CONSTANTA "MOMENTULUI CINETIC REDUS"

Rezumarea primului mesaj :

CONSTANTA “MOMENTULUI CINETIC REDUS”

Una din cele mai importante marimi ce caracterizeaza un sistem cosmic , este momentul cinetic al acestuia , respectiv echivalentul constantei lui Planck “h”, care trebuie sa aiba aceiasi valoare, pentru toate sistemele din aceiasi clasa.
Mai exact, toate sistemele de sateliti din sistemul nostru solar, trebuie sa aiba aceiasi constanta pentru momentul cinetic, pe care o vom nota cu “H o sat”.
Ceia ce ne impiedica sa aflam valoarea acestei constante, este in primul rind faptul ca satelitii au mase si marimi diferite (spre deosebire de electroni), si in al doilea rind ca, nu stim care este prima orbita a fiecarei planete, sau care este numarul cuantic principal al fiecarui satelit.
Pentru a depasi acest impediment, vom introduce provizoriu o constanta a momentului cinetic pentru o masa egala cu unitatea. Aceasta constanta o vom
nota cu “Hu” si o vom denumi constanta momentului cinetic redus la unitatea de masa.
Intrucit nu cunoastem pentru nici un satelit numarul cuantic principal “n”, vom considera valoarea lui “Hu” ca fiind cresterea minima intre momentele cinetice unitare a doi sateliti care ocupa orbitele cele mai apropiate.
Pentru aplicarea acestei relatii, a fost necesara intocmirea unui tabel cu datele principalilor sisteme de sateliti, Pamint-Luna, Jupiter, Saturn, Uran, si
Neptun . Cunoscand perioadele de rotatie a acestor sateliti s-au calculat vitezele lor pe orbite,dupa care s-a trecut la intocmirea tabelului urmator:

Tabelul principalelor sisteme de sateliti, cu determinarea momentelorcinetice unitare si a numerelor cuantice orbitale;

I- Sistemul --------------- momentul cinetic unitar. [x10^11 J.s]
Pamant- Luna ------------------------------ 0.393

II- Sistemul----------------------------
Jupiter ---------------------------------------- 0. 269

III Sistemul-----------------------------
Saturn --------------------------------------- 0,235

IV Sistemul------------------------------
Uranus -------------------------------------------- 0. 190

V Sistemul----------------------------------------
Neptun----------------------------------------------0.188

Astfel s-au putut stabili conform tabelului valoarea momentelor cinetice unitare pentru fiecare sistem in parte, cat si numerele cuantice principale “n” , pentru orbitele ocupate. Cu ajutorul numerelor cuantice principale (luate cu valori intregi), s-au determinat razele orbitelor fundamentale “R1” si vitezele
proprii acestora, respectiv “V1”. Cu “V1” si “R1” s-a trecut la recalcularea momentului cinetic unitar “Hu”, dupa care s-au sintetizat datele in tabelul urmator:

GRAFICUL DE VARIATIE AL MOMENTULUI CINETIC UNITAR PENTRU SISTEME DE SATELITI IN FUNCTIE DE VITEZA PLANETELOR

....................................... Neptun......Uranus...... Saturn......Jupiter........Pamant

viteza planetei
in km/s................................. 5.4..........6.8............. 9.6........13.1............29.8

momentul
cinetic [x10^10J.s]...............1.94........2.02...........2.35........2.695..........3.933

Din graficul de mai sus reiese o descoperire foarte importanta. Se vede clar ca la aceiasi familie de sisteme, momentul cinetic unitar este dependent de viteza nucleului din sistemul respectiv, cu cat planeta este mai departe de Soare, cu atat momentul cinetic unitar este in scadere.
Aceasta presupune ca toate marimile cosmice ale unui sistem sunt variabile, in functie de viteza de deplasare a nucleului. Cu cit viteza nucleului, in cazul de fata
a planetei, este mai mica cu atit momentul cinetic se apropie de o valoare minima notata cu “HU 0,sat ”.

Pentru Virgil :

@CAdi a scris:Virgil, la determinarea sirul Titus-Bode a distantelor planetelor fata de Soare,
cum ai determinat numarul cuantic principal al planetelor din Sistemul Solar ?

Uite un raspuns, mai degraba o intrebare al lui CAdi aflata pe aceasta
pagina mai sus, pe care cred ca ai ratat-o din cauza aparitiei imediate a
raspunsului meu . Chiar ma simt vinovat fata de el !
Nu mi se pare a fi chiar o bagatela.

