Despre semnificatia masei particulelor.

Rezumarea primului mesaj :

Un alt mod de a intelege cum iau nastere particulele, si ce inteles are masa acestora.

negativ a scris:

Cu siguranta in cazul planetelor ceea ce le face sa aiba sateliti este activitatea lor interna, care creeaza câmpuri em. Asadar, câmpurile planetelor sunt de tip emg, nu numai gravitationale. De exemplu, marte nu are sateliti, fiind o planeta fara activitate interna. La rândul ei, Luna nu are activitate interna, e doar o masa amorfa, desi in anumite conditii poate avea si ea sateliti (ma refer la cei artificiali), care în timp ar cadea pe suprafata lunii in lipsa suportului em, care creeaza un fel de "canale" pe care satelitii sa poata evolua, la fel cum evolueaza electronii in jurul nucleului atomic (vezi efectul de tunel). Acestea pot compensa în cazul planetelor micile variatii în comportarea gravitationala prin pierderea de energie cinetica pe traseul orbitei, ce pot interveni din diverse cauze.

In macrocosmos, sunt alti parametri ai campului, un alt epsilon si miu, caracteristic acestui spatiu. Sigur stiinta actuala nu i-a descoperit, de aceia o bajbaie in intuneric cand este vorba de undele gravitationale. mai mult decat atat, fiecare familie de sisteme isi are propriul spatiu, si propria viteza maxima permisa echivalenta vitezei luminii, viteza cu care se propaga undele respective.

negativ a scris:

Epsilon si miu nu pot fi diferiti din motive clare acum pentru mine. În relatia Weber Korlausch, doar valoarea lui 1 de la numaratorul fractiei poate varia astfel încât sa se poata modifica viteza luminii. Nu stiu înca precis cum sa interpretez asta. Desi iese din calcul ca modificând cele doua valori functie de material, viteza luminii variaza.
Momentan caut parametrii de masa si vreau sa-i corelez cu noua dimensiune a metrului natural pe care am descoperit-o

Vezi ca raportul intre viteza maxima si viteza minima ne da numarul maxim "Z" de "oscilatori simpli" cuplati intr-un sistem. Prin oscilator simplu inteleg, sistemul de tip hidrogenoid format dintr-un corp elementar in nucleu "M", si un corp elementar orbital "m", impreuna cu campul aferent. Totdeauna apare si campul aferent, care cu fiecare oscilator simplu adaugat se suprapune un nou camp iar suma lor creste ca intensitate, crescand in acelasi raport si viteza corpului orbital de pe orbita fundamentala.
Daca luam un oscilator simplu in calcul vedem ca viteza de orbitare este "V0", adica viteza minima posibila pe orbita fundamentala. Daca vom lua un sistem compus din Z oscilatori, se vor suprapune Z campuri iar viteza pe orbita fundamentala va fi;  V=Z.V0, iar raza orbitei va scadea de Z ori fata de raza orbitei sistemului hideroenoid, astfel ca perioada "T" va scadea de Z^2 ori. Toate aceste corelatii ca de ceasornic, ma fac sa cred ca este o legatura directa intre numarul de campuri aferente cuplate sau suprapuse intr-un sistem si viteza particulelor orbitale. Este asemanator cu sistemul oscilant facut din doua greutati si un arc, si peste el mai cuplezi alte doua greutati si alt arc si tot asa, incat arcul compus devine mai puternic, cu o constanta de elasticitate de tot atatea ori mai mare, ceia ce ar face ca frecventa oscilatiilor sa creasca. sau perioada oscilatiilor sa scada. Problema este cate "campuri simple" putem suprapune? Teoretic vom putea suprapune atatea "campuri simple" pana cand densitatea de camp rezultanta va permite teoretic, corpului orbital sa atinga viteza luminii. Acest lucru se intampla pentru atomi pentru un Zmax=137, iar pentru o galaxie Zmax=1836^2 ; In cazul celorlalte familii de sisteme Zmax, este in scadere, deci si viteza limita maxima este mai mica decat viteza luminii. Aceste valori au fost determinate in lucrarea respectiva si nu le mai pun aici. Mi se pare normal acest lucru, deoarece campul gravitational al unei planete este mai scazut decat campul gravitational al unei stele, iar acesta la randul lui este mai scazut decat campul unei stele din centrul galaxiei. Densitatea acestor campuri este data de acea constanta epsilon de permitivitate, constanta cu ajutorul careia se poate calcula chiar masa corpului legat de acel camp.


