):
1.1.1 Modelele eterului
Descartes cât și discipolii săi (Școala cartesiană) credeau că acțiunea instantanee la distanță este lipsită de sens. Legea gravitației a lui Newton și legea lui Coulomb pentru electrostatică afirmă legile forței dintre două corpuri, dar nu indică cum este transmisă această forță de la un corp la altul. În niciuna dintre aceste ecuații nu apare viteza propagării perturbației; de aceea ele sunt numite teorii ale acțiunii la distanță. Paralel cu modelul acțiunii la distanță, teoriile de interacțiune mediate printr-un agent, strâns legate de conceptul de spațiu, au continuat să fie emise aceste aducându-și o contribuție esențială la progresele conceptuale din fizica secolelor XVIII și XIX. Interacțiune mediată dintre corpuri, conform diferitelor variante emise, conform diferitelor modele, presupunea existența în spațiu a unui eter  cu proprietăți de răspândire, interacțiune, etc. diverse. În studiul propagării luminii/interacțiunii s-au utilizat diferite modele de eter cum ar fi: eterul optic, eterul solid elastic, eterul electromagnetic.
 1. Nu ma refer numai la acest fragment, ci la toata anexa aceea
despre eter. Stiu ca nu sunteti amator sa postati "păreri", dar poate
aveti una care sunteti dispus sa o faceti publica. Incerc si eu :
Vi se pare ca toate acele variante prezentate, eter solid, elastic, sau
in alt fel, se refera la eter ca la o masa solida, elastica si continua,
cum ar fi o piftie foarte putin densa,  sau ca o aglomerare de bilute
solide si alunecoase, avand o slaba interactiunea cu materia cunoscuta?
Sau ati depistat la cercetatorii mentionati, alte preferinte spre diverse
variante de alcatuire(materiala ?) pentru eter care sa fie similare
cu ceva din mediul nostru ? Un gaz, o piftie, un flux, .... Fiindca pe cei
ce sustin "particulele de energie", "particulele nemateriale", nu-i pot
considera seriosi. Ori calare ori pe jos !
 2. Constat cu placere ca parintele ideii "ca transmiterea fortei la
distanta fara suport material este o gogorita", a fost Descartes.
Incep sa valorific incet, incet, bibliografia.

virgil_48
Foarte activ
Foarte activ

Mulțumit de forum :
10 / 1010 / 10
Numarul mesajelor : 6093
Puncte : 23791
Data de inscriere : 03/12/2013

Sus In jos

Modelare "camp"

Mesaj Scris de crivoi d la data de Lun 05 Mar 2018, 11:09

Electroconvergenta Pamantului /Anexa 1- Corp, loc/spatiu, timp

[...]
c. Eterul electromagnetic.
Faraday consideră liniile de forță ca o realitate fizică; astfel s-a dezvoltat conceptul de câmp care își propagă efectul din aproape în aproape. Mecanismul transmiterii efectelor în spațiu are la bază, potrivit lui Faraday, liniile de forță fizice care exercită o influență una față de alta: ”Mi se pare posibil, […], ba chiar probabil, ca acțiunea magnetică să fie comunicată la distanță prin acțiunea particulelor intermediare implicate, într-un mod care este înrudit cu modul în care forțele de inducție ale electricității statice sunt transferate la distanță [prin trecerea acțiunii lor de la o particulă la cea vecină], particulele intermediare asumându-și pentru moment o condiție mai mult sau mai puțin deosebită, pe care ( deși printr-o idee încă imperfectă) am exprimat-o de mai multe ori […]”
Posibilul mecanism pentru transmiterea acestor efecte magnetice se baza pe eterul luminos; astfel se deschide calea vagă spre o teorie electromagnetică a luminii:
” O astfel de acțiune poate fi o funcție a eterului; pentru că nu este deloc improbabil că, dacă ar exista un eter, acesta ar avea și o altă menire decât să fie un simplu transportator de radiații.” (vezi, electroconvergenta-functia de generare, transformare,..., "neantizare" a corpului natural).