Am folosit doua metode; prima a fost sa determin relatia de similitudine pentru constanta momentului cinetic pentru sistemul solar. De aici rezulta ca prima orbita corespunde pentru Viteza si raza constantei momentului cinetic.
A doua metoda a fost sa aflu care este saltul momentului cinetic intre doua orbite succesive. Aici am intalnit greutati, pentru ca Mercur are o raza de orbitare si o perioada ceva mai mare decat ar trebui, cauzele probabil se datoreaza influientei celorlalte planete. O alta cauza a fost ca Venus si Pamantul se afla destul de apropiate, iar Venus se rostogoleste pe orbita complet diferit de celelalte planete. Cauzele abaterilor constau intr-un cataclism care a sfaramat o planeta care se afla intre Marte si Jupiter, transformand-o intr-un inel de asteroizi.
Norocul meu a fost ca am inceput cu determinarea momentului cinetic pentru sistemele de sateliti Pamant, Jupiter, Saturn, Uran si Neptun. De acolo am aflat ca momentul cinetic depinde de viteza nucleului sistemului considerat. Cu cat Planeta se indeparteaza de Soare, cu atat momentul cinetic este mai mic. cu aceste date am construit un grafic;

@virgil a scris:. . . . .

Virgil, odata ce in raspunsul ACESTA ai scris:
Hr=1* VL*RL, daca generalizezi formula pentru orice orbitare
(R constant sau media lui), graficul de mai sus mi se pare ca rezulta
implicit.

@virgil_48 a scris:

@virgil a scris:. . . . .

Virgil, odata ce in raspunsul ACESTA ai scris:
Hr=1* VL*RL, daca generalizezi formula pentru orice orbitare
(R constant sau media lui), graficul de mai sus mi se pare ca rezulta
implicit.

Trebuia sa verific teoria. Dar fara grafic nu as fi descoperit dependenta momentului cinetic de viteza cu care se misca nucleul sistemului. Adica daca Pamantul se afla mai departe de Soare, atunci constanta momentului cinetic pentru sistemul Pamant-Luna, at fi fost mai mica. Astfel intervine un coeficient de viteza cum l-am denumit eu, care este radical din raportul dintre viteza nucleului supra viteza minima a sistemului notata cu V0.

@virgil a scris:. . . . .
Virgil, odata ce in raspunsul ACESTA ai scris:
Hr=1* VL*RL, daca generalizezi formula pentru orice orbitare
(R constant sau media lui), graficul de mai sus mi se pare ca rezulta
implicit.

. . . . .
Trebuia sa verific teoria. Dar fara grafic nu as fi descoperit dependenta momentului cinetic de viteza cu care se misca nucleul sistemului. Adica daca Pamantul se afla mai departe de Soare, atunci constanta momentului cinetic pentru sistemul Pamant-Luna, at fi fost mai mica. Astfel intervine un coeficient de viteza cum l-am denumit eu, care este radical din raportul dintre viteza nucleului supra viteza minima a sistemului notata cu V0. . . . .

In urma acestei cercetari nu ti se pare ca reiese o ierarhie a
marimii momentului cinetic al corpurilor sau al MCR, legata
de ierarhia vitezelor cosmice (1, 2, 3) ?
Poti analiza cu mijloacele de care dispui, in paralel cu proprietatile
sistemelor si proprietatile orbitei unui singur corp in cazul variatiei
(ipotetice) a vitezei ? Când "se desprinde" din sistem un corp si
când orbiteaza mai departe la o distanta mai mare ? De ce depinde
asta si care este limita ? De viteza sau de momentul cinetic ?
De fapt eu nu am citit     PDF ul tau, poate gaseam raspuns acolo.

Tot nu mi-ai raspuns la intrebare !
Cum ai determinat numarul cuantic principal al planetelor?
(Explicit)

@CAdi a scris:Tot nu mi-ai raspuns la intrebare !
Cum ai determinat numarul cuantic principal al planetelor?
(Explicit)

Sunt niste relatii de calcul. Anexez mai jos un tabel unde in capul tabelului se vad relatiile. Pentru alte detalii este necesar sa citesti capitolul 9 din lucrarea mea.
https://drive.google.com/open?id=1dKTnctVAdSsbGliwZMFJ2ynbIMwVIEk7

Multumesc!
Ceea ce ai gasit tu este remarcabil si cred ca te afli pe calea cea buna!
(Pentru ca tu ai descoperit acelasi sir Titius-Bode pe alta cale, logica)

Uite cum a fost descoperita in realitate relatia distantei planetelor fata de Soare:

In anul 1766 astronomul german Titus (nume latinizat- de fapt il chema Johann
Tietz ) a pus bazele unui mod de calcul care permitea gasirea distantelor la care
se afla planetele in sistemul nostru solar .
Acest mod de calcul a fost cunoscut mai tarziu sub numele de ,,Legea Titius-Bode
datorita lui Johann Bode care a popularizat-o.

Astfel, el a scris distantele planetelor descoperite pana atunci ,luind ca unitate
distanta de ~150 mil de km a Terrei fata de Soare care este este 1 u.a.
Rezulta :

Mercur – 0,4
Venus-0,7
Terra -1
Marte - 1,6
X
Jupiter -5,2
Saturn -9,5

Si daca calculam in continuare

Uranus (19,2)
Neptun (30)
Pluto (39)
Obs. ultimile 3 planete nu erau descoperite,ma rog Pluto a fost retrogradata .

