Ultimele subiecte
» Logica deductiei și inducție cu băieții extratereștri Scris de Vizitator Astazi la 06:29
» Memoria și tendințele adictive
Scris de Bordan Ieri la 17:32
» URME ALE EXTRATERESTRILOR PE PAMANT. DESCOPERIRI INEXPLICABILE SI FENOMENE OZN 1
Scris de CAdi Ieri la 12:04
» Basarabia, Bucovina - pământ românesc
Scris de CAdi Ieri la 11:41
» Globalizarea
Scris de eugen Mier 27 Mar 2024, 17:10
» Lucrul mecanic - definitie si exemple (Secţiunea 2)
Scris de virgil_48 Mier 27 Mar 2024, 10:34
» TEORIA CONSPIRATIEI NU ESTE UN MIT...
Scris de eugen Mar 26 Mar 2024, 13:49
» Fenomene Electromagnetice
Scris de eugen Mar 26 Mar 2024, 12:18
» Despre elicele complementare
Scris de eugen Mar 26 Mar 2024, 12:00
» Dragi Extraterestri
Scris de CAdi Lun 25 Mar 2024, 12:29
» Ce este FOIP?
Scris de virgil_48 Lun 25 Mar 2024, 09:24
» Pendulul
Scris de eugen Dum 24 Mar 2024, 11:22
» Stanley A. Meyer - Hidrogen
Scris de eugen Vin 22 Mar 2024, 18:12
» Cum a reusit India sa trimita un rover pe Luna la pret de 2 km de autostrada in Romania !
Scris de virgil Vin 22 Mar 2024, 17:34
» Matematica și fizica
Scris de CAdi Joi 21 Mar 2024, 13:19
» Unde a ajuns stiinta ?
Scris de CAdi Mier 20 Mar 2024, 19:35
» Fizica si Matematica
Scris de CAdi Mier 20 Mar 2024, 12:04
» Viitorul si pacea inca e in miinile noastre
Scris de Vizitator Lun 18 Mar 2024, 21:32
» E miscarea rectilinie uniforma identica cu repausul ?
Scris de curiosul Lun 18 Mar 2024, 15:31
» Daci nemuritori
Scris de CAdi Lun 18 Mar 2024, 08:47
» Orbitarea - o miscare compusa
Scris de virgil_48 Dum 17 Mar 2024, 10:20
» Dialogul cu ChatGPT
Scris de Bordan Dum 17 Mar 2024, 07:47
» Laborator-sa construim impreuna
Scris de eugen Sam 16 Mar 2024, 10:10
» Un dicționar incipient de termeni ai Fizicii elicoidale
Scris de Abel Cavaşi Vin 15 Mar 2024, 07:06
» Marea teorema a lui Fermat.
Scris de curiosul Joi 14 Mar 2024, 19:35
» Deplasarea spre rosu a galaxiilor
Scris de CAdi Lun 11 Mar 2024, 12:30
» Geometria numerelor prime
Scris de curiosul Dum 10 Mar 2024, 13:50
» Stiinta oficiala si stiinta neoficiala
Scris de eugen Sam 09 Mar 2024, 12:57
» Unde se regaseste energia consumata pentru schimbarea directiei unei nave cosmice ?
Scris de virgil_48 Joi 07 Mar 2024, 12:53
» Pompele de caldura- instalatii energetice ale viitorului ?
Scris de virgil Mar 05 Mar 2024, 18:41
Postări cu cele mai multe reacții ale lunii
» Mesaj de la CAdi în TEORIA CONSPIRATIEI NU ESTE UN MIT... ( 2 )
» Mesaj de la CAdi în Deplasarea spre rosu a galaxiilor
( 1 )
» Mesaj de la virgil în Daci nemuritori
( 1 )
» Mesaj de la CAdi în Ce este FOIP?
( 1 )
» Mesaj de la CAdi în URME ALE EXTRATERESTRILOR PE PAMANT. DESCOPERIRI INEXPLICABILE SI FENOMENE OZN 1
( 1 )
Subiectele cele mai vizionate
Subiectele cele mai active
Top postatori
virgil (12129) | ||||
CAdi (11781) | ||||
virgil_48 (11133) | ||||
Abel Cavaşi (7942) | ||||
gafiteanu (7617) | ||||
curiosul (6509) | ||||
Razvan (6162) | ||||
Pacalici (5571) | ||||
scanteitudorel (4989) | ||||
eugen (3757) |
Cei care creeaza cel mai des subiecte noi
Abel Cavaşi | ||||
Pacalici | ||||
CAdi | ||||
curiosul | ||||
Dacu | ||||
Razvan | ||||
virgil | ||||
meteor | ||||
gafiteanu | ||||
scanteitudorel |
Cei mai activi postatori ai lunii
virgil_48 | ||||
CAdi | ||||
virgil | ||||
curiosul | ||||
eugen | ||||
Bordan | ||||
Abel Cavaşi | ||||
Razvan | ||||
Forever_Man |
Spune şi altora
Cine este conectat?
În total sunt 13 utilizatori conectați: 0 Înregistrați, 0 Invizibil și 13 Vizitatori Nici unul
Recordul de utilizatori conectați a fost de 181, Vin 26 Ian 2024, 01:57
Subiecte similare
Daci nemuritori
+16
omuldinluna
Pacalici
totedati
Dacu
gafiteanu
virgil_48
Razvan
virgil
curiosul
Bordan
mariamary
CAdi
sadang
mm
ladyblue
eugen
20 participanți
Pagina 10 din 16
Pagina 10 din 16 • 1 ... 6 ... 9, 10, 11 ... 16
Daci nemuritori
Rezumarea primului mesaj :
Merita sa avem un topic deschis despre personalitati romanesti de exceptie. Nu este strain de semantica topicului forumului nostru, acest fel de incursiune care tine tot de cercetare.
Vad pe ai nostri-cei cu care ne putem mandri-ca pe roade coapte din seva inepuizabila a poporului roman carpato-dunarean.
Asfel, MIRCEA ELIADE visa la un Imperiu Spiritual Romanesc. Nu militar, nu religios. Istoria noastra veche-fara a intra in amanunte care ar putea deschide suspiciuni istorice-arata ca Dacia, vechea Romanie, avea o spiritualitate proprie, functionala. Si ca ea putea avea rol civilizator, universal.
Dacia propunea lumii un mod de viata, asezat.
Asadar visul lui Eliade avea fundament realist.
Tot Eliade afirma ca "Suntem condamnati la cunoastere". Numai sa stim sa transformam aceasta condamnare in binecuvantare si nu in chin. Firea curioasa, agera, creativa a romanului arata ca se poate.
Cu aceste premize de plecare, cred ca merita sa indraznim a conserva spiritul dacic, acela de a urca pe varful muntelui, devenit tron pentru om, dar si pentru pasarea cerului.
Si de a refuza un tron facut de mana omeneasca, din lemn, fan sau trestie, chiar poleit cu aur.
In filmul Dacii-Columna, o banda de romani ii cer unui cioban batran
sa le arate calea prin munti. Geniala aceasta idee din film,simbolica:
Un batran cioban troneaza in munti peste oile sale, in contrast cu legionarii romani in cautare disperata de a digera si de a sclaviza.
Principiul Zamolxian "Inalta-te semet ca un munte" , ar putea fi un motiv de meditatie de genul:
Este muntele, la daci, o Golgota mantuitoare care nu cere sange?
Ci cere ochii interiori si exteriori deschisi majestuos catre Univers, pana-n orizontul vizibil si invizibil.
Ca o biruinta asupra orbirii. Ca o biruinta a pasnicului asupra sacrificiului absurd de sange. A sacrificiului-crima transformat in dogma teologica.
Universul nu cere pret de sange. El cere intelegere si sincronizare cu el. Din acest punct de vedere, Crestinismul pare ca trebuie in mod acut revizuit.
Citind principiile Zamolxiene, nu remarcam nimic sangeros, agresiv.
Din contra, ele propun un mod de viata pasnic, creativ, respectand Focul divin, pe ceilalti semeni si natura. Antrenand caracterul, urcand mereu muntele, ca filosofie de viata si religie.
MIHAI EMINESCU trebuie asezat la loc de cinste in templul spiritului national. Desi traim intr-o epoca a agendelor negre:crize, apocalipse,
deliruri, etc, ne putem incapatana sa credem intr-o agenda optimista, regeneratoare. O agenda a luminii care invinge intunericul. A pacii care invinge razboiul. A creatiei care invinge distrugerea.
Profetia lui Eminescu despre Romania "Si prevad prin secoli a ei inaltare" o vad posibila in plan spiritual. Chiar si in epoca informatiei reci, a calugarilor globalizarii crispate , a epocii androizilor, a oamenilor hibrizi, fiinte-masini.
Nu cred ca in Univers este pana de materiale, idei si planuri privind planeta noastra, in particular Romania. Nu suntem intr-o criza de resurse. Poate doar de crestere.
Ma incapatanez sa cred ca spiritul romanesc de supravietuitori, forjat de istorie-prin oamenii de exceptie- este matur si va supravietui acceselor copilaresti ale unei lumi rasfatate si agresive.
Si ca in final, vom fi iar senini, ca in alta profetie despre pace a lui Eminescu:"...Stapanea eterna pace"(Scrisoarea I, versurile nr 50 si 86).
Merita sa avem un topic deschis despre personalitati romanesti de exceptie. Nu este strain de semantica topicului forumului nostru, acest fel de incursiune care tine tot de cercetare.
Vad pe ai nostri-cei cu care ne putem mandri-ca pe roade coapte din seva inepuizabila a poporului roman carpato-dunarean.
Asfel, MIRCEA ELIADE visa la un Imperiu Spiritual Romanesc. Nu militar, nu religios. Istoria noastra veche-fara a intra in amanunte care ar putea deschide suspiciuni istorice-arata ca Dacia, vechea Romanie, avea o spiritualitate proprie, functionala. Si ca ea putea avea rol civilizator, universal.
Dacia propunea lumii un mod de viata, asezat.
Asadar visul lui Eliade avea fundament realist.
Tot Eliade afirma ca "Suntem condamnati la cunoastere". Numai sa stim sa transformam aceasta condamnare in binecuvantare si nu in chin. Firea curioasa, agera, creativa a romanului arata ca se poate.
Cu aceste premize de plecare, cred ca merita sa indraznim a conserva spiritul dacic, acela de a urca pe varful muntelui, devenit tron pentru om, dar si pentru pasarea cerului.
Si de a refuza un tron facut de mana omeneasca, din lemn, fan sau trestie, chiar poleit cu aur.
In filmul Dacii-Columna, o banda de romani ii cer unui cioban batran
sa le arate calea prin munti. Geniala aceasta idee din film,simbolica:
Un batran cioban troneaza in munti peste oile sale, in contrast cu legionarii romani in cautare disperata de a digera si de a sclaviza.
Principiul Zamolxian "Inalta-te semet ca un munte" , ar putea fi un motiv de meditatie de genul:
Este muntele, la daci, o Golgota mantuitoare care nu cere sange?
Ci cere ochii interiori si exteriori deschisi majestuos catre Univers, pana-n orizontul vizibil si invizibil.
Ca o biruinta asupra orbirii. Ca o biruinta a pasnicului asupra sacrificiului absurd de sange. A sacrificiului-crima transformat in dogma teologica.
Universul nu cere pret de sange. El cere intelegere si sincronizare cu el. Din acest punct de vedere, Crestinismul pare ca trebuie in mod acut revizuit.
Citind principiile Zamolxiene, nu remarcam nimic sangeros, agresiv.
Din contra, ele propun un mod de viata pasnic, creativ, respectand Focul divin, pe ceilalti semeni si natura. Antrenand caracterul, urcand mereu muntele, ca filosofie de viata si religie.
MIHAI EMINESCU trebuie asezat la loc de cinste in templul spiritului national. Desi traim intr-o epoca a agendelor negre:crize, apocalipse,
deliruri, etc, ne putem incapatana sa credem intr-o agenda optimista, regeneratoare. O agenda a luminii care invinge intunericul. A pacii care invinge razboiul. A creatiei care invinge distrugerea.
Profetia lui Eminescu despre Romania "Si prevad prin secoli a ei inaltare" o vad posibila in plan spiritual. Chiar si in epoca informatiei reci, a calugarilor globalizarii crispate , a epocii androizilor, a oamenilor hibrizi, fiinte-masini.
Nu cred ca in Univers este pana de materiale, idei si planuri privind planeta noastra, in particular Romania. Nu suntem intr-o criza de resurse. Poate doar de crestere.
Ma incapatanez sa cred ca spiritul romanesc de supravietuitori, forjat de istorie-prin oamenii de exceptie- este matur si va supravietui acceselor copilaresti ale unei lumi rasfatate si agresive.
Si ca in final, vom fi iar senini, ca in alta profetie despre pace a lui Eminescu:"...Stapanea eterna pace"(Scrisoarea I, versurile nr 50 si 86).
eugen- Moderator
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 3757
Puncte : 32169
Data de inscriere : 19/03/2010
Obiective curente : Ma intereseaza comportarea bobinelor in inalta frecventa, la care apar impedante capacitive proprii sporite, eliminarea lor, reducerea rezistentei peliculare, marirea inductantei unei bobine, condensatori de inalta capacitate, etc.
Re: Daci nemuritori
Trăiască dacii!!
Razvan- Foarte activ
- Numarul mesajelor : 6162
Data de inscriere : 18/03/2011
Re: Daci nemuritori
Deci, pînă la urmă, credința în nemurirea sufletului e o credință actuală în satele din Maramureș. Crede tata, crede mama, au crezut toți bătrînii pe care i-am cunoscut de-acolo. C-o fi bine, c-o fi rău asta, cine poate judeca?
Credința dacilor în nemurire, pe care se zice ca au avut-o, io o cred numai din datele pe care le am acum despre psihologia moroșenilor și oșenilor, pentru care "nici jandaru nu-i de fier să nu prindă brișca-n el", nu-l interesează că moare dacă-i musai, dacă cineva îi încalcă lejea lui, legea străbună. Ce date mi-ar mai trebui?
Că-i fac unii și alții proști, nu cred că-i fac pe ei, că habar n-au despre ce vorbesc ... iar eu personal prefer credința strămoșilor mei în locul științei prezentului ... vă încurcă pe careva treaba asta?
Credința dacilor în nemurire, pe care se zice ca au avut-o, io o cred numai din datele pe care le am acum despre psihologia moroșenilor și oșenilor, pentru care "nici jandaru nu-i de fier să nu prindă brișca-n el", nu-l interesează că moare dacă-i musai, dacă cineva îi încalcă lejea lui, legea străbună. Ce date mi-ar mai trebui?
Că-i fac unii și alții proști, nu cred că-i fac pe ei, că habar n-au despre ce vorbesc ... iar eu personal prefer credința strămoșilor mei în locul științei prezentului ... vă încurcă pe careva treaba asta?