Acelasi calcul se poate face si pentru o planeta sau stea, rezultand ca pentru fiecare masa elementara exista un epsilon ce caracterizeaza familia de sisteme din care face parte masa respectiva. Desi constanta de interactiune masica "K" este aceiasi pentru tot macrouniversul, se vede ca exista patru densitati (epsilon) distincte ce dau nastere la celor patru tipuri de familii cunoscute (galaxii, sisteme stelare, sisteme solare, si sisteme de sateliti). Din moment ce exista patru valori distincte pentru epsilon, inseamna ca interactiunea gravitationala in orice sistem cosmic poate fi interpretata ca o interactiune pseudo electrica, iar consecinta directa este ca mai exista un tip de camp asemanator campului magnetic inca nedescoperit, dar prezent la toate corpurile din univers.

negativ a scris:

Dupa ce am întors-o pe toate partile, am constatat ca ε₀ şi μ₀ sunt factori de maxim si minim dar sunt niste factori de timp. Nu stiu cum sa spun mai bine si mai scurt, pentru ca e o problema de relativitate, altfel decât se intelege acum. Un fel de constante elementare ce determina cuantificarea reciproca pe baze relativiste între doua marimi diferite, ce nu se pot transforma reciproc. Problema e mult mai complexa, pentru ca în realitate asta e doar o parte a problemei, relativitatea legând trei astfel de marimi, cu ajutorul unui invariant.
Z max = 137, are aceleasi caracteristici ca  ε₀ şi μ₀, cu deosebirea ca se refera la transformari unghiulare , nu de spatiu si face tranzitia între doua constante naturale : π şi φ.

Produsul ε₀ şi μ₀, este un invariant, avand ca rezultat viteza luminii in vid. Dar am vazut ca ε₀ inmultit cu lungimea de unda, genereaza masa protonului, sau a masei active din sistem. Spatiul din jurul nucleului reprezinta un gradient, sau o depresiune pentru ε şi μ ceia ce permite o viteza minima de orbitare a electronului. Cu cat se vor adauga mai multi protoni in nucleu, cu atat ε şi μ se vor apropia de valorile lor normale ε₀ şi μ₀, permitand viteze din ce in ce mai mari ale electronilor pe prima orbita. Stim ca μ₀=4π.10^-7, iar prezenta lui pi ne arata ca avem a face cu o simetrie sferica.

negativ a scris:

" Dar am vazut ca ε₀ inmultit cu lungimea de unda, genereaza masa protonului, sau a masei active din sistem."
Observatie buna, dar contextul nu e corect, generând inconsistente de functionare (asa cum gândesc eu tot ansamblul)

Din pacate nici una din relatiile lui Coulomb sau Newton nu reflecta realitatea, ci doar valoarea fortei de interactiune. Problema este mult mai complexa si trebuie completata cu ecuatia lui Schrodinger. dar cum?

negativ a scris:

virgil a scris:Din pacate nici una din relatiile lui Coulomb sau Newton nu reflecta realitatea, ci doar valoarea fortei de interactiune. Problema este mult mai complexa si trebuie completata cu ecuatia lui Schrodinger. dar cum?

Nu am dat modelul si ecuatia exacte din motive evidente, dar am aratat  AICI rezultatele grafice ale modelului meu propriu, comparativ cu al lui Scrhrodinger.
Nu vorbesc chiar aiurea cand zic ceva, dar nu  am timp sa explic.