La aceste distante Titus a atasat urmatoarea progresie geometrica :
3,6,12,24,48,96, iar daca dezvoltam mai departe gasim si 192, 384
Progresia geometrica are regula care stabileste ca raportul dintre oricare doi termeni consecutivi este constant.
La aceasta progresie a adaugat un 0 la început ei si apoi a adunat cu 4 fiecare
termen (inclusiv primul termen) si a rezultat urmatorul sir :
4,7,10,16,28,52,100, si daca continuam obtinem 196, 388.
Apoi a impartit cu 10 si a obtinut urmatoarele distante in unitati astronomice :

Mercur – 0,4
Venus-0,7
Terra -1
Marte - 1,6
X -----2,8
Jupiter -5,2
Saturn – 10 (real 9,5)

Si mai departe

Uranus -19,6 (real 19,2)
Neptun – 39 (real 30)

Pluto -39

Am aici 2 observatii de facut :
Prima ca legea Titus –Bode a devenit de actualitate cand in 1781 a fost
descoperita planeta Uranus a carei distanta medie este 19,2 u.a.
A doua este datorata faptului ca Pluto intretaie orbita lui Neptun si au loc acele anomalii
si de altfel de la Neptun incolo legea nu mai este valabila desi valoarea distantei lui Pluto
ar confirma oarecum legea.
Important este ca dupa descoperirea planetei Uranus astronomii s-au orientat cu observatiile spre
acea zona situata la 2,8 u.a fata de Soare pentru a descoperi o eventuala planeta si astfel a fost
descoperita de fapt centura de asteroizi , care arata faptul ca planeta cea a existat acolo
a fost distrusa  in urma unui cataclism sau ma rog in urma unui altfel de eveniment...

Tu ai descoperit insa aceste relatii intre distantele planetelor prin alta metoda si e clar ca te aflii
pe drumul cel bun.

Mai jos tabelul cu distantele planetelor fata de Soare in concordanta cu sirul Titius-Bode,

calculat de tine :

@virgil a scris:Comportarea corpurilor care fac parte dintr-un sistem cosmic, nu este aceiasi cu a corpurilor singulare din spatiu.
Referitor la cuantificarea sistemului solar, trebuie sa amintesc ca exista de mult un Sir Titius-Boode, si alaturat este cuantificarea rezultata din teoria mea;

Da este calculat de mine pe baza numerelor cuantice calculate cu relatiile aratate mai sus.
Multumesc CAdi pentru apreciere.

Despre constanta lui Planck, relatii adiacente;
https://drive.google.com/file/d/1WrJwQaMg6GdBBCmZD4I3I6G9BdsGVoHN/view?usp=sharing

Asa zisa constanta a structurii fine cuantice nu e constanta, deoarece depinde de niste parametrii locali precum permeabilitatea, permitivitatea si inca alti cativa. Cuantele au o forma optima de mentinere si o oscilatie-pulsatie, care depinde insa si de ce ingrediente se mai afla imprejur.  Deoarece spatiul eteric nu e omogen si izotrop si izomorf.  Cel mai important parametru al spatiului eteric este insa energia lui termica-haotica. Fara aceasta nimic nu ar exista. Eterul este motorul tuturor fortelor.  Toate cuantele sunt intretinute de eter si miscate de eter, iar parametrii eterului modifica aceste miscari, inclusiv valoarea energetica a cuantelor. Eterul cu parametrii lui da valoarea energiilor de repaus ale cuantelor dar si valoarea energiilor cinetice de miscare. Constantele sunt relative.

@virgil a scris:CONSTANTA “MOMENTULUI CINETIC REDUS”

Una din cele mai importante marimi ce caracterizeaza un sistem cosmic , este momentul cinetic al acestuia , respectiv echivalentul constantei lui Planck “h”, care trebuie sa aiba aceiasi valoare, pentru toate sistemele din aceiasi clasa.
Mai exact, toate sistemele de sateliti din sistemul nostru solar, trebuie sa aiba aceiasi constanta pentru momentul cinetic, pe care o vom nota cu “H o sat”.
Ceia ce ne impiedica sa aflam valoarea acestei constante, este in primul rind faptul ca satelitii au mase si marimi diferite (spre deosebire de electroni), si in al doilea rind ca, nu stim care este prima orbita a fiecarei planete, sau care este numarul cuantic principal al fiecarui satelit.
. . . . .
   

Fara sa pretind ca inteleg detatiile topicului despre "momentul cinetic
redus", mi-am amintit de o concluzie la care am ajuns anterior in
legatura cu Conservarea Momentului Cinetic.
Orice sistem care se roteste echilibrat(centrat), are un moment
cinetic remanent, minim.
Poate fi vorba despre orbitare sau despre rotatia "halterei" in jurul
centrului sau de greutate. Sau a altui corp de rotatie.
Apare in momentul in care viteza de rotatie scade atat de mult incat
nu mai este necesara o forta care sa tina ansamblul legat(in cazul
halterei), fiindca cele doua mase sunt mentinute impreuna de efectul
gravitational.
Atunci, forta din tija(halterei) devine nula, fiind preluata de efectul
universal al gravitatiei asupra celor doua mase.
Acelasi moment minim exista si intre corpuri(planete). Este situatia
cunoscuta, in care nu este nevoie de o tija ca sa orbiteze. Fiindca le
mentine "legate" gravitatia.
Daca ar exista o tija de legatura, momentul rotatiei ar putea fi mult
mai mare, s-ar putea invarti mai repede(ca haltera).
De aceea ideea cu "momentul cinetic redus"(minim) mi se pare
realista si promitatoare. (Nu stiu daca este recunoscuta.)
P.S. Sub valoarea Momentului Cinetic Minim, nu mai exista orbitare.
Viteza rotatiei este prea mica ! Cele doua corpuri, aflate sub influenta
gravitatiei, se vor uni. Adica cad unul peste altul.