Bordan- Foarte activ
- Numarul mesajelor : 2212
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Am recuperat un text din Daca veche din Noua Zeelanda:
adica pe englezeste:
Cinste!
Textul urmasilor Dacilor liberi din Noua Zeenlanda poate fi citit aici:
http://www.28maoribattalion.org.nz/
Ka tāpaehia tēnei pae tukutuku ki ngā tāne i whakaapa i roto i te Ope Taua 28 i te wā o te Pakanga Tuarua o te Ao, ā, ki o rātou whānau, hoa hoki. I waenga i ngā tau 1941 me 1945 i puta te rongo o te Ope Taua 28 i roto i te mura o te ahi ki ngā kauhanga riri i Kariki me Kariti, Awherika ki te Raki me Itāria hoki. He kōrero ātahu tēnei e whakaatu nei i te wairua o te tangata, te mahi mōrearea, māia, hoatanga, te rironga o te tahuna, ā me te aituā hoki.
adica pe englezeste:
This site is dedicated to the men who served with New Zealand’s 28th (Māori) Battalion during the Second World War, and to their whānau and friends. Between 1941 and 1945 the Māori Battalion forged an outstanding reputation on the battlefields of Greece, Crete, North Africa and Italy. This is a fascinating story of spirit and adventure, courage and camaraderie, victory and tragedy.
Cinste!
Textul urmasilor Dacilor liberi din Noua Zeenlanda poate fi citit aici:
http://www.28maoribattalion.org.nz/
Re: Daci nemuritori
Dac liber mumificat care a primit numele fals de Otzi! El era un tarabostes si vestul cel crud l-a facut Otzi probabil de la Hotzi...
P.S. Falsa istorie a lui Otzi: http://www.awaken.com/2015/02/strange-new-tattoo-discovered-on-otzi-the-iceman-mummy/
P.S. Falsa istorie a lui Otzi: http://www.awaken.com/2015/02/strange-new-tattoo-discovered-on-otzi-the-iceman-mummy/
Re: Daci nemuritori
ISTORIE INCREDIBILĂ – De ce a învățat LIMBA DACĂ Richard I al Normandiei, în secolul X?
Dacă adevărul istoric ar fi pus la locul lui, tot ce știm noi astăzi despre istoria antică a Europei ar fi aruncat în aer.
Astfel, un alt episod istoric surprinzător și necunoscut în România, legat de traco-geto-daci, ne vine tocmai din Franța. “Ce treabă ar avea dacii, geții sau tracii cu Franța?” ar întreba unii. Dacă luăm în discuție izvoarele istorice, atunci au multă treabă…
Astfel, istoricul normand Dudon de Daint-Quentin, care a scris o istorie a primilor duci de Normandia, ne spune în secolul X că William Spadă-lungă, tatăl viitorului Richard I al Normandiei, a dat dispoziție (lui Bothon) ca fiul lui să învețe limba… DACĂ.
Iată citatul: “Pentru că locuitorii din Ruen utilizează mai mult limba romană decat limba dacă, și pentru că cei din Bayeux se servesc mai mult de limba dacă decât de cea romană, eu vreau ca fiul meu sa fie dus cât mai repede posibil la Bayeux ca să fie, Bothon, crescut și format sub responsabilitatea ta cu cea mai mare grijă în limba dacă, învățând-o definitiv ca să poata discuta mai târziu cu oamenii de origine dacă.” (De moribus et actis primorum Normanniae ducum)
Desigur, prima întrebare care ne poate veni în minte este: Ce să caute dacii sau limba dacă pe teritoriul Franței, acum 1.000 de ani, că doar ni s-a spus la istorie că dacii, geții și tracii au dispărut de pe planeta asta, chiar din sistemul solar, încă din antichitate?!? Și, desigur, și-au luat și limba cu ei…
Păi, în realitate, legendele normande vorbesc despre originea troiană, adică tracă, a normanzilor, relatând cum, după căderea Troiei, regele Antenor a fugit cu 2000 de cavaleri și o suită de alte 500 de persoane, a trecut pe lângă Dunăre, prin Dacia, Panonia, Germania si a ajuns in Scandinavia… De acolo, mai târziu, urmașii acelora au coborât în Normandia. Ceea ce explică acest surprinzător episod de istorie medievală. (Citește aici: Légende de l’origine troyenne des Normands)
Despre aceste legende ale originii troiene (tracice) a normanzilor ne vorbesc Dudon de Saint-Quentin (a trăit între 965-1043), Guillaume de Jumičges (a trăit între 1000-1070) și Benoît de Sainte-Maure (a murit în anul 1173).
Peste toate, cercetătorul Gabriel Gheorghe spune în cărțile sale că limba franceză veche (cea de azi este o limbă academică confecționată acum câteva secole pentru a unifica dialectele din Franța) conține foarte multe cuvinte identice cu cele românești și că românii de azi pot să o înțeleagă destul de bine, mai bine decât francezii de astăzi!!! Te pune pe gânduri acest lucru, nu-i așa?
Și istoria surprinzătoare a normanzilor nu se oprește aici. Voi reveni în curând…
Ca o notă de final, vă reamintesc că și istoria înființării Romei are legătură cu legenda troianului Eneas care a ajuns în peninsula italică după războiul Troian și a pus bazele unei cetăți. Ce mică și plină de traci e lumea! )))
Daniel Roxin
Dacă adevărul istoric ar fi pus la locul lui, tot ce știm noi astăzi despre istoria antică a Europei ar fi aruncat în aer.
Astfel, un alt episod istoric surprinzător și necunoscut în România, legat de traco-geto-daci, ne vine tocmai din Franța. “Ce treabă ar avea dacii, geții sau tracii cu Franța?” ar întreba unii. Dacă luăm în discuție izvoarele istorice, atunci au multă treabă…
Astfel, istoricul normand Dudon de Daint-Quentin, care a scris o istorie a primilor duci de Normandia, ne spune în secolul X că William Spadă-lungă, tatăl viitorului Richard I al Normandiei, a dat dispoziție (lui Bothon) ca fiul lui să învețe limba… DACĂ.
Iată citatul: “Pentru că locuitorii din Ruen utilizează mai mult limba romană decat limba dacă, și pentru că cei din Bayeux se servesc mai mult de limba dacă decât de cea romană, eu vreau ca fiul meu sa fie dus cât mai repede posibil la Bayeux ca să fie, Bothon, crescut și format sub responsabilitatea ta cu cea mai mare grijă în limba dacă, învățând-o definitiv ca să poata discuta mai târziu cu oamenii de origine dacă.” (De moribus et actis primorum Normanniae ducum)
Desigur, prima întrebare care ne poate veni în minte este: Ce să caute dacii sau limba dacă pe teritoriul Franței, acum 1.000 de ani, că doar ni s-a spus la istorie că dacii, geții și tracii au dispărut de pe planeta asta, chiar din sistemul solar, încă din antichitate?!? Și, desigur, și-au luat și limba cu ei…
Păi, în realitate, legendele normande vorbesc despre originea troiană, adică tracă, a normanzilor, relatând cum, după căderea Troiei, regele Antenor a fugit cu 2000 de cavaleri și o suită de alte 500 de persoane, a trecut pe lângă Dunăre, prin Dacia, Panonia, Germania si a ajuns in Scandinavia… De acolo, mai târziu, urmașii acelora au coborât în Normandia. Ceea ce explică acest surprinzător episod de istorie medievală. (Citește aici: Légende de l’origine troyenne des Normands)
Despre aceste legende ale originii troiene (tracice) a normanzilor ne vorbesc Dudon de Saint-Quentin (a trăit între 965-1043), Guillaume de Jumičges (a trăit între 1000-1070) și Benoît de Sainte-Maure (a murit în anul 1173).
Peste toate, cercetătorul Gabriel Gheorghe spune în cărțile sale că limba franceză veche (cea de azi este o limbă academică confecționată acum câteva secole pentru a unifica dialectele din Franța) conține foarte multe cuvinte identice cu cele românești și că românii de azi pot să o înțeleagă destul de bine, mai bine decât francezii de astăzi!!! Te pune pe gânduri acest lucru, nu-i așa?
Și istoria surprinzătoare a normanzilor nu se oprește aici. Voi reveni în curând…
Ca o notă de final, vă reamintesc că și istoria înființării Romei are legătură cu legenda troianului Eneas care a ajuns în peninsula italică după războiul Troian și a pus bazele unei cetăți. Ce mică și plină de traci e lumea! )))
Daniel Roxin
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Daniel Roxin! Alt labagiu, ca şi autorul postării de mai sus!
Hai Bordane, că până apuci să modifici, tot mai citeşte careva şi te-ai dat de gol!
Hai Bordane, că până apuci să modifici, tot mai citeşte careva şi te-ai dat de gol!
Razvan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 6162
Puncte : 33081
Data de inscriere : 18/03/2011
Re: Daci nemuritori
Bordane, spunea acolo "sa-l invete limba daca se va putea", ca era cam dililiu. Si desigur sa-l invete si scrierea daca....Bordan a scris: dat dispoziție (lui Bothon) ca fiul lui să învețe limba… DACĂ.....
Iar acei duci de Normandia era de fapt daci de Nomadia.
Normanzii erau de fapt nomazii. Si acum inca mai sosesc in Franta "normazii" de la noi.
Asa se explica lipsa dacilor de la noi atunci cand au venit ungurii, ca se cam orientau spre vest. Gelu, Glad si Menumorud au devenit duci in Normandia.
_________________
“Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că nu are logică.” (La Rochefoucauld)
gafiteanu- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Prenume : Vaxile
Numarul mesajelor : 7617
Puncte : 35386
Data de inscriere : 13/06/2011
Obiective curente : 0)-Fondator "Asociatia Fostilor Cercetatori Stiintifici".
1)-Stiinta camuflata in bascalie pentru tonti. Imi perfectionez stilul bascalios.
2)-Să-mi schimb sexul. Transplant cu altul mai vârtos. Si care să stie si carte.
Re: Daci nemuritori
Tu știi că p-aici este o țîpuritură, că oșanu portă gaci moștenire di la daci? Și o poveste de cînd o împărțît mnezo lumea, le-o pus la tăte neamurile nume și le-o dat ce-o vrut ei, iar la oșeni nu le-o rămas numa clopu, și ala numa pă vîrfu capului, o zîs că la ei nu le trăbă, că ei să cunosc după clop că-s d'aci ... așe să zîce p-aici, api io nu știu de-a bună sama mai multe, ca și maidanezi care s-o băgat cu tătu în găurile negre ... și mai zîc oșeni că dacă nu erau d'aci erau de dincolo ... )
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Oaia dacica
- Pastorii din Carpati au cucerit Europa cu turmele, inca din vremea dacilor -
Nicolae Iorga spunea ca "am cucerit teritoriu cu oile". Cele mai vechi modalitati de crestere a oilor sunt nomadismul si transhumanta. In cazul nomadismului, pastorii si oile pribegeau toata viata in cautare de pasuni, neavand o asezare stabila, pe cand in cazul transhumantei, pastorii se intorceau iarna sau in anul urmator la asezarile lor. Cum oile se inmulteau repede, era mereu nevoie de pasuni noi, si asa au inceput deplasarile cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Muntii Carpati.
Unele variante din Miorita spun ca ciobanii au ajuns la mare, dupa vreo doua saptamani de mers. Distantele mari nu erau o problema, ciobanii din Carpati bateau cu piciorul peninsula Balcanica in sus si-n jos, iar Marea Neagra era aproape pentru ei. De aceea, eu cred ca marea din balade este de fapt Marea Adriatica, iar ei au colonizat Dalmatia. Dar sa o luam pe directii de deplasare. O parte dintre pastori au pornit spre nord, catre Pocutia, unde s-a format ulterior, prin secolul al XIV-lea, rasa polska owca gorska. Altii au plecat spre nord-est si est, unde au gasit campiile intinse din regiunea actualei Ucraine. Unul din locurile preferate pentru pasunat ale urmasilor pastorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au ramas pana la inceputul Primului Razboi Mondial. Nu mai este un secret nici faptul ca unele rase de oi din Rusia provin din cele un milion de ovine confiscate de la oierii romani acum un secol, cum este cazul rasei tigaia de Azov.
- Pastorii din Carpati au cucerit Europa cu turmele, inca din vremea dacilor -
Nicolae Iorga spunea ca "am cucerit teritoriu cu oile". Cele mai vechi modalitati de crestere a oilor sunt nomadismul si transhumanta. In cazul nomadismului, pastorii si oile pribegeau toata viata in cautare de pasuni, neavand o asezare stabila, pe cand in cazul transhumantei, pastorii se intorceau iarna sau in anul urmator la asezarile lor. Cum oile se inmulteau repede, era mereu nevoie de pasuni noi, si asa au inceput deplasarile cu turmele, nucleul de plecare constituindu-l Muntii Carpati.
Unele variante din Miorita spun ca ciobanii au ajuns la mare, dupa vreo doua saptamani de mers. Distantele mari nu erau o problema, ciobanii din Carpati bateau cu piciorul peninsula Balcanica in sus si-n jos, iar Marea Neagra era aproape pentru ei. De aceea, eu cred ca marea din balade este de fapt Marea Adriatica, iar ei au colonizat Dalmatia. Dar sa o luam pe directii de deplasare. O parte dintre pastori au pornit spre nord, catre Pocutia, unde s-a format ulterior, prin secolul al XIV-lea, rasa polska owca gorska. Altii au plecat spre nord-est si est, unde au gasit campiile intinse din regiunea actualei Ucraine. Unul din locurile preferate pentru pasunat ale urmasilor pastorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde au ramas pana la inceputul Primului Razboi Mondial. Nu mai este un secret nici faptul ca unele rase de oi din Rusia provin din cele un milion de ovine confiscate de la oierii romani acum un secol, cum este cazul rasei tigaia de Azov.
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
„Ultimul dac liber“ din Cavnic şi-a pus capăt zilelor
A plecat dintre noi.Odihneasca-se in pace.
http://adevarul.ro/locale/baia-mare/dacul-liber-cavnic-si-a-pus-capat-zilelor-1_568e7bfb37115986c63cf682/index.html
Trist.
Re: Daci nemuritori
Pacalici a scris:Trist.
Pentru tine-i trist, o pentru cine? Că pentru daci e veselie. Cred că gîndesc mai încet sau deloc, dar e treaba lor, nu?
Chiar în Cavnic se cîntă la petrecane, și chiar așa se spune. Cîntatul pe aici are ambele sensuri, și horit și bocit, se cîntă la nuntă, dar se cîntă și la petrecerea finală, cînt se petrece cel care ʺa dat ortul popiiʺ, care înseamnă că-ți dai locul popii, sau lutul, ort însemnînd loc, în graiul de aici.