În teoria câmpului propusă de Faraday, mecanismul fundamental este unul de transmitere continuă cu viteză finită, în contradicție totală cu acțiunea la distanță. Faraday era conștient de faptul că prin teoria sa produce o ruptură în gândirea științifică a vremii sale: ”Am ajuns să bănuiesc că inducția obișnuită însăși este în toate cazurile o acțiune a unor particule învecinate și că acțiunea electrică la distanță (adică acțiunea inductivă obișnuită) nu apare niciodată decât prin influența materiei intermediare din jur. Respectul pe care îl port unor oameni ca Epinus, Cavendish, Poisson și alți învățați eminenți, al căror teorii, cred, privesc inducția ca o acțiune la distanță și în linie dreaptă, m-a împiedicat multă vreme să adopt poziția pe care tocmai am afirmat-o; și cu toate că am căutat întotdeauna ocazii să pot dovedi părerea contrară și am efectuat ocazional experimente legate de acest aspect […] doar abia acum, și treptat, generalitatea mare a subiectului m-a determinat să-mi lărgesc aria experimentelor și să public rezultatele lor. Sunt acum convins că inducția obișnuită constă dintr-o specie de polaritate  și nu o acțiune între particule sau între mase aflate la distanță mare; iar dacă acest lucru este adevărat, identificarea și dovedirea unui asemenea adevăr trebuie să aibă consecințele cele mai mari pentru progresul nostru viitor în cercetarea naturii forțelor electrice.”  
(vezi, mai clar, definitiile,..., teoria electroconvergentei corpurilor naturale din univers, cu structura/organizarea /functiile "locale"/palirului " local de (inter)actiune ,.., care, in final, se regaseste in "puterea de interactiune locala" , ..., n.n)



William Thomson (1824-1907),
devenit mai târziu Lordul Kelvin, prin cercetările sale , conferă un anumit grad de respectabilitate matematică conceptului lui Faraday de mediul electric. În anul 1841, student fiind la Cambridge, scrie un articol în care demonstrează echivalența matematică dintre liniile de forță din anumite probleme electrostatice și liniile fluxului termic din probleme termice analoage întâlnite solid infinit, fig. 1. și fig. 2
.
Faraday a apreciat sprijinul primit din partea lui Thomson care, după cum va evalua Maxwell, mulți ai mai târziu : ,,… a introdus pentru prima oară în știință ideea că acțiunea electrică este purtată prin intermediul unui mediu continuu, care, deși fusese propus de Faraday și utilizat de acesta ca idee directoare în cercetările sale, nu fusese niciodată luată în serios de alți oameni de știință, iar matematicienii o consideraseră inconsistentă cu legea acțiunii electrice, așa cum fusese aceasta stabilită de Coulomb și dezvoltată de Poisson.” Cinci ani mai târziu de la publicarea articolului, în anul 1846, Thomson a abordat analogia dintre câmpul electric și deplasările elementelor unui solid elastic aflat sub tensiune. El a asociat câmpul E cu aceste deplasări de la poziția de echilibru. Zece ani mai târziu a propus o interpretare rotațională a câmpului magnetic, B
care să explice rotația planului de polarizare a unei unde luminoase aflate într-un câmp magnetic


Preluând modelul propus anterior de MacCullagh, Thomson a elaborat (1859) un model mecanic pentru eter în care mediul se opune numai rotației elementelor sale și rămâne incompresibil.


 








Fig. 2.  Liniile de flux termic în apropierea unui plan izolant

 










Fig. 1.  Liniile de forță electrică în apropierea unui plan conductor

 



 

 

 

 


Potrivit acestui model solidul este constituit din sfere dispuse pe un tetraedru, sferele vecine aflându-se în colțuri, fig.3. fiecare sferă este legată de vecinii săi prin bastonașe rigide cu capete rotunde, astfel încât ele să alunece pe sfere. O astfel de configurație era rigidă la comprimare. Pe fiecare bastonaș rigid era montată o pereche de roți (volanți) care se învârt în sensuri contrare, fig.4 și care, conform legii întâi, a inerției, a lui Newton, se opun oricărei modificări a orientării acestor bastonașe conectoare. Maxwell, în prefața la marele său Tratat, s-a recunoscut îndatorat față de teoriile lui Faraday și Thomson. După multe cercetări, Maxwell a acceptat asocierea pe care  o făcuseră Mac Cullagh și Thomson între câmpul magnetic B și rotațiile eterului, după care a considerat câmpul E ca fiind viteza unui fluid incompresibil care are surse (intrări) și scurgeri (ieșiri). Maxwell și-a elaborat teoria sa clasică a electromagnetismului bazându-se atât pe considerații experimentale cât și pe modele mecanice ale eterului. În perioada din jurul anului 1860, Maxwell propune un model mecanic de interpretare ecuațiilor sale fig.5. În această schiță, un eter elastic are distribuite în cuprinsul său straturi de mici particule care joacă rolul de sarcini electrice și de ,,roți de transmisie”. Curentul electric care trece prin fir, pune în rotație eterul din imediata sa vecinătate, generând vârtejuri. Conform modelului propus, liniile de forță ale câmpului magnetic sunt date de buclele formate de filamentele închise ale vârtejurilor concentrice cu firul. Stratul din imediata apropiere a firului conținând vârtejurile antrenează în mișcare, spre dreapta particulele eterului, fig.5.
Întrucât trebuie să fie, pe ansamblu, elastic, eterul permite numai o mică deplasare  laterală a acestor particule astfel că, după această deplasare inițială foarte limitată, aceste particule, condiționate să rămână  permanent în contact cu vârtejurile (fără să alunece), se vor roti în sensul opus celui din primul strat de vârtejuri.
                                                                                                                            