@gafiteanu a scris:Asa zisa constanta a structurii fine cuantice nu e constanta, deoarece depinde de niste parametrii locali precum permeabilitatea, permitivitatea si inca alti cativa. Cuantele au o forma optima de mentinere si o oscilatie-pulsatie, care depinde insa si de ce ingrediente se mai afla imprejur.  Deoarece spatiul eteric nu e omogen si izotrop si izomorf.  Cel mai important parametru al spatiului eteric este insa energia lui termica-haotica. Fara aceasta nimic nu ar exista. Eterul este motorul tuturor fortelor.  Toate cuantele sunt intretinute de eter si miscate de eter, iar parametrii eterului modifica aceste miscari, inclusiv valoarea energetica a cuantelor.  Eterul cu parametrii lui da valoarea energiilor de repaus ale cuantelor dar si valoarea energiilor cinetice de miscare.  Constantele sunt relative.

Problema este mai profunda deoarece constanta structurii fine se reduce la raportul dintre viteza minima si maxima dintr-un sistem armonic oscilant natural precum atomul, existand o constanta similara dar de valoare diferita si in celelalte sisteme macrocosmice precum sistemele solare , sistemele de sateliti naturali sau galaxiile. Orice sistem armonic natural este definit de o viteza maxima de oscilatie precum este viteza luminii pentru atomi, si o viteza minima de oscilatie precum viteza electronului din atomul de hidrogen aflat in starea fundamentala. Astfel viteza minima corespunde momentului cinetic minim sau constantei lui Planck. In cazul hidrogenului viteza pe orbita fundamentala este; V0= 2,187.10^6 m/s ; Daca raportam aceasta viteza la viteza luminii aflam constanta structurii fine; a=V0/C= 2,167.10^6 /2,997.10^ 8 = 1/137 ; iar inversul acestei constante ne arata cate unitati oscilante pot exista teoretic intr-un atom, adica care este numarul teoretic maxim de electroni dintr-un atom; Adica Zmax=1/a=137; Ultimul element chimic descoperit are Z=118 deci 118 electroni si se numeste Oganesson. este un element supergreu cu densitatea de 5000 Kg/m3 ;

@virgil_48 a scris:

@virgil a scris:CONSTANTA “MOMENTULUI CINETIC REDUS”

Una din cele mai importante marimi ce caracterizeaza un sistem cosmic , este momentul cinetic al acestuia , respectiv echivalentul constantei lui Planck “h”, care trebuie sa aiba aceiasi valoare, pentru toate sistemele din aceiasi clasa.
Mai exact, toate sistemele de sateliti din sistemul nostru solar, trebuie sa aiba aceiasi constanta pentru momentul cinetic, pe care o vom nota cu “H o sat”.
Ceia ce ne impiedica sa aflam valoarea acestei constante, este in primul rind faptul ca satelitii au mase si marimi diferite (spre deosebire de electroni), si in al doilea rind ca, nu stim care este prima orbita a fiecarei planete, sau care este numarul cuantic principal al fiecarui satelit.
. . . . .
   

Fara sa pretind ca inteleg detatiile topicului despre "momentul cinetic
redus", mi-am amintit de o concluzie la care am ajuns anterior in
legatura cu Conservarea Momentului Cinetic.
Orice sistem care se roteste echilibrat(centrat), are un moment
cinetic remanent, minim.
Poate fi vorba despre orbitare sau despre rotatia "halterei" in jurul
centrului sau de greutate. Sau a altui corp de rotatie.
Apare in momentul in care viteza de rotatie scade atat de mult incat
nu mai este necesara o forta care sa tina ansamblul legat(in cazul
halterei), fiindca cele doua mase sunt mentinute impreuna de efectul
gravitational.
Atunci, forta din tija(halterei) devine nula, fiind preluata de efectul
universal al gravitatiei asupra celor doua mase.
Acelasi moment minim exista si intre corpuri(planete). Este situatia
cunoscuta, in care nu este nevoie de o tija ca sa orbiteze. Fiindca le
mentine "legate" gravitatia.
Daca ar exista o tija de legatura, momentul rotatiei ar putea fi mult
mai mare, s-ar putea invarti mai repede(ca haltera).
De aceea ideea cu "momentul cinetic redus"(minim) mi se pare
realista si promitatoare. (Nu stiu daca este recunoscuta.)
P.S. Sub valoarea Momentului Cinetic Minim, nu mai exista orbitare.
Viteza rotatiei este prea mica ! Cele doua corpuri, aflate sub influenta
gravitatiei, se vor uni. Adica cad unul peste altul.