Cu ce program faci aceste simulari?

negativ a scris:

Am mai multe, alea 3 simulari sunt facute cu Mathematica , pe care îl gasesti aici. Daca vrei, pot sa-ti trimit o cheie, daca nu îl cumperi...
Mai folosesc curent GeoGebra (e gratuit), dar înregistreaza numai simulari dinamice 2D, chiar daca face si simulari dinamice 3D. Mai rar Mathcad, GraphCad, FreeMat, ChaosPro, Fractal explorer, chiar add-in-ul din Office, etc. Pentru calcule ingineresti folosesc SolidWorks si MathLab dar le-am abandonat pentru ca nu ma mai ocup.
Cum la mine e vorba de chestii elementare si nu mai am nevoie prea des de simulari complexe, folosesc GeoGebra. Oricum, GeoGebra e cel mai destept, pentru ca nu te lasa sa faci prea multe artificii în mod direct, dar te lasa sa adaugi 2 parametri la spatiul 3D (ceea ce este esential), unul direct si unul separat. Daca te deranjeaza limba engleza, are si pachet pentru limba româna.

Multumesc pentru informatii. Cand am sa am timp am sa le incerc.

Dl.Virgil.
Poate ai timp sa citesti articolul de la acest link:
http://milesmathis.com/ug.html
Uite aici doar un fragment din materialul vast al articolului.
Am schimbat ideea distanței gravitaționale în teoria noastră; Acum, să ne uităm la ideea de masă. În articolul 5 [capitolul 1] din Tratatul lui Maxwell despre electricitate și magnetism , el ne spune că masa poate fi exprimată în termeni de lungime și timp, în felul următor: M = L 3 / T 2 . El derivă aceste dimensiuni dintr-o simplă substituire în două ecuații clasice.             a = m / r 2             s = la 2 /2             m = 2r 2 s / t 2 Observați că L 3 / T 2 poate fi gândit ca accelerarea unui volum sau o accelerație tridimensională. Acest lucru este foarte sugestiv.             Această idee trecătoare de Maxwell ma făcut să reconsiderăm conceptul de masă. Matematica lui este adevărată, cu excepția unui singur lucru. Prima lui ecuație nu este cu adevărat corectă. După cum este scris, trebuie să existe o proporționalitate. Pentru a fi o ecuație este necesară o constantă G.             a = Gm / r 2 Dimensiunile lui G sunt L 3 / MT 2 , Care dă masei și accelerației dimensiunile curente corecte. Dar dacă G este un fel de miraj sau greșeală? Pentru a continua acest lucru, m-am dus la ecuația de gravitație a lui Newton, așa cum a avut Maxwell. F = Gmm / r 2 ma = 2Gmm / r 2 a = 2Gm / r 2             Trebuie să avem 2 în partea dreaptă, deoarece ecuația forței gravitației este forța între două mase, dar forța care determină accelerarea Altă parte a egalității se aplică numai uneia dintre masă. Este obișnuit să dăm toată accelerația unei mase, dar în problema mea de gândire cele două sfere egale se accelerează. Acum, să aplicăm această ecuație asupra sferelor noastre duble care se ating într-un punct. Nu există o distanță între sfere, Astfel încât r se aplică în mod normal la distanța de la centru la centru. Dar, deoarece sferele sunt de aceeași mărime, să re-atribuim r la raza fiecărei sfere. Distanța de la centrul la centrul este apoi 2r. Am atribuit Δs unei modificări a razei în locul unei modificări a distanței dintre sfere, ceea ce ne permite să calculam chiar și atunci când sferele se ating. Pentru claritate, să facem Δs în Δr. A / 2 = Gm / (2r) 2 a / 2 = Δr / Δt 2 Δr / Δt 2 = Gm / r 2           Singura problemă rămasă este variabila r. Dacă sferele se extind, atunci r trebuie să se extindă. După timpul Δt, raza va fi r + Δr. După orice timp apreciabil, r va fi neglijabil în raport cu Δr, astfel încât Δr ≈ r + Δr. Prin urmare, putem pur și simplu să renunțăm la variabila r ca o variabilă care se apropie de zero. Δr 2 / Δt 2 = Gm / Δr m = Δr 3 / GΔt 2           Acum avem doar de