Se cîntă ceva în genul ăsta:
“Omule-pomule / nu te milui / nu te jelui / bucurăʼte, bucură / că rădăcina ta / murind în pămînt / a prins în cer / şi lutul tău / sʼa încurcat / de undeʼa venit / în vis liniştit. / Bucuraţiʼvă, bucuraţiʼvă / şi voi ceilalţi / oamenilor-pomilor/ femei şi bărbați / beţi şi mîncaţi / cîntaţi şi jucaţi / că dacu liber nu e răpus / că e numai dus / e numai întors / în lumea ceʼo fost … ”
Iar pe cruce nu se scrie ʺrăposatʺ, ci ʺrepausatʺ, adică îi în pauza de masă … gată de mîncat și-i pă tine iară …
Sper ți-am mai luat din tristețe, că nu vreau să te știu trist, doamne feri ...
Complicat cu dacii ... dacă n-o fo proști, precis o fo nebuni, din două una, altfel nu se explică ... să rîzi la moarte ... ) dar îți mai spun dacă vrei cum e "de ce ți-e frică nu scapi", cum se interpretează aici ...
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Pentru cine e trist?
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Nu-i 27 de ani, ci 87.Pacalici a scris:Nu poate fi decat TRIST cand un tanar de 27 de ani isi ia viata...
virgil- Moderator
- Mulţumit de forum : Prenume : Virgil
Numarul mesajelor : 12129
Puncte : 55243
Data de inscriere : 25/05/2010
Obiective curente : Deocamdată, ma preocupa o teorie a unificarii universale a interactiunii electromagnetice, gravitationale, cat si la niveluri de organizare inferioare acestora. Studiul similitudinii sistemelor micro si macrocosmice sta la baza teoriei unificarii universale.
Re: Daci nemuritori
virgil a scris:Nu-i 27 de ani, ci 87.
virgile subiectul discutat era asta: https://cercetare.forumgratuit.ro/t370p270-daci-nemuritori#67842
da...de....
Re: Daci nemuritori
Desigur, pacat de tineretea lui.Pacalici a scris:virgil a scris:Nu-i 27 de ani, ci 87.
virgile subiectul discutat era asta: https://cercetare.forumgratuit.ro/t370p270-daci-nemuritori#67842
da...de....
virgil- Moderator
- Mulţumit de forum : Prenume : Virgil
Numarul mesajelor : 12129
Puncte : 55243
Data de inscriere : 25/05/2010
Obiective curente : Deocamdată, ma preocupa o teorie a unificarii universale a interactiunii electromagnetice, gravitationale, cat si la niveluri de organizare inferioare acestora. Studiul similitudinii sistemelor micro si macrocosmice sta la baza teoriei unificarii universale.
Re: Daci nemuritori
Cand trecutul devine viitor: Poffabro
Poffabro (Pofavri, in limba friulana) este un sat muzeu, unul dintre cele mai frumoase din Europa. Un sat pastoresc, stravechi, facut din case de piatra, inaltate in jurul vetrei cu foc. Satul s-a dezvoltat in ritm lent, in functie de urcatul si coboratul oilor din Alpi. Asa cum arata astazi dureaza din veacul al Xvii-lea, iar din urcusurile si coborasurile ulitelor, toate orientate de sus in jos, din serpuirea zidurilor si acoperisurilor, a prins viata un fantastic spectacol de arhitectura rurala, pastrat intact pana azi. Este considerat unul dintre cele mai bine conservate tezaure umane vii.
Ulitele stramte sunt de piatra. Si zidurile. In contrast cu griul pietrei, fiecare coltisor, fiecare fereastra si balcon inveseleste spatiul cu jerbe de flori: splendide "pianelle della Madonna" (muscate de Alpi), "daphne blagayane" (gentiane) si "arenarii". Un artist nevazut a lasat ca din intamplare ghivece de rodul casei sau de scanteiute albe si galbene, acolo unde te astepti mai putin, in cele mai tainice colturi, in fiecare spatiu gol dintre case. Turistii sunt vrajiti, fiindca pun piciorul intr-un sanctuar medieval. Se plimba in sus si in jos pe ulitele inguste, ce par niste otgoane care tin satul ancorat de versantii impaduriti. De dupa perdele impletite cu iglita iti zambesc batrane curioase, cu basmale colorate, legate sub barbie, ca romancele de la munte. Nu sunt multe; din peste 1500 de locuitori in anii `70, au ramas doar cateva zeci, majoritatea barbati si femei de varsta a treia, al caror rost pare a fi acela de a sta de straja in ferestrele satului.
De fapt, gratie unei politici intelepte de stat, localnicii sunt incurajati pe diverse cai fiscale sa accepte viata intr-o asezare medievala, dar nu li se permite sa modifice nimic din fatadele caselor de odinioara. Castiga bine si din vanzarea obiectelor lucrate de mana; pielarie, podoabe, scarpeti. Valurile de turisti le obliga pe femeile satului, inclusiv pe cele cateva tinere care au decis sa nu plece la oras, sa coasa, sa impleteasca, sa brodeze. Prototipul femeii friulane de altadata este expus la intrare pe aleea principala: cu scarpeti si broboada, cu sacateul si legatura de surcele pe umeri, purtand intr-o mana un bidon de lapte, iar in cealalta, un ciomag noduros. In verticalitatea ei monumentala, bacita din Alpi, intorcandu-se de la stana, seamana izbitor cu suratele ei din Carpati. In Poffabro totul e pastrat si aratat cu mandrie. Mai ales lemnul.
Uneltele stravechi din lemn sunt la mare pret; putinee de unt, scaunele pictate, cosuri de nuiele, saniute, maturi, greble, clopote pentru vaci si toate cate se foloseau in trecut la casa pastorului stau atarnate pe ziduri, la vedere, ca intr-o expozitie etnografica spontana. Nimic "nou" nu tulbura vederea, nici o constructie nu are voie sa apara dupa capul vreunui intreprinzator, nici o renovare nu se face in absenta unui trimis de la Ministerul Culturii. La Poffabro se stie ca orice vine din trecut starneste interesul turistilor, are o mare valoare si nu e de vanzare. La vanzare sunt scoase doar copii, executate de ultimii mesteri ai satului. Poffabro este un sat cum putine mai sunt in Europa. Disperati ca si-au pierdut trecutul, occidentalii incearca din rasputeri sa-l reconstituie. Dar pentru asta, vin cu grabire in Italia, iar in curand vor lua drumul Romaniei, sa vada cu disperare "filmul" cu tarani si sate autentice, din care sa se inspire. Numai ca, spre deosebire de Alpii Dolomiti, in Carpati arhitectura sateasca e pe cale de disparitie. Casele autentice, cu frumusetea lor multiseculara, isi plang soarta, umbrite si darapanate, in timp ce noile vile de prost gust au ocupat orizontul. In Maramures, in Muntii Apuseni, peste tot. Cu toate astea, Romania are, in felul ei, multe asezari care ar putea rivaliza cu Poffabro. Ii lipseste insa ceea ce friulanii numesc "blaga". Adica orgoliul.
Ulitele stramte sunt de piatra. Si zidurile. In contrast cu griul pietrei, fiecare coltisor, fiecare fereastra si balcon inveseleste spatiul cu jerbe de flori: splendide "pianelle della Madonna" (muscate de Alpi), "daphne blagayane" (gentiane) si "arenarii". Un artist nevazut a lasat ca din intamplare ghivece de rodul casei sau de scanteiute albe si galbene, acolo unde te astepti mai putin, in cele mai tainice colturi, in fiecare spatiu gol dintre case. Turistii sunt vrajiti, fiindca pun piciorul intr-un sanctuar medieval. Se plimba in sus si in jos pe ulitele inguste, ce par niste otgoane care tin satul ancorat de versantii impaduriti. De dupa perdele impletite cu iglita iti zambesc batrane curioase, cu basmale colorate, legate sub barbie, ca romancele de la munte. Nu sunt multe; din peste 1500 de locuitori in anii `70, au ramas doar cateva zeci, majoritatea barbati si femei de varsta a treia, al caror rost pare a fi acela de a sta de straja in ferestrele satului.
De fapt, gratie unei politici intelepte de stat, localnicii sunt incurajati pe diverse cai fiscale sa accepte viata intr-o asezare medievala, dar nu li se permite sa modifice nimic din fatadele caselor de odinioara. Castiga bine si din vanzarea obiectelor lucrate de mana; pielarie, podoabe, scarpeti. Valurile de turisti le obliga pe femeile satului, inclusiv pe cele cateva tinere care au decis sa nu plece la oras, sa coasa, sa impleteasca, sa brodeze. Prototipul femeii friulane de altadata este expus la intrare pe aleea principala: cu scarpeti si broboada, cu sacateul si legatura de surcele pe umeri, purtand intr-o mana un bidon de lapte, iar in cealalta, un ciomag noduros. In verticalitatea ei monumentala, bacita din Alpi, intorcandu-se de la stana, seamana izbitor cu suratele ei din Carpati. In Poffabro totul e pastrat si aratat cu mandrie. Mai ales lemnul.
Uneltele stravechi din lemn sunt la mare pret; putinee de unt, scaunele pictate, cosuri de nuiele, saniute, maturi, greble, clopote pentru vaci si toate cate se foloseau in trecut la casa pastorului stau atarnate pe ziduri, la vedere, ca intr-o expozitie etnografica spontana. Nimic "nou" nu tulbura vederea, nici o constructie nu are voie sa apara dupa capul vreunui intreprinzator, nici o renovare nu se face in absenta unui trimis de la Ministerul Culturii. La Poffabro se stie ca orice vine din trecut starneste interesul turistilor, are o mare valoare si nu e de vanzare. La vanzare sunt scoase doar copii, executate de ultimii mesteri ai satului. Poffabro este un sat cum putine mai sunt in Europa. Disperati ca si-au pierdut trecutul, occidentalii incearca din rasputeri sa-l reconstituie. Dar pentru asta, vin cu grabire in Italia, iar in curand vor lua drumul Romaniei, sa vada cu disperare "filmul" cu tarani si sate autentice, din care sa se inspire. Numai ca, spre deosebire de Alpii Dolomiti, in Carpati arhitectura sateasca e pe cale de disparitie. Casele autentice, cu frumusetea lor multiseculara, isi plang soarta, umbrite si darapanate, in timp ce noile vile de prost gust au ocupat orizontul. In Maramures, in Muntii Apuseni, peste tot. Cu toate astea, Romania are, in felul ei, multe asezari care ar putea rivaliza cu Poffabro. Ii lipseste insa ceea ce friulanii numesc "blaga". Adica orgoliul.
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Citat din?
Cumva fura de aici: http://www.formula-as.ro/2006/739/societate-37/urme-romanesti-in-alpii-italieni-7415 ?
Autor: Ion Longin Popescu
...Sau noi maimutele pacalitoare va pacalim?
Cumva fura de aici: http://www.formula-as.ro/2006/739/societate-37/urme-romanesti-in-alpii-italieni-7415 ?
Autor: Ion Longin Popescu
...Sau noi maimutele pacalitoare va pacalim?
Re: Daci nemuritori
(Pun un articol al unui latinist convins, fiindcă pentru mine nu are importanță ce crede unul sau altul, informație este doar informație, nu există informație bună sau rea, o prelucrează fiecare după cît e în stare, după cît îl duce mintea. Link-ul sursei e în titul, apăsați numai cu încredere. Cred că știți cărui popor le spunea lupii în antichitate și aveau stindardul un cap de lup .. )
Muntenii misterioşi din Carpaţii Nordici
Începând din Maramureş şi Bucovina românească şi până prin Cehia, Slovacia şi Polonia (cel mai vestic punct depăşind spre apus Ostrava din Moravia cehă), trăieşte un amestec de populaţii care vorbesc în graiuri slave sau latineşti şi care aduc pe undeva (prin fragmentarea şi amestecul de etnii), cu enclavele romanice din Balcani.
Este vorba despre grupurile de munteni volohi, oşeni şi moroşeni (aparţinând lingvistic limbii române), respectiv cele de vlahi, gorali, lemki, boiki, dolinieni şi huţuli, ce vorbesc azi în graiuri slave, mai ales rusine (unii apreciază că rusina este dialect al limbii ucrainiene, iar alţii o consideră o limbă de sine stătătoare).
DISTRIBUŢIA MUNTENILOR DIN CARPAŢII DE NORD
Fost-au oare toţi „carpatinii” un singur popor? Cine au fost primii, ungurii, valahii sau rusinii? Cine pe cine a asimilat? Iată câteva întrebări care încă nu şi-au aflat răspunsul…
Mons Lupi (Munţii Lupilor) şi Kaltberg (Muntele Îngheţat), aşa erau numiţi Carpaţii de nord pe hărţile veacului al XVI-lea, asta, poate, pentru a-i opri pe curioşi să se apropie de acest tărâm puţin cunoscut.
Metoda a fost descoperită de romani care, acolo unde locurile erau rele sau necartografiate, le marcau pe hartă cu sintagme precum Hic sunt leones (aici sunt lei). Munţii din nord au fost arareori vizitaţi de străini până pe la absolutismul austriac, fiind populaţi şi străbătuţi mai mult de către muntenii localnici, singurii care ştiau trecătorile ascunse ale Pădurii Negre (numele purtat în evul mediu şi de Carpaţii Păduroşi, adică acea pădure sălbatică care a început să fie defrişată abia în cel de-al XVIII-lea veac).
HARTA CARPAŢILOR NORDICI DIN ANUL 1579
Iată neamurile care populează azi munţii din nord:
Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří. În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasi şi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow. Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română („bryndza”-brânză, „strunga”-strungă, „pastyr”-păstor, „bacia”-baci, „geleta”-găleată etc). Ei au ajuns acolo prin secolele XIV-XVII, venind în grupuri mici dinspre Transilvania şi Maramureş, ca păstori de oi, fiind treptat asimilaţi în timp, spun actele de arhivă. Nu am reuşit să aflu numărul actual al vlahilor din Moravia şi Silezia, dar în 1864 ei erau vreo 50 de mii.
Goralii (gorale), grup etnic de origine română, azi pierdut în marea slavă, trăiesc la sud de Cracovia, în munţii Tatra, ramificându-se până prin Slovacia (unde sunt semnalaţi în 43 de sate). Dialectul acestora (ei şi dolinieni sunt cei mai numeroşi dintre muntenii de limbă slavă) aparţine limbii poloneze şi conţine termeni slovaci şi româneşti. Despre gorali am scris ceva mai pe larg în urmă cu câţiva ani (vezi aici).
Lemkii (lemko) trăiesc la est de gorali, de o parte si de alta a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok şi Nowy Sacz din Polonia, respectiv Prešov din Slovacia, numărul lor totalizând cca 60-70 de mii de suflete.
Boikii (boyko) sunt aşezaţi mai la est, cam pe acolo pe unde se întâlnesc azi hotarele Poloniei, Slovaciei şi Ucrainei, fiind în număr de doar câteva sute, conform ultimelor recensăminte, deşi în anul 1851 erau 57 de mii.