Orice sistem oscilant este caracterizat de o frecventa minima de oscilatie si o frecventa maxima. In afara acestor frecvente sistemul nu poate exista. Astfel la frecventa minima corespunde o viteza minima, respectiv o perioada minima de orbitare, iar la frecventa maxima corespunde o viteza maxima de orbitare, care desigur nu poate depasi viteza luminii. Constanta momentului cinetic corespunde vitezei mimime de oscilatie a sistemului, si in functie de aceasta sunt exprimate toate starile energetice pe care le poate avea acel sistem. De remarcat ca un sistem armonic oscilant nu poate avea orice stare energetica ci o serie de stari discrete adica un multiplu de numere intregi al starii fundamentale.

@virgil a scris:
. . . . .De remarcat ca un sistem armonic oscilant nu poate avea orice stare energetica ci o serie de stari discrete adica un multiplu de numere intregi al starii fundamentale.

Parerea mea este ca ideea aceasta se aplica numai in
microcosmos. Acolo probabil ca sistemele acestea oscilante
la care te referi, evolueaza de la mic la mare in trepte, in functie
de numarul de particule componente.  Si rapoartele lor pot fi  
numere intregi.
Dar in macrocosmos nu mai merge asa. Raportul masei corpurilor
care formeaza "sistemele oscilante"(orbitale ?) nu este reprezentat
prin numere intregi. Mi se pare ca are loc o evolutie lineara, care
reiese din ecuatii, eventual acel raport se inscrie pe o dreapta, asa
cum ai prezentat anterior.
Dar poate ca ai specificat asta in raspunsul la care m-am referit ?

@virgil_48 a scris:

@virgil a scris:
. . . . .De remarcat ca un sistem armonic oscilant nu poate avea orice stare energetica ci o serie de stari discrete adica un multiplu de numere intregi al starii fundamentale.

Parerea mea este ca ideea aceasta se aplica numai in
microcosmos. Acolo probabil ca sistemele acestea oscilante
la care te referi, evolueaza de la mic la mare in trepte, in functie
de numarul de particule componente.  Si raportutile lor pot fi  
numere intregi.
Dar in macrocosmos nu mai merge asa. Raportul masei corpurilor
care formeaza "sistemele oscilante"(orbitale ?) nu este reprezentat
prin numere intregi. Mi se pare ca are loc o evolutie lineara, care
reiese din ecuatii, eventual acel raport se inscrie pe o dreapta, asa
cum ai prezentat anterior.
Dar poate ca ai specificat asta in raspunsul la care m-am referit ?

In macrocosmos, satelitii, planetele, stelele, au mase diferite, spre deosebire de microparticule unde sunt considerate ca au o masa fixa foarte bine determinata. Asta presupune ca masa corpurilor ceresti trebuie exprimata ca un multiplu de "mase etalon", sau mase elementare. Astfel Pamantul are un numar de 11 mase etalon, deci sarcina gravitationala a pamantului este 11, in timp ce Soarele are masa exprimata intr-un numar de cca 700 mase elementare deci sarcina gravitationala a soarelui este cca 700. In felul acesta se poate face cuantificarea sistemelor macrocosmice, si putem afla pe ce numar de orbita se afla fiecare planeta, pentru ca nu toate orbitele sunt ocupate. Desigur in sistemul nostru solar sunt si anomalii sau abateri de la regula pe care le pun pe seama unui cataclism cosmic prin care o planeta care ar fi fost pe orbita inelului de asteroizi ar fi fost ciocnita de un alt corp ceresc foarte mare ceia ce a miscat toate planetele mici de la locul lor. De exemplu in acest tabel se observa potrivirea numerelor cuantice principale ale orbitelor sistemului solar, ca sunt corect determinate intrucat cu ajutorul lor se ajunge la sirul Titius-Boode in care toate orbitele au fost exprimate in functie de orbita pamantului luata egala cu unitatea.