repartizat dimensiunile lui L 3 / T 2 la masă, așa cum a sugerat implicit Maxwell. Vom scăpa cu totul dimensiunea M. Acest lucru dă G nici o dimensiune. Este doar un numar. Aceasta este de fapt mult mai sensibilă, deoarece constantele cu dimensiuni sunt un semn al teoriei incomplete. Asta m-a atras mai întâi la această soluție. Newton a trebuit să dea dimensiunile L 3 / MT 2 la G numai pentru că el a atribuit în mod eronat unei dimensiuni noi în mod greșit. Mass-ul nu este o nouă dimensiune. Este redus la vechile dimensiuni fundamentale ale lungimii și timpului.           Ultima noastră problemă este conectarea valorilor cunoscute la această nouă ecuație. La început se pare că masa ar trebui să se schimbe în timp, deoarece raza se schimbă. Dar nu. Masa depinde de Δr / Δt 2 , care nu se schimbă în timp. Pe măsură ce raza devine mai mare, la fel și schimbarea în timp, astfel încât raportul să fie constant. Este o accelerație constantă. O accelerație constantă ne dă o masă constantă. Prin urmare, putem introduce valori cunoscute pentru m în această ecuație. M = Δr 3 / GΔt 2 a = 2Δr / Δt 2 a = 2mG / Δr 2 Aceasta este accelerația fiecăreia dintre cele două mase egale într-o situație gravitațională. Dar dacă vrem să dăm toată accelerația uneia dintre ele, ținând-o pe cealaltă în scopuri experimentale, atunci vom dubla valoarea. a = 4mg / Δr 2 Dacă protonul are o rază de 3.173 x 10 -13 m *, acest lucru produce o = 4.425 x 10 -12 m / s 2 Mi -a luat câțiva ani să - l observe, dar acest număr este ε 0 / 2, unde ε 0 este permitivitatea spațiului liber. Da, ε 0 este în mod normal scris ca 8,85 x 10 -12 C 2 / Jm, dar poate fi scris și ca 8,85 x 10 -12 kg / m 3 sau 8,85 x 10 -12 / s 2 . Vedeți lucrarea mea despre taxă pentru mai multe despre acest lucru, unde arăt că așa-numita permitivitate a spațiului liber este atribuită greșit și numită greșit: de fapt gravitatea este la nivelul cuantic. Suntem acum în poziția de a folosi noul număr pentru accelerare pentru a explica un mister experimental actual. Folosirea noului număr pentru a face acest lucru va acționa, de asemenea, ca o dovadă a teoriei mele, deoarece ne dă un fel de confirmare experimentală.             Dacă protonul are o accelerație sferică fundamentală, atunci în orice direcție va avea o viteză la un moment dat. Dacă presupunem că vârsta protonului este în ordinea vârstei universului, atunci putem estima viteza curentă a cochiliei protonului. "Viteza relativă la ce?" Puteți întreba. "Dacă totul se extinde, Cu excepția faptului că avem confirmarea experimentală a acestui număr de la acceleratoare. Așa cum am arătat în lucrarea mea despre acceleratoare, există o limită a vitezei atinse de proton. Această limită este o energie finală de aproximativ 108 ori mai mare decât energia de odihnă. Folosind gama , acest lucru se traduce la o viteza de 999957c, care este de 1,2 x 10 4 m / s scurt de c. Dacă teoretizăm că decalajul dintre c și limita de viteză este cauzat de o viteză reziduală sau un echivalent de viteză pe care protonul o are deja, atunci limita este explicată. Aceasta este legătura dintre această lucrare și hârtia mea despre accelerator (ultimul secton).             