Dolinienii populează porţiunea mai joasă a munţilor, cu Pasul Tătarilor (pe unde au intrat migratorii antici şi medievali în Europa centrală), fiind un grup etnic plasat intermediar între boiki şi huţuli, puternic amestecat cu alţi munteni polonezi şi ucrainieni (pogorzani, lachy, rusini subcarpatici), care şi-au pierdut (dacă au avut vreodată) caracterul montan, azi ocupându-se cu cultivarea grânelor în zonele plane de sub munţi.
Huţulii (hucul) ocupă zona de răsărit a Carpaţilor Păduroşi, acolo unde aceştia se frâng către sud, trăind azi atât în Ucraina (la izvoarele Tisei şi Prutului – cu precădere pe râul Ceremuş), cât şi în Bucovina şi Maramureşul aparţinând României. Oficial, aceştia numără azi 21 mii de oameni în Ucraina şi cam patru mii în România (în 1851 erau 73 de mii), deşi de fapt, sunt mai numeroşi. De pildă, satele maramureşene Valea Vişeului, Bistra şi Crasna au fost înfiinţate de către huţuli, dar miile de urmaşi ai acestora se declară astăzi „ucrainieni”. Dacă pe partea nordică a munţilor, mai ales în Pocuţia (cândva parte a Moldovei) ei par să fi vieţuit de dinainte de documentele scrise, la sud de cumpăna apelor, în Bucovina şi Maramureş, ei au ajuns prin secolele XVII-XVIII, în urma unor valuri succesive de migraţie.
NUNTĂ LA HUŢULI ÎN 1920
Ucrainienii de pe valea Ruscovei din Maramureşul istoric rămân aparte, ei reprezentând o enclavă foarte veche (atestată deja în primele documente cunoscute), posibil o rămăşiţă a croaţilor albi ori ai slavilor baltici (sau poate a tribului ulicilor), după cum cred anumiţi cercetători. Se apreciază că locuitorii din Poienile de sub Munte şi Repedea folosesc o variantă a dialectului boyko, iar cei din Ruscova, un dialect lemko. Restul slavilor maramureşeni par să fie urmaşi ai celor colonizaţi din Galiţia între secolele XV-XVIII.
Aceştia sunt muntenii vorbitori de graiuri slave, aşa cum sunt înşiraţi azi unii după alţii, de la apus spre răsărit, în timp ce grupurile de limbă latină sunt următoarele:
Volohii trăiesc în Ucraina de vest, lângă graniţa slovacă. Ei comunică într-un grai românesc foarte arhaic (încă nestudiat de către Academia Română) şi locuiesc în număr mai însemnat pe valea râului Uj din fostul comitat Ung (nimic legat de Maramureş, cum cred unii), în satele Poroskove (Poroşcovo), Mirke (Mircea), Remety (Remeţi), Simerky (Simeria), Kamenetz (Camineţ) şi în alte două-trei aşezări. Cel mai îndepărtat loc unde se mai vorbeşte azi româneşte este satul Mircea, aflat la 6 km de Slovacia şi 30 km de Polonia. Aceşti latinofoni năpăstuiţi („descoperiţi” pentru România abia în anul 1997!) sunt porecliţi de către ucrainienii majoritari „ţigani albi” sau „loskarini”. Ei par să fie aşezaţi în munţii Beskizi de dinainte de documentele scrise şi numără câteva mii de suflete.
Oşenii, care sunt vizibil diferiţi de volohi din toate punctele de vedere cu excepţia unei linii comune lingvistice (şi poate genetice), ocupanţi cândva ai comitatului Ugocea, s-au restrâns în ultimele trei-patru veacuri, azi trăind mai ales în depresiunea Oaşului din Sătmarul românesc. Probabil tot oşeni la origine sunt şi puţinii supravieţuitori ai micilor grupuri încă vorbitoare de limbă română din Beregul ucrainean (de la Mukachevo, Beregovo ori Dolha), uitate azi de toată lumea.
Moroşenii se numesc astfel şi nu „maramureşeni” (nume care reprezintă doar o formă livrescă impusă de către cărturari, dar inexistentă odinioară). Observaţi sunetul perechii de vecini oşeni-moroşeni, pe acelaşi format precum vlahii-morvlahii ori ruşii-belaruşii. Ei prezintă unele asemănări etnografice, folcorice sau de grai cu oşenii. Dacă în evul de mijloc comunităţile de moroşeni se întindeau până hăt spre nord, sub crestele Carpaţilor de dincolo de Tisa, mulţi s-au slavizat de-a lungul secolelor. Au urmat apoi tratatele de pace de la Paris din anul 1920, atunci când Maramureşul a fost rupt de o graniţă amplasată pripit şi arbitrar pe râul Tisa, la fel cum cum s-a procedat şi cu Ugocea…Azi moroşenii constituie cel mai numeros grup etnic latinofon din Carpaţii nordici, locuind atât la sud de Tisa (în Ţara Maramureşului, unde sunt vreo 150 de mii de suflete) cât şi la nord de râu, în Ucraina (Maramureşul de nord), unde trăiesc cca 40 de mii de moroşeni vorbitori de grai românesc.
MOROŞAN
Ce o fi fost la începuturi?
Ambele grupuri de populaţii din munţii din nord, atât cele latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriu descălecarea ungurilor în Panonia anului 896. Anonymus spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”. Cronica lui Nestor susţine că după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus. Se consemnează chiar şi un război între ruteni şi valahi pe la anul 1277, dar sunt mici şansele să putem afla vreodată cine exact erau aceştia şi unde anume trăiau pe atunci.
Privitor la originea muntenilor de la miazănoapte există trei teorii principale. Cea mai răspândită teorie românească vorbeşte despre existenţa încă din timpuri imemoriale, pe aceleaşi locuri ca în prezent, a românilor din Oaş şi Maramureş, de unde apoi o parte a acestora au emigrat spre vest, formând în secolele XIV-XVI grupurile goral şi vlah morav. Cărturarii din perioada interbelică i-au studiat doar pe gorali şi foarte puţin pe vlahi, abordându-i (la nivelul epocii) din perspective istorice, etnografice, toponimice şi lingvistice.
Mulţi cercetători maghiari susţin că păstorii vlahi ar fi originari de la sud de Dunăre şi că au venit pe crestele munţilor, ajungând abia prin secolele XIII-XIV în nord, acolo unde au dat peste mai vechii băştinaşi slavi. Această teorie este în antiteză cu vechile cronici, inclusiv cele maghiare, ori cu „Descriptio Europae Orientalis” din anul 1308, care spune exact invers şi anume că vlahii care locuiau demult în Panonia, s-au refugiat la sud de Dunăre odată cu venirea ungurilor!
Pe de altă parte, unii cercetători ucrainieni îi consideră pe toţi muntenii amintiţi ca fiind de origine slavă, incluzându-i în această categorie şi pe vlahi, oşeni ori pe românii moroşeni, care, susţin aceştia, nu ar fi altceva decât simpli slavi romanizaţi (!).
Concluzionând, în munţii din Cehia răsăriteană, Polonia de sud-est, Slovacia de nord-est, Ucraina de sud-vest şi în nordul României, trăiesc câteva populaţii care utilizează graiuri slave, respectiv latine. Amestecate de-a lungul secolelor atât între ele cât şi cu membri ai neamurilor învecinate (cehi, polonezi, slovaci, maghiari, austrieci, germani, ucrainieni, români ardeleni şi moldoveni, evrei sau ţigani), n-ar fi exclus ca aceste grupuri să aibă o origine comună.
Posibil că, la momentul desprinderii limbii române de sub influenţa slavă, „triburile” de pe latura sudică a Carpaţilor nordici să fi optat pentru latinism, iar cele dinspre miazănoapte pentru slavism (aşa cum sugerează vechile cronici), după cum vor fi dictat interesele lor economice, sociale, militare ori religioase. Ulterior (adică prin secolele XIV-XVI), în spaţiile păstorite de slavi au avut loc migrări de români ardeleni, oşeni şi moroşeni, care au suferit apoi, de-a lungul timpului, o slavizare accentuată. Alte mutaţii i-au determinat pe unii slavi să treacă munţii înspre sud, aşa cum au procedat huţulii bucovineni şi maramureşeni. Au existat şi grupuri care au emigrat peste Ocean ori mai spre sud, precum rutenii care au ajuns în secolul XVIII până prin Croaţia şi Voivodina sârbească, ori ucrainienii maramureşeni care continuă şi azi să se mute în Banatul românesc, dar aceste direcţii nu au relevanţă în cazul de faţă.
Civilizaţia montană prezintă similitudini frapante de-a lungul Carpaţilor în ceea ce priveşte etnografia, folclorul sau economia rurală şi are comună o parte a vocabularului, păstrat atât în arhaisme dialectale cât şi în toponimia montană. Peste tot, simbolurile cioplite pe obiectele de lemn sunt la fel ca în Maramureş. Practic, dacă exceptăm aspectul exterior al caselor din bârne de lemn, interiorul locuinţelor este de multe ori identic până la amănunt în toate regiunile amintite. Dar aceste lucruri în sine nu pot reprezenta o dovadă că grupurile de munteni au fost la origine un singur popor. Elemente simbolice identice cu cele carpatine sunt întâlnite şi în Anzi ori în Asia Centrală…
Numai urmărirea markerilor genetici şi studiile comparate aprofundate ar putea lămuri dacă „triburile” slavofone şi cele latinofone din Carpaţii de nord au aparţinut iniţial unui singur grup etnic. Şi de ar fi aşa, ar mai trebui elucidat, tot cu ajutorul paleogeneticii, dacă nu cumva românii din nord sunt diferiţi de cei din sudul României de azi. Puţinele studii genetice efectuate până în prezent au demonstrat deja că există diferenţe între românii din Constanţa şi cei din Ploieşti, că boikii au origini mai vechi decât restul muntenilor şi că lemkii au origini comune cu locuitorii insulei Krk de pe Marea Adriatică din Croaţia!
Am putea apoi ajunge să asistăm la un paradox aparent: fie să avem popoare diferite care împart aceeaşi limbă (n-ar fi de mirare, doar şi austriecii, elveţienii şi germanii sunt în aceeaşi situaţie), fie să descoperim că neamurile care vorbesc acum graiuri rutene ori româneşti, au fost la origine un singur popor (goralii sau vlahii moravi susţin ei înşişi că sunt de origine română). Ori, de ce nu, am putea constata că muntenii noştri au fost la începuturi un singur neam, dar cu obârşii mult mai vechi (celtice, dacice, gotice etc.).
Închei aici prezentarea populaţiilor carpatine de nord şi lansarea acestor semne de întrebare, cu speranţa că cercetătorii (în primul rând noua generaţie de geneticieni, dar şi arheologii montanistici) vor demara un studiu temeinic al muntenilor din Carpaţi pentru a obţine acele concluzii ferme şi fundamentate ştiinţific care lipsesc în prezent.
Începând din Maramureş şi Bucovina românească şi până prin Cehia, Slovacia şi Polonia (cel mai vestic punct depăşind spre apus Ostrava din Moravia cehă), trăieşte un amestec de populaţii care vorbesc în graiuri slave sau latineşti şi care aduc pe undeva (prin fragmentarea şi amestecul de etnii), cu enclavele romanice din Balcani.
Este vorba despre grupurile de munteni volohi, oşeni şi moroşeni (aparţinând lingvistic limbii române), respectiv cele de vlahi, gorali, lemki, boiki, dolinieni şi huţuli, ce vorbesc azi în graiuri slave, mai ales rusine (unii apreciază că rusina este dialect al limbii ucrainiene, iar alţii o consideră o limbă de sine stătătoare).
DISTRIBUŢIA MUNTENILOR DIN CARPAŢII DE NORD
Fost-au oare toţi „carpatinii” un singur popor? Cine au fost primii, ungurii, valahii sau rusinii? Cine pe cine a asimilat? Iată câteva întrebări care încă nu şi-au aflat răspunsul…
Mons Lupi (Munţii Lupilor) şi Kaltberg (Muntele Îngheţat), aşa erau numiţi Carpaţii de nord pe hărţile veacului al XVI-lea, asta, poate, pentru a-i opri pe curioşi să se apropie de acest tărâm puţin cunoscut.
Metoda a fost descoperită de romani care, acolo unde locurile erau rele sau necartografiate, le marcau pe hartă cu sintagme precum Hic sunt leones (aici sunt lei). Munţii din nord au fost arareori vizitaţi de străini până pe la absolutismul austriac, fiind populaţi şi străbătuţi mai mult de către muntenii localnici, singurii care ştiau trecătorile ascunse ale Pădurii Negre (numele purtat în evul mediu şi de Carpaţii Păduroşi, adică acea pădure sălbatică care a început să fie defrişată abia în cel de-al XVIII-lea veac).
HARTA CARPAŢILOR NORDICI DIN ANUL 1579
Iată neamurile care populează azi munţii din nord:
Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří. În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasi şi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow. Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română („bryndza”-brânză, „strunga”-strungă, „pastyr”-păstor, „bacia”-baci, „geleta”-găleată etc). Ei au ajuns acolo prin secolele XIV-XVII, venind în grupuri mici dinspre Transilvania şi Maramureş, ca păstori de oi, fiind treptat asimilaţi în timp, spun actele de arhivă. Nu am reuşit să aflu numărul actual al vlahilor din Moravia şi Silezia, dar în 1864 ei erau vreo 50 de mii.
Goralii (gorale), grup etnic de origine română, azi pierdut în marea slavă, trăiesc la sud de Cracovia, în munţii Tatra, ramificându-se până prin Slovacia (unde sunt semnalaţi în 43 de sate). Dialectul acestora (ei şi dolinieni sunt cei mai numeroşi dintre muntenii de limbă slavă) aparţine limbii poloneze şi conţine termeni slovaci şi româneşti. Despre gorali am scris ceva mai pe larg în urmă cu câţiva ani (vezi aici).
Lemkii (lemko) trăiesc la est de gorali, de o parte si de alta a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok şi Nowy Sacz din Polonia, respectiv Prešov din Slovacia, numărul lor totalizând cca 60-70 de mii de suflete.
Boikii (boyko) sunt aşezaţi mai la est, cam pe acolo pe unde se întâlnesc azi hotarele Poloniei, Slovaciei şi Ucrainei, fiind în număr de doar câteva sute, conform ultimelor recensăminte, deşi în anul 1851 erau 57 de mii.
Dolinienii populează porţiunea mai joasă a munţilor, cu Pasul Tătarilor (pe unde au intrat migratorii antici şi medievali în Europa centrală), fiind un grup etnic plasat intermediar între boiki şi huţuli, puternic amestecat cu alţi munteni polonezi şi ucrainieni (pogorzani, lachy, rusini subcarpatici), care şi-au pierdut (dacă au avut vreodată) caracterul montan, azi ocupându-se cu cultivarea grânelor în zonele plane de sub munţi.