Dupa cum am aratat in materialul expus mai inainte, constanta lui Planck este una din cele mai importante constante ale fizicii atomice pe baza careia s-a putut demonstra ca energia este cuantificata, si ca electronii sunt strict pozitionati fata de nucleul atomic pe anumite nivele energetice numite paturi, straturi, orbitali.
Atat particulele cat si cuantele sunt definite cu ajutorul acestei constante. Din punct de vedere fizic aceasta reprezinta un impuls al carui punct de aplicatie este excentric fata de o axa de simetrie generand totdeauna o rotatie a unei entitati fizice fie particula, fie unda. Aceasta ne duce cu gandul totdeauna la un vartej, sau la un titirez, care sunt puse in miscare de un impuls excentric si repetat. Am aratat ca valoarea impulsului poate fi ca produsul dintre masa electronului si viteza v0=2,187.10^6 m/s. inmultit cu raza atomului de hidrogen aflat in starea fundamentala, dar poate fi si orice alta viteza a electronului aflat pe oricare orbita, strat sau patura, care se inmulteste cu o lungime de unda adecvata, astel ca produsul viteza si raza sa fie totdeauna o constanta la randul lui. Chiar si la viteza luminii vom avea ca raza de rotatie lungimea de unda Compton a cuantei generatoare a electronului. Mai mult decat atat constanta lui Planck poate fi exprimata in functie de masa protonului viteza luminii si lungimea de unda corespunzatoare protonului. Toate aceste relatii au fost scrise in materialul prezentat. Si totusi ce este constanta lui Planck? Undeva in referatul "Care este semnificatia masei relativiste", am aratat ca particula, pe masura accelerarii se infasoara cu fotoni care se gasesc la o distanta mai mare decat raza particulei, astfel incat energia particulei sa fie data de produsul dintre constanta lui Planck si frecventa de rotatie. Adica fotonii descriu traiectorii elicoidale in jurul particulei in timp ce ea se deplaseaza pe traiectorie, si cu cati mai multi fotoni cu atat creste viteza particulei cat si frecventa undei asociate. Deci fotonii se pot insuma sau se pot dispersa, ceia ce presupune ca ar putea exista o limita minima de frecventa in existenta acestora, limita care nu este demonstrata experimental. Intuitiv as putea sa dau exemplul unui filet cu mai multe inceputuri, care se obtine din mai multe filete cu pasul de atatea ori mai mare cu cat se stabileste ca filetul sa aiba un numar mai mare de inceputuri. Sigur ca teoretic pot exista o infinitate de inceputuri ale unui astfel de filet, asa este si cu fotonul care poate avea o frecventa oricat de mica sau mare prin insumarea sau destramarea lor, neexistand o limita impusa. Daca presupunem ca ar exista un foton cu energia egala cu unitatea, pe care l-am denumit "fotonino" (un fel de diminutiv al fotonului, luat prin asemanare cu neutrino ca fiind un diminutiv al neutronului), atunci orice foton va fi reprezentat ca un manunchi de astfel de fotonini. Acest fotonino ar corespunde unui foton cu frecventa egala cu unu. Deci cea mai mica energie a unei unde ar fi egala cu produsul dintre constanta lui Planck si frecventa egala cu unu. E0=h. niu0; niu0=1 ;
Adica energia minima; E0=6,626.10^-34 [J] ;

@virgil a scris:
In macrocosmos, satelitii, planetele, stelele, au mase diferite, spre deosebire de microparticule unde sunt considerate ca au o masa fixa foarte bine determinata. Asta presupune ca masa corpurilor ceresti trebuie exprimata ca un multiplu de "mase etalon", sau mase elementare. Astfel Pamantul are un numar de 11 mase etalon, deci sarcina gravitationala a pamantului este 11, in timp ce Soarele are masa exprimata intr-un numar de cca 700 mase elementare deci sarcina gravitationala a soarelui este cca 700. In felul acesta se poate face cuantificarea sistemelor macrocosmice, si putem afla pe ce numar de orbita se afla fiecare planeta, pentru ca nu toate orbitele sunt ocupate. Desigur in sistemul nostru solar sunt si anomalii sau abateri de la regula pe care le pun pe seama unui cataclism cosmic prin care o planeta care ar fi fost pe orbita inelului de asteroizi ar fi fost ciocnita de un alt corp ceresc foarte mare ceia ce a miscat toate planetele mici de la locul lor. De exemplu in acest tabel se observa potrivirea numerelor cuantice principale ale orbitelor sistemului solar, ca sunt corect determinate intrucat cu ajutorul lor se ajunge la sirul Titius-Boode in care toate orbitele au fost exprimate in functie de orbita pamantului luata egala cu unitatea.

Daca momentul cinetic redus(minim) ar fi o caracteristica a fiecarui
corp care orbiteaza, iar         L = m x v x r,
v si r fiind invers proportionale, atunci nu pare sa fie nevoie de
distribuirea satelitilor pe orbite , ca in cazul atomului.
Daca acolo chiar o fi asa cum ne inchipuim noi !?
Pentru o crestere de X% a lui r, rezulta o reducere de X% a lui v,
si asta inseama ca exista n situatii intermediare, deci variatia acestor
parametri este lineara si nu in trepte.
Oricum, si masa etalon este stabilita arbitrar, nu este vreo constanta
universala(?).

@virgil_48 a scris:

@virgil a scris:
In macrocosmos, satelitii, planetele, stelele, au mase diferite, spre deosebire de microparticule unde sunt considerate ca au o masa fixa foarte bine determinata. Asta presupune ca masa corpurilor ceresti trebuie exprimata ca un multiplu de "mase etalon", sau mase elementare. Astfel Pamantul are un numar de 11 mase etalon, deci sarcina gravitationala a pamantului este 11, in timp ce Soarele are masa exprimata intr-un numar de cca 700 mase elementare deci sarcina gravitationala a soarelui este cca 700. In felul acesta se poate face cuantificarea sistemelor macrocosmice, si putem afla pe ce numar de orbita se afla fiecare planeta, pentru ca nu toate orbitele sunt ocupate. Desigur in sistemul nostru solar sunt si anomalii sau abateri de la regula pe care le pun pe seama unui cataclism cosmic prin care o planeta care ar fi fost pe orbita inelului de asteroizi ar fi fost ciocnita de un alt corp ceresc foarte mare ceia ce a miscat toate planetele mici de la locul lor. De exemplu in acest tabel se observa potrivirea numerelor cuantice principale ale orbitelor sistemului solar, ca sunt corect determinate intrucat cu ajutorul lor se ajunge la sirul Titius-Boode in care toate orbitele au fost exprimate in functie de orbita pamantului luata egala cu unitatea.