                                                                         
    Fig. 3. Un element al eterului          Fig. 4 Volanți rotindu-se în contrasens
 


crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Paradigma electroconvergentei-versus, modelul Thomson

Mesaj Scris de crivoi d la data de Lun 05 Mar 2018, 11:26


 Electroconvergenta Pamantului- Anexa 1 (extras)
 

 


Fig. 5.  Modelul eterului electromagnetic al lui Maxwell

 

Aceste ,,roți de transmisie” își comunică rotația spre stratul următor și formează astfel un al doilea strat de inele de vârtejuri, care se vor roti și ele în același sens ca și primul strat (în sensul acelor de ceasornic deasupra firului și în sens contrar sub fir-.  Mișcarea inițial laterală a particulelor de transmisie a fost asociată cu câmpul electric (numit de Maxwel și deplasare electrică). Acest efect este unul trecător și are loc în imediata apropiere a firului numai în perioada de inițiere și trecerea a curentului prin fir. Analog, imediat ce curentul încetează să mai treacă prin fir, apare o deplasare electrică trecătoare, de data asta în sens opus, pe măsură ce eterul revine la poziția sa de echilibru inițială. Atâta vreme cât curentul  din fir rămâne staționar, nu mai apare nici o deplasare electrică, ci numai un câmp magnetic constant (corespunzând poziției filamentelor de vârtej). Acest model oferea o explicație legii inducției a lui Faraday. Modelul clarifică de asemenea modul în care un cuplu de câmpuri transversale ortogonale E și B s-ar propaga spre exteriorul firului prin care trece un curent variabil. În același spirit, câmpul electrostatic era imaginat ca o tensiune datorată deplasării mediului de la echilibru. Această ”tensiune ” electrică se menține atât timp cât mediul rămâne sub tensiune și dispare de îndată ce i se permite să revină la echilibru. După părerea lui Maxwell, marele merit al eterului și al liniilor de forță ale lui Faraday era că acestea permit renunțarea la conceptul mistic de acțiune la distanță.
Marea sinteză a lui Maxwel  stabilește legile fundamentale prin care sarcinile aflate în repaus și cele aflate în mișcare (curenții electrici) produc câmpuri electrice și, respectiv, magnetice. Una din marele reușite ale teoriei lui Maxwel constă în aceea că a putut prezice că viteza de propagare  a acestor unde electromagnetice trebuie să fie egală cu rădăcina pătrată a raportului dintre constanta de proporționalitate (k1), care apare în legea lui Coulomb a atracției/respingerii electrostatice dintre două sarcini, q, punctuale ( r - distanța dintre sarcini) și constanta de proporționalitate (k2) care apare în legea fundamentală  (a lui Biot - Savart, B =) și care determină forța magnetică dintre două fire străbătute de curent. Valoarea raportului  fiind pentru vid egală cu viteza luminii în vid, c,  deschidea speranța de definire a unui sistem de referință absolut, deoarece, c,  trebuia să fie viteza față de un anumit cadru de referință specific. Eterul urma să servească ca un astfel de sistem de referință în raport cu care viteza luminii are valoarea numerică c =3.108m/s. Ecuațiile lui Maxwell conținând explicit o viteză putea preciza un cadru inerțial de referință, în timp ce legea a doua a dinamicii a lui Newton, F = ma,  implicând numai accelerația nu putea face acest lucru. Maxwel și-a prezentat numai ecuațiile matematice care descriu câmpul electromagnetic și nu a abordat aspectul legat de vârtejuri și roțile de transmisie (articolul „O teorie dinamică a câmpului electromagnetic”, 1865). Ecuațiile deduse au dăinuit însă toate modelele  mecanice pentru eter sau dovedit a susține cel puțin câte o predicție incorectă și au fost abandonate. Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea devenise ”limpede” că eterul este un mediu „nematerial”, unic și de sine stătător. Rezultatul nul furnizat de experiența lui Michelson și Morley infirmă existența  unui eter imobil în spațiu. Teoriile ulterioare nu se mai sprijină pe procese fizice într-un mediu universal care să le asigure coerența conceptuală. Se poate afirma că teoria lui Maxwell referitoare la câmpul electromagnetic reprezintă ultima teorie clasică bazată pe un univers mecanicist.
 (vezi,  Electroconvergenta Pamantului, ed. Performantica, Iasi, 2005,
2.2.2.3. Electroconvegența corpurilor și generarea/propagarea undelor electromagnetice )

crivoi d
Vizitator


Sus In jos

Re: Legi de conservare

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 23 din 34 Înapoi  1 ... 13 ... 22, 23, 24 ... 28 ... 34  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Puteti raspunde la subiectele acestui forum