Huţulii (hucul) ocupă zona de răsărit a Carpaţilor Păduroşi, acolo unde aceştia se frâng către sud, trăind azi atât în Ucraina (la izvoarele Tisei şi Prutului – cu precădere pe râul Ceremuş), cât şi în Bucovina şi Maramureşul aparţinând României. Oficial, aceştia numără azi 21 mii de oameni în Ucraina şi cam patru mii în România (în 1851 erau 73 de mii), deşi de fapt, sunt mai numeroşi. De pildă, satele maramureşene Valea Vişeului, Bistra şi Crasna au fost înfiinţate de către huţuli, dar miile de urmaşi ai acestora se declară astăzi „ucrainieni”. Dacă pe partea nordică a munţilor, mai ales în Pocuţia (cândva parte a Moldovei) ei par să fi vieţuit de dinainte de documentele scrise, la sud de cumpăna apelor, în Bucovina şi Maramureş, ei au ajuns prin secolele XVII-XVIII, în urma unor valuri succesive de migraţie.
NUNTĂ LA HUŢULI ÎN 1920
Ucrainienii de pe valea Ruscovei din Maramureşul istoric rămân aparte, ei reprezentând o enclavă foarte veche (atestată deja în primele documente cunoscute), posibil o rămăşiţă a croaţilor albi ori ai slavilor baltici (sau poate a tribului ulicilor), după cum cred anumiţi cercetători. Se apreciază că locuitorii din Poienile de sub Munte şi Repedea folosesc o variantă a dialectului boyko, iar cei din Ruscova, un dialect lemko. Restul slavilor maramureşeni par să fie urmaşi ai celor colonizaţi din Galiţia între secolele XV-XVIII.
Aceştia sunt muntenii vorbitori de graiuri slave, aşa cum sunt înşiraţi azi unii după alţii, de la apus spre răsărit, în timp ce grupurile de limbă latină sunt următoarele:
Volohii trăiesc în Ucraina de vest, lângă graniţa slovacă. Ei comunică într-un grai românesc foarte arhaic (încă nestudiat de către Academia Română) şi locuiesc în număr mai însemnat pe valea râului Uj din fostul comitat Ung (nimic legat de Maramureş, cum cred unii), în satele Poroskove (Poroşcovo), Mirke (Mircea), Remety (Remeţi), Simerky (Simeria), Kamenetz (Camineţ) şi în alte două-trei aşezări. Cel mai îndepărtat loc unde se mai vorbeşte azi româneşte este satul Mircea, aflat la 6 km de Slovacia şi 30 km de Polonia. Aceşti latinofoni năpăstuiţi („descoperiţi” pentru România abia în anul 1997!) sunt porecliţi de către ucrainienii majoritari „ţigani albi” sau „loskarini”. Ei par să fie aşezaţi în munţii Beskizi de dinainte de documentele scrise şi numără câteva mii de suflete.
Oşenii, care sunt vizibil diferiţi de volohi din toate punctele de vedere cu excepţia unei linii comune lingvistice (şi poate genetice), ocupanţi cândva ai comitatului Ugocea, s-au restrâns în ultimele trei-patru veacuri, azi trăind mai ales în depresiunea Oaşului din Sătmarul românesc. Probabil tot oşeni la origine sunt şi puţinii supravieţuitori ai micilor grupuri încă vorbitoare de limbă română din Beregul ucrainean (de la Mukachevo, Beregovo ori Dolha), uitate azi de toată lumea.
Moroşenii se numesc astfel şi nu „maramureşeni” (nume care reprezintă doar o formă livrescă impusă de către cărturari, dar inexistentă odinioară). Observaţi sunetul perechii de vecini oşeni-moroşeni, pe acelaşi format precum vlahii-morvlahii ori ruşii-belaruşii. Ei prezintă unele asemănări etnografice, folcorice sau de grai cu oşenii. Dacă în evul de mijloc comunităţile de moroşeni se întindeau până hăt spre nord, sub crestele Carpaţilor de dincolo de Tisa, mulţi s-au slavizat de-a lungul secolelor. Au urmat apoi tratatele de pace de la Paris din anul 1920, atunci când Maramureşul a fost rupt de o graniţă amplasată pripit şi arbitrar pe râul Tisa, la fel cum cum s-a procedat şi cu Ugocea…Azi moroşenii constituie cel mai numeros grup etnic latinofon din Carpaţii nordici, locuind atât la sud de Tisa (în Ţara Maramureşului, unde sunt vreo 150 de mii de suflete) cât şi la nord de râu, în Ucraina (Maramureşul de nord), unde trăiesc cca 40 de mii de moroşeni vorbitori de grai românesc.
MOROŞAN
Ce o fi fost la începuturi?
Ambele grupuri de populaţii din munţii din nord, atât cele latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriu descălecarea ungurilor în Panonia anului 896. Anonymus spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”. Cronica lui Nestor susţine că după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus. Se consemnează chiar şi un război între ruteni şi valahi pe la anul 1277, dar sunt mici şansele să putem afla vreodată cine exact erau aceştia şi unde anume trăiau pe atunci.
Privitor la originea muntenilor de la miazănoapte există trei teorii principale. Cea mai răspândită teorie românească vorbeşte despre existenţa încă din timpuri imemoriale, pe aceleaşi locuri ca în prezent, a românilor din Oaş şi Maramureş, de unde apoi o parte a acestora au emigrat spre vest, formând în secolele XIV-XVI grupurile goral şi vlah morav. Cărturarii din perioada interbelică i-au studiat doar pe gorali şi foarte puţin pe vlahi, abordându-i (la nivelul epocii) din perspective istorice, etnografice, toponimice şi lingvistice.
Mulţi cercetători maghiari susţin că păstorii vlahi ar fi originari de la sud de Dunăre şi că au venit pe crestele munţilor, ajungând abia prin secolele XIII-XIV în nord, acolo unde au dat peste mai vechii băştinaşi slavi. Această teorie este în antiteză cu vechile cronici, inclusiv cele maghiare, ori cu „Descriptio Europae Orientalis” din anul 1308, care spune exact invers şi anume că vlahii care locuiau demult în Panonia, s-au refugiat la sud de Dunăre odată cu venirea ungurilor!
Pe de altă parte, unii cercetători ucrainieni îi consideră pe toţi muntenii amintiţi ca fiind de origine slavă, incluzându-i în această categorie şi pe vlahi, oşeni ori pe românii moroşeni, care, susţin aceştia, nu ar fi altceva decât simpli slavi romanizaţi (!).
Concluzionând, în munţii din Cehia răsăriteană, Polonia de sud-est, Slovacia de nord-est, Ucraina de sud-vest şi în nordul României, trăiesc câteva populaţii care utilizează graiuri slave, respectiv latine. Amestecate de-a lungul secolelor atât între ele cât şi cu membri ai neamurilor învecinate (cehi, polonezi, slovaci, maghiari, austrieci, germani, ucrainieni, români ardeleni şi moldoveni, evrei sau ţigani), n-ar fi exclus ca aceste grupuri să aibă o origine comună.
Posibil că, la momentul desprinderii limbii române de sub influenţa slavă, „triburile” de pe latura sudică a Carpaţilor nordici să fi optat pentru latinism, iar cele dinspre miazănoapte pentru slavism (aşa cum sugerează vechile cronici), după cum vor fi dictat interesele lor economice, sociale, militare ori religioase. Ulterior (adică prin secolele XIV-XVI), în spaţiile păstorite de slavi au avut loc migrări de români ardeleni, oşeni şi moroşeni, care au suferit apoi, de-a lungul timpului, o slavizare accentuată. Alte mutaţii i-au determinat pe unii slavi să treacă munţii înspre sud, aşa cum au procedat huţulii bucovineni şi maramureşeni. Au existat şi grupuri care au emigrat peste Ocean ori mai spre sud, precum rutenii care au ajuns în secolul XVIII până prin Croaţia şi Voivodina sârbească, ori ucrainienii maramureşeni care continuă şi azi să se mute în Banatul românesc, dar aceste direcţii nu au relevanţă în cazul de faţă.
Civilizaţia montană prezintă similitudini frapante de-a lungul Carpaţilor în ceea ce priveşte etnografia, folclorul sau economia rurală şi are comună o parte a vocabularului, păstrat atât în arhaisme dialectale cât şi în toponimia montană. Peste tot, simbolurile cioplite pe obiectele de lemn sunt la fel ca în Maramureş. Practic, dacă exceptăm aspectul exterior al caselor din bârne de lemn, interiorul locuinţelor este de multe ori identic până la amănunt în toate regiunile amintite. Dar aceste lucruri în sine nu pot reprezenta o dovadă că grupurile de munteni au fost la origine un singur popor. Elemente simbolice identice cu cele carpatine sunt întâlnite şi în Anzi ori în Asia Centrală…
Numai urmărirea markerilor genetici şi studiile comparate aprofundate ar putea lămuri dacă „triburile” slavofone şi cele latinofone din Carpaţii de nord au aparţinut iniţial unui singur grup etnic. Şi de ar fi aşa, ar mai trebui elucidat, tot cu ajutorul paleogeneticii, dacă nu cumva românii din nord sunt diferiţi de cei din sudul României de azi. Puţinele studii genetice efectuate până în prezent au demonstrat deja că există diferenţe între românii din Constanţa şi cei din Ploieşti, că boikii au origini mai vechi decât restul muntenilor şi că lemkii au origini comune cu locuitorii insulei Krk de pe Marea Adriatică din Croaţia!
Am putea apoi ajunge să asistăm la un paradox aparent: fie să avem popoare diferite care împart aceeaşi limbă (n-ar fi de mirare, doar şi austriecii, elveţienii şi germanii sunt în aceeaşi situaţie), fie să descoperim că neamurile care vorbesc acum graiuri rutene ori româneşti, au fost la origine un singur popor (goralii sau vlahii moravi susţin ei înşişi că sunt de origine română). Ori, de ce nu, am putea constata că muntenii noştri au fost la începuturi un singur neam, dar cu obârşii mult mai vechi (celtice, dacice, gotice etc.).
Închei aici prezentarea populaţiilor carpatine de nord şi lansarea acestor semne de întrebare, cu speranţa că cercetătorii (în primul rând noua generaţie de geneticieni, dar şi arheologii montanistici) vor demara un studiu temeinic al muntenilor din Carpaţi pentru a obţine acele concluzii ferme şi fundamentate ştiinţific care lipsesc în prezent.
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Nestor - Academia Catavencu a scris:
Deoarece dacologul nostru, eminentul dr. doc. Cotizo Popescu, a fost nevoit la o pauză necesară administrării unui tratament de ultimă generaţie (rămas şi el fără efecte), domnia sa a avut tot timpul pentru a ne dărui o nouă şi măreaţă realizare: traducerea tăbliţelor de la Sinaia.
Respectivele artefacte, confecţionate din plumb, sunt sursa unor controverse pe care dl Popescu le va spulbera precum Burebista viile ce-i spulberau prea tare pe supuşii săi; fapt care a şi dus la spulberarea sa de pe scena istoriei, în urma răscoalei bezivanilor - tribul dacic cel mai afectat de radicala măsură a Regelui.
Părerile aşa-zişilor specialişti se împart în două mari categorii:
1. Tăbliţele sunt autentice;
2. Tăbliţele sunt falsuri - cu principal suspect în persoana pişicherului Bogdan Petriceicu Hasdeu; cel care nu s-a dat în lături nici de la farsele făcute adversarilor junimişti, printre care şi celebrul dac naţional Eminovici - ajuns, ca Eminescu, Rege al poeziei româneşti. Dl Cotizo se încadrează, evident, în prima categorie, dar respinge categoric interpretările eronate de până acum ale textelor înscrise cu caractere greceşti şi altele necunoscute.
Studiind cu osârdie tăbliţele, dl Cotizo Popescu a reuşit traducerea spectaculoasă şi de necombătut cu argumente a acestora.
Artefactele sunt inscripţionate în limba poptămazilor - o ramură dacogetă mai puţin cunoscută istoricilor precar informaţi şi reprezintă citate din zicerile celebre ale unor personalităţi importante ale timpului. După cum ne lămureşte dacologul nostru, poptămazii au fost inventatorii Feizbukului (idee din care s-a inspirat iudeo-masonul Zuckerberg), practicat de aceştia pe wall-urile peşterilor din patrimoniul dacic. Mulţumită traducerii dlui Cotizo, putem constata bogăţia informaţională şi rafinamentul gândirii strămoşilor noştri, asta fiindcă poptămazii nu postau în timeline decât rostiri cu adânci (sau înalte, după caz) semnificaţii. Dar să vorbim şi noi prin puterea exemplului, să nu credeţi că urmărim doar likeurile voastre. E vorba de cele două tăbliţe găsite în 1978 în muzeul Mănăstirii Sinaia şi pe care dl Popescu le consideră suficiente demonstraţiei sale.
Pe prima dintre ele se află un citat al renumitului învăţat dac Kermeleus şi sintetizează felul în care vedea el devenirea umană şi atitudinea existenţială insuflată poporului poptămaz prin postările sale: "O, tu, fiu al lui Zamolxis! Păstrează în inima ta îndemnurile tatălui tău şi sfaturile mamei tale, ocroteşte pe sora ta şi fii ca un frate pentru fratele tău! Nu uita că familia este dorinţa Zeului nostru pe pământ şi să nu rătăceşti niciodată calea corectă şi dreaptă! Fii sincer, fii cinstit, ai grijă de sănătatea ta care este întotdeauna preferabilă bolii!"
Dl Cotizo susţine că acest extract poptămaz din opera lui Kermeleus a primit nu mai puţin de 16. 527 de bezele, aşa cum se numeau likeurile pe atunci, o cifră uimitoare ţinând cont de numărul populaţiei şi al userilor din acele vremuri.
A doua tăbliţă conţine citarea popularei gânditoare poptămaze Teozeea: după prezentarea unei reţete de zeamă cu zarzăre, tirsozila, mizela şi stirfozila (pasată rapid de traducător, ca neesenţială), Teozeea ne împărtăşeşte, peste veacuri, o adevărată nestemată a filozofiei sale: "Niciodată să nu regreţi greşelile tale! Dacă nu le făceai nu ştiai că sunt greşeli! Vei găsi mereu pe cineva care să îţi strângă mâna şi să-ţi spună că-i bine ce faci! Trebuie doar să cauţi, nu să aştepţi să vină totul la tine!"
Dl Popescu afirmă că, în final, Teozeea a anexat şi un fel de emoticon durduliu, sugerând o persoană fericită şi împăcată cu statusul său natural, mai ales după 17.815 bezele.