Daca momentul cinetic redus(minim) ar fi o caracteristica a fiecarui
corp care orbiteaza, iar         L = m x v x r,
v si r fiind invers proportionale, atunci nu pare sa fie nevoie de
distribuirea satelitilor pe orbite , ca in cazul atomului.
Daca acolo chiar o fi asa cum ne inchipuim noi !?
Pentru o crestere de X% a lui r, rezulta o reducere de X% a lui v,
si asta inseama ca exista n situatii intermediare, deci variatia acestor
parametri este lineara si nu in trepte.
Oricum, si masa etalon este stabilita arbitrar, nu este vreo constanta
universala(?).

In starea fundamentala a unui sistem micro sau macrocosmic, lungimea, sau perimetrul unei orbite, poate fi aproximat cu L=2pi.Rmediu, si reprezinta chiar prima lungime de unda pe care oscileaza sistemul respectiv. Pentru un sistem binar precum hidrogenul in care Z=1, aceasta orbita corespunde o viteza V1, si o raza R1. Pentru usurinta calculelor se considera o orbita circulara cu raza medie. A doua orbita va avea raza R2=2^2.R1 ; si viteza V2=V1/2; pentru orbita n vom avea Rn=n^2.R1; si pentru orbita cu numarul cuantic principal n, vom avea; Vn=V1/n ; Insa daca nucleul are mai multi protoni, Raza orbitelor de mai sus se imparte la numarul Z al protonilor, deci R1,z=R1/Z; R2,z=2^2.R1,z ; pentru orbita n vom avea; Rn,z=n^2.R1,z ; iar vitezele pe orbita cresc cu valoarea lui Z, astfel V1z=Z.V1; si Vn,z= Z.V1/n ;
In cazul sistemelor macrocosmice precum sistemul solar noi vedem soarele ca o singura entitate, si planetele de marimi diferite dar tot ca entitati distincte. In aceasta situatie a fost necesar sa imaginam un sistem binar de tip hidrogenoid, pe care sa-l consideram ca unitate de comparatie cu sistemele reale, iar pentru aceasta s-au introdus acele mase etalon, cu care sa putem determina sarcina gravitationala Z pentru fiecare corp ceresc in parte. Pentru aceasta mai intai a trebuit sa gasesc o constanta unica atat pentru microcosmos cat si pentru macrocosmos, in afara de viteza luminii. Teoria este lunga asa ca ma opresc aici.

@virgil a scris:. . . . .


In starea fundamentala a unui sistem micro sau macrocosmic, lungimea, sau perimetrul unei orbite, poate fi aproximat cu L=2pi.Rmediu, si reprezinta chiar prima lungime de unda pe care oscileaza sistemul respectiv.
. . . . .

Pentru un sistem macrocosmic:
Afirmi ca orbita aceea ar fi prima, in ordine cronologica, fiindca
nu mai este alta, sau fiindca ar fi cea mai apropiata de centru ?
Intr-un sistem macrocosmic, ce semnificatie acorzi acestei
oscilatii a sistemului ? Faptului ca centrul lui de greutate se
roteste dupa cum evolueaza satelitul pe orbita ? In cazul Lunii,
ce trebuie sa consider ca oscileaza ?
Sau chiar orbitarea o numesti oscilatie ?

@virgil_48 a scris:

@virgil a scris:. . . . .


In starea fundamentala a unui sistem micro sau macrocosmic, lungimea, sau perimetrul unei orbite, poate fi aproximat cu L=2pi.Rmediu, si reprezinta chiar prima lungime de unda pe care oscileaza sistemul respectiv.
. . . . .

Pentru un sistem macrocosmic:
Afirmi ca orbita aceea ar fi prima, in ordine cronologica, fiindca
nu mai este alta, sau fiindca ar fi cea mai apropiata de centru ?
Intr-un sistem macrocosmic, ce semnificatie acorzi acestei
oscilatii a sistemului ? Faptului ca centrul lui de greutate se
roteste dupa cum evolueaza satelitul pe orbita ? In cazul Lunii,
ce trebuie sa consider ca oscileaza ?
Sau chiar orbitarea o numesti oscilatie ?