Dar mai sunt multe. Corecția mea la gama și la ecuațiile de mărire a masei prezice o limită de viteză pentru protonul .9930474c, care este de 2,1 x 10 6 m / s scurt de c. Aceasta este o potrivire exactă, după cum vedeți. Dacă conectăm forma actuală de gamma la ecuația mea de accelerare de mai sus, obținem o vârstă a universului de numai 85 de milioane de ani. Dar corecția mea la gama ne dă o vârstă de 15 miliarde de ani. Știm că protonii trebuie să fie mai vechi de 85 de milioane de ani. Pământul este de aproape 60 de ori mai în vârstă decât însuși. Acum, lasă-mă să mă adresez primilor. Unii vor spune că ecuațiile mele de mai sus ne dau o rază curentă pentru protonul de 5 x 10 23 metri, presupunând protonului a fost la zero , pentru a începe cu (folosind d = la cu 2 /2). Dar toate aceste calcule sunt inutile. Orice distanță pe care un anumit punct de pe suprafața protonului ar fi călătorit într-un sens absolut nu ne va spune o rază curentă, deoarece asta nu este ceea ce înțelegem prin raza curentă. Raza actuală a protonului este măsurată în raport cu alte raze de alte lucruri existente acum și ecuații curente , cum ar fi d = cel cu 2 /2 se utilizează pentru aceasta. Nu puteți folosi aceste ecuații pentru a pretinde că raza protonului este acum de 5 x 10 23 metri, deoarece aceasta ar implica faptul că raza originală a fost 1, nu zero. Sau, puteți utiliza ecuația dacă doriți, dar trebuie să utilizați numărul ca proporționalitate. În cazul în care raza curentă este de 3,17 x 10 -13 m, Atunci raza originală a fost de 2 x 10-49 m. Acest lucru poate fi interesant pentru unii oameni, dar din moment ce totul era mai mic atunci protonul NU A fost relativ mai mic decât este acum. Pentru un zeu existent în afara universului, da, universul și protonul ar putea să pară mult mai mici cu 15 miliarde de ani în urmă; Ci la tot ce se află în univers, atît protonul, cît și universul nu s-ar fi schimbat în dimensiune (oricum, din cauza gravității). Următoarea problemă se referă la afirmația mea că viteza este constantă. O viteză, cum ar fi viteza luminii, va rămâne constantă într-un univers în expansiune pur și simplu pentru că timpul este o funcție a distanței. Vreau să spun că definim timpul în raport cu distanța. Dacă această distanță de definire crește, pe măsură ce totul se extinde, Atunci perioada de definire a timpului va crește proporțional. Distanța devine mai mare, timpul devine "mai mare". Deci, raportul celor două rămâne același. Ceea ce înseamnă că toate vitezele relative vor rămâne aceleași.             De exemplu, acum folosim atomul de cesiu pentru a defini timpul. Datele de bază ale atomului de cesiu sunt o oscilație de la un nivel de energie la altul sau o vibrație atomică. Această oscilație este o mișcare și toată mișcarea implică o distanță. Dacă atomul de cesiu devine mai mare, atunci distanța crește, iar perioada de timp crește. Timpul depinde de distanță. Acest lucru este chiar mai clar cu un ceas de pendul. Dacă toate lungimile materialelor cresc, atunci lungimea pendulului va crește, desigur, ceea ce va crește lungimea celui de-al doilea. Timpul este conectat definitiv și operațional la distanță, prin urmare orice creștere a lungimii universale va determina o creștere proporțională a timpului universal. Deoarece viteza este definită ca una deasupra celeilalte, viteza nu se va schimba. Numitorul și numitorul devin mai mari la aceeași rată. Desigur, există multe alte întrebări care trebuie să răspundă, dar le-am răspuns într-un alt loc și nu mă voi repeta aici. Scopul acestei lucrări a fost de a conecta folosirea indiciului lui Maxwell și a constantului G al lui Newton la numărul 108 din acceleratorul de particule. Cred că am realizat acest lucru și îi voi recomanda cititorului lucrările mele teoretice privind expansiunea universală și gravitatea pentru explicații suplimentare. Du-te la cea de-a doua lucrare despre G, explicând nu dimensiunile, ci numărul. După cum se dovedește, numărul de G este de fapt o transformare de câmp. Pentru o derivare diferită a numărului 108, puteți trece acum la cea mai nouă lucrare despre fotonul , la finalul căreia am discutat pe scurt 108.