Realizaţi, desigur, fără să vă mai spunem noi şi dl doctor că tocmai am demonstrat inevitabilul: Feizbukul strămoşesc ne-a fost furat mişeleşte de acaparatori ca Zuckerberg, iar întâietatea postărilor poptămaze negată cu vehemenţă de Oculta internaţională.
Păi cum să nu ieşi cu Stegarul Dac în piaţă când vor să ne ia şi gazele de şist neformate încă?!
Re: Daci nemuritori
Trebuie sa completez ca acest articol a fost preluat din Academia Catavencu la indemnul bunului nostru coleg de cercetare si forum , domnul eugen.
Drept pentru care ii multumim calduros.
Drept pentru care ii multumim calduros.
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
File de istorie dacica nebagate in seama. Tablitele cerate de la Rosia Montana.
Rosia Montana este o comoara de aur nu doar pentru spatiul romanesc, dar si pentru istoria Europei. Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile minelor reprezinta o pagina de istorie care rastoarna teoriile ilogice ale celor care sustin ca dacii nu exploatau aurul, ca nu stiau sa il prelucreze, deci niciun tezaur scos la lumina de-a lungul timpului, nici macar faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a romanilor sta, si ea, cu greu in picioare, pentru cine cerceteaza tablitele de la Rosia. Ele demonstreaza, de pilda, ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si “autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii, in limba latina vulgara.
In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni “quia se litteras scire negavit” – “nu stia a scrie literele” -, partile se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta, in anul 131 d.Hr. (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac limba latina vulgara? Cat despre vechimea exploatarii in subteran, datarile cu C14 au adus dovezi indubitabile ca dacii extrageau aurul cu 300 de ani inainte de a fi partial cuceriti de romani si ca acestia nu au facut altceva decat sa intre in galeriile sapate de daci. Rosia Montana, dupa explorari care dureaza din 1999, este inca o sursa inepuizabila de istorie adevarata, nefalsificata, care supara pe multi academicieni. Si inca rezerva surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, intr-o neinsemnata valcea si intr-un mic paraias, s-a descoperit aurul cel mai fin de 24 carate. Istoria tripticelor (carti cu trei foi de lemn cerat, legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii, in cartea “Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926, la tipografia Ion C. Vacarescu.
Contracte in limba latina vulgara
La Rosia s-au gasit 50 de piese (tablite), dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta, sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau partial doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.
Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre “proprietari” de mine romani si “arendasi”- baieti priceputi -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate), o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare-cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor “gauri de mina”. Am pus in ghilimele “proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta. Dam un exemplu: “Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! Atunci care era proprietarul adevarat? Nu cumva un localnic dac?
In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral, cu comentarii si ilustratie grafica, de catre eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d.Hr., despre scrierea in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana, cu totul necunoscuta in lume. Iar faptul ca aceste triptice au fost descoperite accidental, existand posibilitatea sa existe multe altele, ascunse in galeriile dacice. Scrisul pe tablite cerate este socotit o inventie greceasca. Aristofan pomenea ca atenienii isi scriau contractele pe ceara, la fel ca in tablitele cerate de la Rosia Montana.
Ascunse in subterane
Tripticele au fost semnalate prima oara in anul 1835, la Munchen, ca fiind gasite in minele de aur de la Rosia.
Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, in minele numite Larnic, unde, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti; in minele din Letea, unde langa triptice a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani; intr-o mina din Carnicul Mare, intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra (11 triptice); langa Rosia Abrudului, in mina numita Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, unde au fost gasite cele mai multe, impreuna cu obiecte casnice.
Povestea tablitelor descoperite in minele Letea s-a pastrat in detaliu. In anul 1788, un baies caruia nu i s-a pastrat numele a gasit trei triptice intr-una din minele de aur restaurate de catre Societatea Sf. Iosif, al carei conducator (magister) era Paul Laurentiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte doua nu se mai stie nimic. Kovacs a daruit tripticul cumnatului sau, Stefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i ca s-a gasit impreuna cu o multiume de alte obiecte casnice. Stefan Lazar, cunoscand valoarea tripticului, l-a daruit la randul sau Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a pastrat ca o curiozitate pana la 1811, cand Stefan Lazar a murit. Fiul sau, Samuel, colectionar de antichitati, l-a cerut inapoi si i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vandut, in anul 1834, librarului anticar Samuel Nemes. Se pare ca la acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul National din Pesta, care a achizitionat exemplarul cu pretul de 1000 florini.
Falsificarea grosolana
G. Popa-Lisseanu scrie in “Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a unor tablite: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare, fara de nici un inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti rau formate, au aparut numele mai multor “eroi” din migratiunea huno-ungarica”, asa-zisi sclavi adusi de romani pentru a munci in mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut doua exemplare de astfel de tablite falsificate, unul in original, altul in copie, amandoua comunicate de un profesor de la Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat in mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly si Letronne au publicat, pe buna dreptate, in “Journal des Savants”, niste disertatii total nefavorabile despre tablitele cerate, pronuntandu-se in contra autenticitatii lor.
Partea buna este ca cei doi au devenit curiosi cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales dupa ce, in 1875, tablite asemanatoare au mai fost descoperite intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind chitante scrise cu acelasi fel de litere, cursive, in latina vulgara. Acestea sunt anterioare tablitelor de la Rosia Montana cu aproape un secol, dar impreuna constituie singura dovada a vechimii scrierii cursive in latina vulgara. Cele de la Rosia Montana sunt insa mult mai valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitante, ci documente care ofera indicii nepretuite despre relatiile sociale dintre oamenii de rand, care constituiau o clasa aparte fata de conducatorii vorbitori de limba latina culta.
Ciudateniile lingvistice
Textul documentului incrustat in astfel de table cerate se scria de doua ori, iar numarul sigiliilor martorilor (cu exceptia unui singur contract) era, obligatoriu, de sapte.
Tablitele cerate de la Rosia Montana-zeul Ianus
Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului, fara a se desface sigiliile, iar scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana, de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece este specificat in contract ca nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii “quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). O “ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea “oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, la un contract de vanzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau “oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma “autohtona”, “siesi”, scrisa “sies” sau “sues”.
Aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina vulgara “SVI MI PIE”, “al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 i.Hr. Si atunci, cine pe cine a “latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele “IM” si “PIO”, “patriarhul imortales, nemuritor”. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carei simbol era soarele. El apare si pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus. Isidor, in lucrarea sa “Origini”, ne spune ca “limba prisca (vulgara), adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, in timpul lui Ianus”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina: “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”. Iata de ce tablitele cerate descoperite pana in prezent, si poate multe altele ramase prin galeriile din Rosia Montana sunt dovezi nepretuite ca latina vulgara se vorbea cursiv de catre neamul trac, probabil cu diferente mici de pronuntie, dupa cum demonstreaza “greselile gramaticale” din texte.
Protagonistii contractelor
Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca “gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre “arendasi” erau baiesi din tribul dalmat al Pirustilor, asezat in Rosia Montana in “vicus Pirustarum”. Dintr-un contract aflam ca o sclava, Passima, a fost cumparata de “Dasius Verzonis”, care “pirusta e”. In Muntii Apuseni traia un alt trib, al pirustilor daci. Se poate presupune ca cele doua “neamuri” se aflau in bune relatii.
Alti baiesi, vreo cinsprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt “barbare”, originare Daciei , dar si altor neamuri de traci, iliri indeosebi. Este important sa aflam cine erau arendasii si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte, pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!
Afaceri dubioase
Istoricii sustin ca minele “romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin “procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de “particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc “gropi de aur”. Intregul personal al minelor era format din liberti, in functiile superioare, din sclavi in cele inferioare si din baiesi priceputi, colonizati in tinutul aurifer, in numar relativ mic.
Toporul de pe Valea Mozacului
Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratorii romani, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta. Si de ce au fost “ingropate” tablitele in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate, fratii dacilor, si ale dacilor liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau “furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de minele mari, ci doar de “gropi” aurifere, fie ca “scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.
Monumente unice
Din cele 25 de tablite cerate, noua dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, doua in cazarmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul in localitatile neidentificate pe teren deocamdata: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate, in afara de Immenosum, purtand denumiri autohtone.
Incepand cu 1999, la Rosia Montana cerceteaza o echipa de arheologi si specialisti francezi de la “Centre National de la Recherche Scientifique”, de la “Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” si de la Universitatea “Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Mnchen.
La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. La inceput, misiunea stiintifica a fost sponsorizata de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S. C. “Rosia Montana Gold Corporation”. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele “Alburnus Maior” I si II.
Conform acestor specialisti, Alburnus Maior era o “structura de sine statatoare, cu un statut juridic incert, deocamdata, in cadrul municipalitatii romane, iar toponimele amintite ori reprezinta cartiere, ori asezari pe criterii etnice, de tip vicus si castella”. Aceste asezari, locuite de liberti romani si de mineri peregrini iliro-dalmati, au fost parasite simultan, undeva in sec. III. “Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana: banda superioara decorata la colturi cu doua spirale si un fronton triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri, pe ceramica, si inca pastrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opait catalogat ca “ceramica romana atipica” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca si spirala si triunghiul.
Dacii, initiatorii exploatarii in subteran
Citam in continuare din concluziile francezilor: “In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. In campania din 2000, a fost descoperita o sustinere miniera din lemn in situ in reteaua de galerii Tarina, datata cu C14 la mijlocul sec.I i.Hr. sfarsitul sec. I d.Hr. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datari dacice”.
In capitolul “Retelele miniere antice” din volumul I “Alburnus Maior” se propune in repetate randuri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se stie de catre cine, pe care cercetatorii francezi le banuiau “si mai interesante” decat cele cercetate. “Sectorul Habad este renumit ca gazduieste lucrari foarte vechi. Mai multe intrari apar relativ usor de redeschis manual sau cu excavatorul. Daca sectorul este amenintat de extinderea exploatarii de suprafata, s-ar impune demararea acestor investigatii”. Aveau si de ce sa recomande acest lucru. “Pe santierul Carnic I datarea dacica obtinuta cu C14 are o cronologie intre 265 si 90 i.Hr. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor, in aceeasi maniera de abataj, atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica“.
Sursa: http://www.mixdecultura.ro/2015/03/file-de-istorie-dacica-tablitele-cerate-de-la-rosia-montana/
Rosia Montana este o comoara de aur nu doar pentru spatiul romanesc, dar si pentru istoria Europei. Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile minelor reprezinta o pagina de istorie care rastoarna teoriile ilogice ale celor care sustin ca dacii nu exploatau aurul, ca nu stiau sa il prelucreze, deci niciun tezaur scos la lumina de-a lungul timpului, nici macar faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a romanilor sta, si ea, cu greu in picioare, pentru cine cerceteaza tablitele de la Rosia. Ele demonstreaza, de pilda, ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca si “autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii, in limba latina vulgara.
In tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni “quia se litteras scire negavit” – “nu stia a scrie literele” -, partile se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta, in anul 131 d.Hr. (dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand anume invatase neamul trac limba latina vulgara? Cat despre vechimea exploatarii in subteran, datarile cu C14 au adus dovezi indubitabile ca dacii extrageau aurul cu 300 de ani inainte de a fi partial cuceriti de romani si ca acestia nu au facut altceva decat sa intre in galeriile sapate de daci. Rosia Montana, dupa explorari care dureaza din 1999, este inca o sursa inepuizabila de istorie adevarata, nefalsificata, care supara pe multi academicieni. Si inca rezerva surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, intr-o neinsemnata valcea si intr-un mic paraias, s-a descoperit aurul cel mai fin de 24 carate. Istoria tripticelor (carti cu trei foi de lemn cerat, legate intre ele) de la Rosia Montana a fost povestita in detalii, in cartea “Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926, la tipografia Ion C. Vacarescu.
Contracte in limba latina vulgara
La Rosia s-au gasit 50 de piese (tablite), dintre care jumatate au fost distruse integral sau partial, din nepricepere, ignoranta, sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau partial doar 25. Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.
Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre “proprietari” de mine romani si “arendasi”- baieti priceputi -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate), o lista de bucate pentru un ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare-cumparare de sclavi si asocieri in vederea exploatarii unor “gauri de mina”. Am pus in ghilimele “proprietari”, pentru ca in tablite, formularea este deosebit de interesanta. Dam un exemplu: “Ulpius Valerius, nestiutor de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! Atunci care era proprietarul adevarat? Nu cumva un localnic dac?
In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral, cu comentarii si ilustratie grafica, de catre eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d.Hr., despre scrierea in aceasta limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana, cu totul necunoscuta in lume. Iar faptul ca aceste triptice au fost descoperite accidental, existand posibilitatea sa existe multe altele, ascunse in galeriile dacice. Scrisul pe tablite cerate este socotit o inventie greceasca. Aristofan pomenea ca atenienii isi scriau contractele pe ceara, la fel ca in tablitele cerate de la Rosia Montana.
Ascunse in subterane
Tripticele au fost semnalate prima oara in anul 1835, la Munchen, ca fiind gasite in minele de aur de la Rosia.
Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, in minele numite Larnic, unde, pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti; in minele din Letea, unde langa triptice a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de ani; intr-o mina din Carnicul Mare, intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai multe scaune, avand si o vatra (11 triptice); langa Rosia Abrudului, in mina numita Sf. Ecaterina, la o adancime de 277 metri, unde au fost gasite cele mai multe, impreuna cu obiecte casnice.
Povestea tablitelor descoperite in minele Letea s-a pastrat in detaliu. In anul 1788, un baies caruia nu i s-a pastrat numele a gasit trei triptice intr-una din minele de aur restaurate de catre Societatea Sf. Iosif, al carei conducator (magister) era Paul Laurentiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte doua nu se mai stie nimic. Kovacs a daruit tripticul cumnatului sau, Stefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i ca s-a gasit impreuna cu o multiume de alte obiecte casnice. Stefan Lazar, cunoscand valoarea tripticului, l-a daruit la randul sau Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a pastrat ca o curiozitate pana la 1811, cand Stefan Lazar a murit. Fiul sau, Samuel, colectionar de antichitati, l-a cerut inapoi si i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vandut, in anul 1834, librarului anticar Samuel Nemes. Se pare ca la acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe care a incercat sa le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul National din Pesta, care a achizitionat exemplarul cu pretul de 1000 florini.
Falsificarea grosolana
G. Popa-Lisseanu scrie in “Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a unor tablite: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele vorbe barbare, fara de nici un inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti rau formate, au aparut numele mai multor “eroi” din migratiunea huno-ungarica”, asa-zisi sclavi adusi de romani pentru a munci in mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut doua exemplare de astfel de tablite falsificate, unul in original, altul in copie, amandoua comunicate de un profesor de la Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat in mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly si Letronne au publicat, pe buna dreptate, in “Journal des Savants”, niste disertatii total nefavorabile despre tablitele cerate, pronuntandu-se in contra autenticitatii lor.