Sistemul macrocosmic este un sistem oscilant pentru ca fiecare componenta a lui are o miscare periodica acordata pe o frecventa proprie a sistemului, si anume; nucleul sistemului are un camp pulsator pe o frecventa proprie, si este inconjurat de corpuri ceresti care orbiteaza nucleul cu perioade egale, cu pulsatia nucleului, sau cu perioade egale cu multipli intregi ai perioadei fundamentale a nucleului. Deci perioada de pulsatie a campului nuclear reprezinta perioada fundamentala a sistemului, si trebuie sa corespunda cu peroada de orbitare a primei orbite din sistem, orbita care poate fi ocupata sau nu. In cazul planetelor mari, prima orbita, sau chiar primele cateva orbite au raza chiar mai mica decat raza planetei, deci nu vor fi ocupate de sateliti. De exemplu la Jupiter, Saturn, Uran, Neptun, care sunt planete gazoase, au diametre mult mai mari decat primele orbite.
Ceia ce nu pot afirma cu certitudine, este natura campului pulsator, care in mod normal ar trebui sa fie a campului gravitational, dar din literatura care mi-a cazut in mana nu am citit nimic despre aceasta pulsatie, care de altfel mi-a iesit din relatiile de calcul.
Pentru cine este curios ii recomand sa citeasca cap.12. pag.60. din lucrarea mea.https://drive.google.com/file/d/1dKTnctVAdSsbGliwZMFJ2ynbIMwVIEk7/view?usp=sharing

@virgil a scris:. . . . .

Sistemul macrocosmic este un sistem oscilant pentru ca fiecare componenta a lui are o miscare periodica acordata pe o frecventa proprie a sistemului, si anume; nucleul sistemului are un camp pulsator pe o frecventa proprie, si este inconjurat de corpuri ceresti care orbiteaza nucleul cu perioade egale, cu pulsatia nucleului, sau cu perioade egale cu multipli intregi ai perioadei fundamentale a nucleului. Deci perioada de pulsatie a campului nuclear reprezinta perioada fundamentala a sistemului, si trebuie sa corespunda cu peroada de orbitare a primei orbite din sistem, orbita care poate fi ocupata sau nu. In cazul planetelor mari, prima orbita, sau chiar primele cateva orbite au raza chiar mai mica decat raza planetei, deci nu vor fi ocupate de sateliti. De exemplu la Jupiter, Saturn, Uran, Neptun, care sunt planete gazoase, au diametre mult mai mari decat primele orbite.
Ceia ce nu pot afirma cu certitudine, este natura campului pulsator, care in mod normal ar trebui sa fie a campului gravitational, dar din literatura care mi-a cazut in mana nu am citit nimic despre aceasta pulsatie, care de altfel mi-a iesit din relatiile de calcul.
Pentru cine este curios ii recomand sa citeasca cap.12. pag.60. din lucrarea mea.https://drive.google.com/file/d/1dKTnctVAdSsbGliwZMFJ2ynbIMwVIEk7/view?usp=sharing

Ai scris asta pentru cineva care poate intelege. Eu cu pulsatiile
nucleului nu sunt acomodat, prin urmare o abordare mai directa
si intr-un registru mai elementar, poti aduce ?
Ma refer la oscilatia sistemului(nu a campului sau a nucleului).
Este ceva obsevabil, util in practica sau in astronomie ?

@virgil_48 a scris:

@virgil a scris:. . . . .

Sistemul macrocosmic este un sistem oscilant pentru ca fiecare componenta a lui are o miscare periodica acordata pe o frecventa proprie a sistemului, si anume; nucleul sistemului are un camp pulsator pe o frecventa proprie, si este inconjurat de corpuri ceresti care orbiteaza nucleul cu perioade egale, cu pulsatia nucleului, sau cu perioade egale cu multipli intregi ai perioadei fundamentale a nucleului. Deci perioada de pulsatie a campului nuclear reprezinta perioada fundamentala a sistemului, si trebuie sa corespunda cu peroada de orbitare a primei orbite din sistem, orbita care poate fi ocupata sau nu. In cazul planetelor mari, prima orbita, sau chiar primele cateva orbite au raza chiar mai mica decat raza planetei, deci nu vor fi ocupate de sateliti. De exemplu la Jupiter, Saturn, Uran, Neptun, care sunt planete gazoase, au diametre mult mai mari decat primele orbite.
Ceia ce nu pot afirma cu certitudine, este natura campului pulsator, care in mod normal ar trebui sa fie a campului gravitational, dar din literatura care mi-a cazut in mana nu am citit nimic despre aceasta pulsatie, care de altfel mi-a iesit din relatiile de calcul.
Pentru cine este curios ii recomand sa citeasca cap.12. pag.60. din lucrarea mea.https://drive.google.com/file/d/1dKTnctVAdSsbGliwZMFJ2ynbIMwVIEk7/view?usp=sharing

Ai scris asta pentru cineva care poate intelege. Eu cu pulsatiile
nucleului nu sunt acomodat, prin urmare o abordare mai directa
si intr-un registru mai elementar, poti aduce ?
Ma refer la oscilatia sistemului(nu a campului sau a nucleului).
Este ceva obsevabil, util in practica sau in astronomie ?

Un sistem oscilant natural este format din nucleu, particula care orbiteaza nucleul si campul care asigura legatura intre cele doua particule. Daca este util sau nu, asta trebuie sa hotarasca astrofizicienii. Eu consider ca din punct de vedere stiintific este foarte important sa vedem care este asemanarea dintre micro si macrocosmos.