Partea buna este ca cei doi au devenit curiosi cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales dupa ce, in 1875, tablite asemanatoare au mai fost descoperite intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind chitante scrise cu acelasi fel de litere, cursive, in latina vulgara. Acestea sunt anterioare tablitelor de la Rosia Montana cu aproape un secol, dar impreuna constituie singura dovada a vechimii scrierii cursive in latina vulgara. Cele de la Rosia Montana sunt insa mult mai valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitante, ci documente care ofera indicii nepretuite despre relatiile sociale dintre oamenii de rand, care constituiau o clasa aparte fata de conducatorii vorbitori de limba latina culta.
Ciudateniile lingvistice
Textul documentului incrustat in astfel de table cerate se scria de doua ori, iar numarul sigiliilor martorilor (cu exceptia unui singur contract) era, obligatoriu, de sapte.
Tablitele cerate de la Rosia Montana-zeul Ianus
Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului, fara a se desface sigiliile, iar scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana, de la cap la coada, inclusiv semnaturile celor sapte martori obligatorii, deoarece este specificat in contract ca nici cei care sustineau ca sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii “quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa scrie literele). O “ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie folosirea “oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, la un contract de vanzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi, adica perfectul simplu romanesc sau “oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma “autohtona”, “siesi”, scrisa “sies” sau “sues”.
Aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina vulgara “SVI MI PIE”, “al meu, patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 i.Hr. Si atunci, cine pe cine a “latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este incadrat de cuvintele “IM” si “PIO”, “patriarhul imortales, nemuritor”. Acest zeu misterios cu doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carei simbol era soarele. El apare si pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus. Isidor, in lucrarea sa “Origini”, ne spune ca “limba prisca (vulgara), adica limba batrana, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, in timpul lui Ianus”. Iar limba latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina: “Ispraviti cu atatea grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”. Iata de ce tablitele cerate descoperite pana in prezent, si poate multe altele ramase prin galeriile din Rosia Montana sunt dovezi nepretuite ca latina vulgara se vorbea cursiv de catre neamul trac, probabil cu diferente mici de pronuntie, dupa cum demonstreaza “greselile gramaticale” din texte.
Protagonistii contractelor
Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care pretindeau ca “gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre “arendasi” erau baiesi din tribul dalmat al Pirustilor, asezat in Rosia Montana in “vicus Pirustarum”. Dintr-un contract aflam ca o sclava, Passima, a fost cumparata de “Dasius Verzonis”, care “pirusta e”. In Muntii Apuseni traia un alt trib, al pirustilor daci. Se poate presupune ca cele doua “neamuri” se aflau in bune relatii.
Alti baiesi, vreo cinsprezece, au nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt “barbare”, originare Daciei , dar si altor neamuri de traci, iliri indeosebi. Este important sa aflam cine erau arendasii si cei care scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte, pentru a intelege de ce documentele n-au fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!
Afaceri dubioase
Istoricii sustin ca minele “romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin “procuratori aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie mai buna. In afara de acestia, exista o multime de “particulari” romani, tot liberti, care pretindeau ca stapanesc “gropi de aur”. Intregul personal al minelor era format din liberti, in functiile superioare, din sclavi in cele inferioare si din baiesi priceputi, colonizati in tinutul aurifer, in numar relativ mic.
Toporul de pe Valea Mozacului
Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratorii romani, iar cei care le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina oficiala, culta. Si de ce au fost “ingropate” tablitele in galeriile miniere greu accesibile? S-a spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate, fratii dacilor, si ale dacilor liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate presupune fie ca erau “furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de minele mari, ci doar de “gropi” aurifere, fie ca “scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.
Monumente unice
Din cele 25 de tablite cerate, noua dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, doua in cazarmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul in localitatile neidentificate pe teren deocamdata: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate, in afara de Immenosum, purtand denumiri autohtone.
Incepand cu 1999, la Rosia Montana cerceteaza o echipa de arheologi si specialisti francezi de la “Centre National de la Recherche Scientifique”, de la “Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” si de la Universitatea “Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din Cluj si de la Universitatea Tehnica din Mnchen.
La UTAH exista un departament de arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. La inceput, misiunea stiintifica a fost sponsorizata de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S. C. “Rosia Montana Gold Corporation”. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele “Alburnus Maior” I si II.
Conform acestor specialisti, Alburnus Maior era o “structura de sine statatoare, cu un statut juridic incert, deocamdata, in cadrul municipalitatii romane, iar toponimele amintite ori reprezinta cartiere, ori asezari pe criterii etnice, de tip vicus si castella”. Aceste asezari, locuite de liberti romani si de mineri peregrini iliro-dalmati, au fost parasite simultan, undeva in sec. III. “Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Rosia Montana: banda superioara decorata la colturi cu doua spirale si un fronton triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din cele mai vechi timpuri, pe ceramica, si inca pastrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opait catalogat ca “ceramica romana atipica” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca si spirala si triunghiul.
Dacii, initiatorii exploatarii in subteran
Citam in continuare din concluziile francezilor: “In opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi in subteran. In campania din 2000, a fost descoperita o sustinere miniera din lemn in situ in reteaua de galerii Tarina, datata cu C14 la mijlocul sec.I i.Hr. sfarsitul sec. I d.Hr. Nimic nu ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datari dacice”.
In capitolul “Retelele miniere antice” din volumul I “Alburnus Maior” se propune in repetate randuri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se stie de catre cine, pe care cercetatorii francezi le banuiau “si mai interesante” decat cele cercetate. “Sectorul Habad este renumit ca gazduieste lucrari foarte vechi. Mai multe intrari apar relativ usor de redeschis manual sau cu excavatorul. Daca sectorul este amenintat de extinderea exploatarii de suprafata, s-ar impune demararea acestor investigatii”. Aveau si de ce sa recomande acest lucru. “Pe santierul Carnic I datarea dacica obtinuta cu C14 are o cronologie intre 265 si 90 i.Hr. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor, in aceeasi maniera de abataj, atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice, probabil o tehnica miniera dacica“.
Sursa: http://www.mixdecultura.ro/2015/03/file-de-istorie-dacica-tablitele-cerate-de-la-rosia-montana/
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Dacii de la capatul lumii
Zidul lui Hadrian
In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei... si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului.
Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de "cetate". Deva, Chester... Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de "dave" la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetati pur dacice.
Fosta asezare a luptatorilor daci
Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi... Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi... Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: "Hadrian's Wall. Birdoswald" (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.
BANNA, fortul dacilor
Banna! Fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare...
Casa construita pe temelia vechiului fort
Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche "ferma de oi fortificata" din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.
COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid
Ghizii nostri - "curatorii", cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam.
Un reporter la "vanatoare" de daci
Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici "ciudate", mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, "probabil". si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele "probabil asemanari de cultura" dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice.
Opinci ... romane!
Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: "cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...". Femeia face ochii si mai mari decat ii are. "Da, e extraordinar...", murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: "Cohors I Thracum". Si apoi altele: "Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...". Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.
Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc "traseul" turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste... Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest "aparat de racire" nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: "Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata...".
Zidul lui Hadrian, bariera in fata barbarilor
Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru "ciudat" din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. "Basilica exercitatoria", "biserica de exercitii militare" cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui "tribun dac" Menander, rang acordat rareori unui strain "auxiliar". Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de "veto" in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o "sica", sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal.
Peste 100 de kilometri de piatra milenara
E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca "soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora". Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, "cu sica si frunza palmata", lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca "si-au indeplinit cum se cuvine juramantul". Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti "scursurile Europei". Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor. Macar un jurnalist care sa vina sa le caute urmele. Macar ceva...
Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. "Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trait (...) zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani (...)". Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti... Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania.
Pelerinaj la hotarul magic
"Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole", scria Andr Maurois despre Banna. "Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma..." Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie...
Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. "Ca sa ma regasesc pe mine insumi", mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna... Imi spun ca cel mai "bogat" dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi...
Scrieri romane pe lemn
N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare... Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: "incaltaminte militara romana"... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la "English Heritage", un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care "mimeaza" viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.
"Au fost stralucitori: brilliant!"
Un geniu: arheologul scotian Robin Birley
Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, "nu mai are dreptul" sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: "Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor.
Menander, tribunul dac
Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul "Aelia" era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini", imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.
Soarta Scotiei, decisa in Dacia
Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor "de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei". si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca "mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea" pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.
Placa tribunului Menander
Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: "Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele "de top" ale Zidului, supranumit si "Regimentul Sageata". Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele "nedorite", mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, "calind" tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, "foaie cu foaie"...
Macheta fortului locuit de daci
O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat "secret militar", o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: "Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand". si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare!... Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid...
Bogdan Lupescu in forma maxima
Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece"... In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte "Romans and Barbarians" (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: "Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania". Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.
Ii arat lui Robin Birley "inscriptia cu sica" a tribunului dac Menander. "Da, intr-adevar...", murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de "biblie" a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. "Uite, toate sunt dacice...", zice, dand fila dupa fila, incet. "Uite, inca un falx, o sica... Da... Uite, inca una... si inca una..." Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum... ocrotit. "Oh, iata inca una!", exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii...
Sursa: http://www.formula-as.ro/2008/842/societate-37/dacii-de-la-capatul-lumii-10366Zidul lui Hadrian
In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei... si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului.
Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de "cetate". Deva, Chester... Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de "dave" la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetati pur dacice.
Fosta asezare a luptatorilor daci
Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi... Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi... Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: "Hadrian's Wall. Birdoswald" (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.
BANNA, fortul dacilor
Banna! Fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare...
Casa construita pe temelia vechiului fort
Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche "ferma de oi fortificata" din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.
COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid
Ghizii nostri - "curatorii", cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam.
Un reporter la "vanatoare" de daci
Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici "ciudate", mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, "probabil". si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele "probabil asemanari de cultura" dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice.
Opinci ... romane!
Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: "cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...". Femeia face ochii si mai mari decat ii are. "Da, e extraordinar...", murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: "Cohors I Thracum". Si apoi altele: "Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...". Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.
Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc "traseul" turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste... Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest "aparat de racire" nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: "Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata...".
Zidul lui Hadrian, bariera in fata barbarilor
Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru "ciudat" din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. "Basilica exercitatoria", "biserica de exercitii militare" cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui "tribun dac" Menander, rang acordat rareori unui strain "auxiliar". Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de "veto" in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o "sica", sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal.
Peste 100 de kilometri de piatra milenara
E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca "soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora". Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, "cu sica si frunza palmata", lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca "si-au indeplinit cum se cuvine juramantul". Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti "scursurile Europei". Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor. Macar un jurnalist care sa vina sa le caute urmele. Macar ceva...
Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. "Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trait (...) zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani (...)". Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti... Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania.
Pelerinaj la hotarul magic
"Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole", scria Andr Maurois despre Banna. "Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma..." Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie...
Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. "Ca sa ma regasesc pe mine insumi", mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna... Imi spun ca cel mai "bogat" dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi...
Scrieri romane pe lemn
N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare... Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: "incaltaminte militara romana"... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la "English Heritage", un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care "mimeaza" viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.
"Au fost stralucitori: brilliant!"
Un geniu: arheologul scotian Robin Birley
Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, "nu mai are dreptul" sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: "Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor.
Menander, tribunul dac
Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul "Aelia" era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini", imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.
Soarta Scotiei, decisa in Dacia
Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor "de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei". si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca "mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea" pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.
Placa tribunului Menander
Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: "Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele "de top" ale Zidului, supranumit si "Regimentul Sageata". Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele "nedorite", mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, "calind" tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, "foaie cu foaie"...
Macheta fortului locuit de daci
O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat "secret militar", o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: "Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand". si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare!... Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid...
Bogdan Lupescu in forma maxima
Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece"... In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte "Romans and Barbarians" (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: "Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania". Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.
Ii arat lui Robin Birley "inscriptia cu sica" a tribunului dac Menander. "Da, intr-adevar...", murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de "biblie" a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. "Uite, toate sunt dacice...", zice, dand fila dupa fila, incet. "Uite, inca un falx, o sica... Da... Uite, inca una... si inca una..." Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum... ocrotit. "Oh, iata inca una!", exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii...
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Dacii de acolo faceau schimburi si comert cu cei ramasi acasa. La Sarmisegetuza de curand au fost descoperite cateva sticle goale de Scotch, in timp ce in Scotia inca si acum stau pe rafturi la vanzare "Palinca Bihoarca".
https://en.wikipedia.org/wiki/Scotch_whisky
https://europuzzle.wordpress.com/2010/04/18/traditii-si-obiceiuri-in-scotia/
Or fi si astia tot daci ?
https://en.wikipedia.org/wiki/Scotch_whisky
https://europuzzle.wordpress.com/2010/04/18/traditii-si-obiceiuri-in-scotia/
Or fi si astia tot daci ?
_________________
“Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că nu are logică.” (La Rochefoucauld)
gafiteanu- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Prenume : Vaxile
Numarul mesajelor : 7617
Puncte : 35386
Data de inscriere : 13/06/2011
Obiective curente : 0)-Fondator "Asociatia Fostilor Cercetatori Stiintifici".
1)-Stiinta camuflata in bascalie pentru tonti. Imi perfectionez stilul bascalios.
2)-Să-mi schimb sexul. Transplant cu altul mai vârtos. Si care să stie si carte.
Re: Daci nemuritori
CEA MAI VECHE HARTĂ A CERULUI DIN LUME, FĂCUTĂ CU AUR MAGIC DIN CARPAȚI
Cea mai veche reprezentare a astrelor cunoscută până acum, un disc pe care sunt reproduse în aur Soarele, Luna și stelele, a fost descoperită lângă localitatea Nebra din Germania. Obiectul are o poveste fascinantă și taine care țin de istoria strămoșilor noștri.
Un obiect rotund, de mărimea unui disc de vinil, decorat cu un simț artistic deosebit și cu foiță de aur atent lucrată, a fost găsit în anul 1999 de căutătorii de comori din Germania, în apropierea unui observator astronomic antic. Este una dintre cele mai fascinante descoperiri arheologice din ultimii ani, nu doar prin importanța sa majoră, ci și prin povestea plină de aventuri prin care a trecut. Studiat în amănunțime la Institutul Halle pentru Cercetări Arheologice din Germania, s-a dovedit că discul din bronz și aur a fost realizat prin anii 1600 î.H. și este cea mai veche reprezentare a cerului descoperită până acum. Discul de culoare verde este decorat cu elemente din foiță de aur care închipuie Soarele sau Luna plină, Luna nouă și 23 de stele care par așezate la întâmplare. Între cele din urmă a fost identificat doar un un grup de șapte stele care par să reproducă poziția constelației Pleiadelor. La marginea discului este adăugată o bandă curbată și subțire din aur care ar putea reprezenta linia orizontului.
Agenții poliției și-au pus viața în joc să recupereze discul
Descoperirea și recuperarea Discului Cerului din Nebra este o poveste plină de mister și suspans, cu urmăriri ca în filmele polițiste și agenți secreți. El a fost descoperit în anul 1999 de către doi căutători de comori, înarmați cu aparatură de detectare a metalelor prețioase. Cei doi cunoșteau legenda locurilor pline de comori din apropierea orașului Nebra și se așteptau la o descoperire epocală, mai ales că în apropiere se află cel mai vechi observator astronomic din Europa, un fel de Stonehenge al Germaniei. După ce l-au descoperit, jefuitorii l-au ascuns o perioadă, apoi au încercat să îl vândă pe piața neagră a colecționarilor de antichități. Astfel, discul a ajuns în mâna unor anticari cu experiență care i-au avertizat că el este de fapt proprietatea statului Saxonia și ar trebui predat autorităților. În cele din urmă, un agent al poliției elvețiene, care s-a dat drept colecționar, a reușit să dea de urma discului, iar profitorii au fost arestați după o urmărire ca în filme în subsolul unui bar din Baden.
Discul Cerului conține aur din Carpații României
Celebrul disc s-a întors acasă, în Germania, unde a fost studiat în amănunțime. Cercetătorii de la Institutul Halle consideră că este cea mai veche reprezentare a cerului cunoscută până acum și că a funcționat ca un instrument de calcul al timpului, ca un calendar. Datează, probabil, din epoca Bronzului, când agricultorii din acele vremuri își construiau temple monumentale pentru a marca solstițiile de vară și de iarnă. Multe dintre ele pot fi văzute și azi, așa cum este Stonehenge în Marea Britanie sau Newgrange în Irlanda. Templul similar din Germania, de lângă Nebra, este însă și mai vechi, ridicat probabil în jurul anului 5.000 î.H. Profesorul Wolfard Schlosser de la Universitatea din Bochum a demonstrat că poziția soarelui pe discul din Nebra descrie călătoria lui de la solstițiul de vară la cel de iarnă, adică 82 de grade de-a lungul orizontului. Fascinant este faptul că, strict deasupra Europei centrale, soarele descrie într-adevăr un arc de 82 de grade.
Uimitoare este și compoziția discului, făcut din bronz de proveniență locală, dar decorat cu elemente din aur adus din Carpați. Se știe că aurul din țara noastră are o compoziție unică, deoarece conține stibiu și telur. În vremurile vechi, străbunii noștri foloseau aurul doar pentru obiecte de cult, considerându-l înzestrat cu proprietăți magice, de proveniență divină. Aceeași semnificație a fost moștenită mai târziu și de geto-daci, care lucrau aurul cu o venerație nemaiîntâlnită decât la egiptenii antici. Metalul de o frumusețe rară, care îi putea pune în legătură cu zeii, era firesc să fie folosit la cele mai importante obiecte legate de astre de către populațiile vechi din Germania. Există dovezi că aurul Carpaților a ajuns nu doar în regiunile vecine, ci și în templele din Abydos, Egipt, și chiar în Troia cântată de Homer.
Sursa: http://cultural.bzi.ro/cea-mai-veche-harta-a-cerului-din-lume-facuta-cu-aur-magic-din-carpati-32608
Un obiect rotund, de mărimea unui disc de vinil, decorat cu un simț artistic deosebit și cu foiță de aur atent lucrată, a fost găsit în anul 1999 de căutătorii de comori din Germania, în apropierea unui observator astronomic antic. Este una dintre cele mai fascinante descoperiri arheologice din ultimii ani, nu doar prin importanța sa majoră, ci și prin povestea plină de aventuri prin care a trecut. Studiat în amănunțime la Institutul Halle pentru Cercetări Arheologice din Germania, s-a dovedit că discul din bronz și aur a fost realizat prin anii 1600 î.H. și este cea mai veche reprezentare a cerului descoperită până acum. Discul de culoare verde este decorat cu elemente din foiță de aur care închipuie Soarele sau Luna plină, Luna nouă și 23 de stele care par așezate la întâmplare. Între cele din urmă a fost identificat doar un un grup de șapte stele care par să reproducă poziția constelației Pleiadelor. La marginea discului este adăugată o bandă curbată și subțire din aur care ar putea reprezenta linia orizontului.
Agenții poliției și-au pus viața în joc să recupereze discul
Descoperirea și recuperarea Discului Cerului din Nebra este o poveste plină de mister și suspans, cu urmăriri ca în filmele polițiste și agenți secreți. El a fost descoperit în anul 1999 de către doi căutători de comori, înarmați cu aparatură de detectare a metalelor prețioase. Cei doi cunoșteau legenda locurilor pline de comori din apropierea orașului Nebra și se așteptau la o descoperire epocală, mai ales că în apropiere se află cel mai vechi observator astronomic din Europa, un fel de Stonehenge al Germaniei. După ce l-au descoperit, jefuitorii l-au ascuns o perioadă, apoi au încercat să îl vândă pe piața neagră a colecționarilor de antichități. Astfel, discul a ajuns în mâna unor anticari cu experiență care i-au avertizat că el este de fapt proprietatea statului Saxonia și ar trebui predat autorităților. În cele din urmă, un agent al poliției elvețiene, care s-a dat drept colecționar, a reușit să dea de urma discului, iar profitorii au fost arestați după o urmărire ca în filme în subsolul unui bar din Baden.
Discul Cerului conține aur din Carpații României
Celebrul disc s-a întors acasă, în Germania, unde a fost studiat în amănunțime. Cercetătorii de la Institutul Halle consideră că este cea mai veche reprezentare a cerului cunoscută până acum și că a funcționat ca un instrument de calcul al timpului, ca un calendar. Datează, probabil, din epoca Bronzului, când agricultorii din acele vremuri își construiau temple monumentale pentru a marca solstițiile de vară și de iarnă. Multe dintre ele pot fi văzute și azi, așa cum este Stonehenge în Marea Britanie sau Newgrange în Irlanda. Templul similar din Germania, de lângă Nebra, este însă și mai vechi, ridicat probabil în jurul anului 5.000 î.H. Profesorul Wolfard Schlosser de la Universitatea din Bochum a demonstrat că poziția soarelui pe discul din Nebra descrie călătoria lui de la solstițiul de vară la cel de iarnă, adică 82 de grade de-a lungul orizontului. Fascinant este faptul că, strict deasupra Europei centrale, soarele descrie într-adevăr un arc de 82 de grade.
Uimitoare este și compoziția discului, făcut din bronz de proveniență locală, dar decorat cu elemente din aur adus din Carpați. Se știe că aurul din țara noastră are o compoziție unică, deoarece conține stibiu și telur. În vremurile vechi, străbunii noștri foloseau aurul doar pentru obiecte de cult, considerându-l înzestrat cu proprietăți magice, de proveniență divină. Aceeași semnificație a fost moștenită mai târziu și de geto-daci, care lucrau aurul cu o venerație nemaiîntâlnită decât la egiptenii antici. Metalul de o frumusețe rară, care îi putea pune în legătură cu zeii, era firesc să fie folosit la cele mai importante obiecte legate de astre de către populațiile vechi din Germania. Există dovezi că aurul Carpaților a ajuns nu doar în regiunile vecine, ci și în templele din Abydos, Egipt, și chiar în Troia cântată de Homer.
Sursa: http://cultural.bzi.ro/cea-mai-veche-harta-a-cerului-din-lume-facuta-cu-aur-magic-din-carpati-32608
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Urme româneşti în sudul Franţei - Fraţii noştri occitani -
- "Cap me dol" - "Dieu m-ajude!" -
Emoţia, argumentul suprem
A fost o întâmplare magică. Mulţi ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu, ar fi prea puţin să-i spunem aşa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un vis care nu ştim când şi dacă se va mai repeta vreodată aievea. Şi eu sunt chiar aici, în acest loc fabulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra oraşului Montpellier din sudul Franţei.
Trec pe sub Arcul de Triumf din faţa Palatului de Justiţie, apoi trec de leii auriţi de la intrarea în esplanadă. În mijloc este statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, uriaşă, impunătoare. În capăt, pe cel mai înalt punct, se înalţă rotonda de piatră, ce pare că pluteşte pe luciul Castelului de Apă. Abia aici, sus de tot, înţelegi de ce a fost ales acest loc. Într-o parte se văd Alpii şi Mediterana, în cealaltă, Pirineii, cu vârful Saint Loup. În faţă este Catedrala Sfântul Petru şi în spate, vechiul apeduct roman. Le acoperă şi le uneşte cerul albastru, ca sticla rotundă a unui glob magic. Marele eveniment nu putea avea loc decât aici, unde toate se unesc: cerul cu marea şi munţii, trecutul şi prezentul, istoria şi credinţa.
Privesc această "arenă" uriaşă, şi un fior mă cutremură: veniţi din toate colţurile Europei, în esplanada aceasta din Montpellier, s-au întâlnit peste şaizeci de mii de oameni, care credeau un singur lucru - că fac parte din acelaşi mare neam latin: provensali, italieni, catalani şi spanioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români şi câte alte familii ale aceluiaşi neam s-au adunat cu toţii, chiar aici. Pentru un moment, ramurile s-au aplecat până la rădăcină, pentru un moment, toate acele inimi s-au unit.
....................................................................................
Un articol de Cătălin Manole- "Cap me dol" - "Dieu m-ajude!" -
Emoţia, argumentul suprem
A fost o întâmplare magică. Mulţi ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu, ar fi prea puţin să-i spunem aşa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un vis care nu ştim când şi dacă se va mai repeta vreodată aievea. Şi eu sunt chiar aici, în acest loc fabulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra oraşului Montpellier din sudul Franţei.
Trec pe sub Arcul de Triumf din faţa Palatului de Justiţie, apoi trec de leii auriţi de la intrarea în esplanadă. În mijloc este statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, uriaşă, impunătoare. În capăt, pe cel mai înalt punct, se înalţă rotonda de piatră, ce pare că pluteşte pe luciul Castelului de Apă. Abia aici, sus de tot, înţelegi de ce a fost ales acest loc. Într-o parte se văd Alpii şi Mediterana, în cealaltă, Pirineii, cu vârful Saint Loup. În faţă este Catedrala Sfântul Petru şi în spate, vechiul apeduct roman. Le acoperă şi le uneşte cerul albastru, ca sticla rotundă a unui glob magic. Marele eveniment nu putea avea loc decât aici, unde toate se unesc: cerul cu marea şi munţii, trecutul şi prezentul, istoria şi credinţa.
Privesc această "arenă" uriaşă, şi un fior mă cutremură: veniţi din toate colţurile Europei, în esplanada aceasta din Montpellier, s-au întâlnit peste şaizeci de mii de oameni, care credeau un singur lucru - că fac parte din acelaşi mare neam latin: provensali, italieni, catalani şi spanioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români şi câte alte familii ale aceluiaşi neam s-au adunat cu toţii, chiar aici. Pentru un moment, ramurile s-au aplecat până la rădăcină, pentru un moment, toate acele inimi s-au unit.
....................................................................................
Sursa: http://www.formula-as.ro/2014/1142/societate-37/urme-romanesti-in-sudul-frantei-fratii-nostri-occitani-18483
Ultima editare efectuata de catre Abel Cavaşi in Mier 10 Feb 2016, 19:47, editata de 1 ori (Motiv : Am eliminat material suspect de încălcare a dreptului de autor.)
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
Da in America n-or ajuns dacii cu plutele lor?
Sa vezi ce-o sa scrie peste 1000 de ani Formula AS si Daniel Roxin Fiul si Nepotul despre prezenta masiva a rromilor si românilor in Europa ! Cum au adus ei mestesugul furatului si a lui "merge si asa".
Dar degeaba o sa scrie, ca nimeni n-o sa-i bage in seama. Ca uite, rromii colonizatori, plecati din India, au infiintat si inaltat acum 2700 de ani Roma si n-au parte de nici o recunoastere istorica corecta. Ati vazut ce palate imense au lasat in urma atunci in India natala ? Atunci latinii locali (stramosii nostri) traiau in paduri, colibe, pesteri si in bordee in cel mai bun caz.
Sa vezi ce-o sa scrie peste 1000 de ani Formula AS si Daniel Roxin Fiul si Nepotul despre prezenta masiva a rromilor si românilor in Europa ! Cum au adus ei mestesugul furatului si a lui "merge si asa".
Dar degeaba o sa scrie, ca nimeni n-o sa-i bage in seama. Ca uite, rromii colonizatori, plecati din India, au infiintat si inaltat acum 2700 de ani Roma si n-au parte de nici o recunoastere istorica corecta. Ati vazut ce palate imense au lasat in urma atunci in India natala ? Atunci latinii locali (stramosii nostri) traiau in paduri, colibe, pesteri si in bordee in cel mai bun caz.
_________________
“Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că nu are logică.” (La Rochefoucauld)
gafiteanu- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Prenume : Vaxile
Numarul mesajelor : 7617
Puncte : 35386
Data de inscriere : 13/06/2011
Obiective curente : 0)-Fondator "Asociatia Fostilor Cercetatori Stiintifici".
1)-Stiinta camuflata in bascalie pentru tonti. Imi perfectionez stilul bascalios.
2)-Să-mi schimb sexul. Transplant cu altul mai vârtos. Si care să stie si carte.
Re: Daci nemuritori
Abel Cavaşi a scris:Am eliminat material suspect de încălcare a dreptului de autor
Habar n-am cum funcționează drepturile astea de autor, dar bănuiesc că nu-și poate încălca un autor propriul lui drept.
Deci, un articol postat cuvânt cu cuvânt, cu autorul și cu sursa lui specificate clar, încalcă dreptul de autor?
Ți-ai făcut vizitele medicale la hăizaș anul ăsta?
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Re: Daci nemuritori
[Offtopic]{
}[/Offtopic]
Nu autorul a încălcat dreptul de autor, ci acela care a copiat integral textul în altă parte.Bordan a scris:Habar n-am cum funcționează drepturile astea de autor, dar bănuiesc că nu-și poate încălca un autor propriul lui drept.
Deci, un articol postat cuvânt cu cuvânt, cu autorul și cu sursa lui specificate clar, încalcă dreptul de autor?
}[/Offtopic]
Re: Daci nemuritori
Abel Cavaşi a scris:[Offtopic]{
Nu autorul a încălcat dreptul de autor, ci acela care a copiat integral textul în altă parte.
}[/Offtopic]
Scuze atunci, c-am avut îndrăzneala de-a pune la îndoială integritatea hăizașului ... Numa că, în cazul ăsta, ar trebui să ștergi cam jumătate din topic, să ștergi dacii, să rămînă numai nemuritorii ...
Bordan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 2212
Puncte : 21054
Data de inscriere : 18/02/2012
Pagina 10 din 16 • 1 ... 6 ... 9, 10, 11 ... 16
Pagina 10 din 16
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum