Legi de conservare (2)

Crivoi D a scris:

Scris de virgil Astazi la 18:34

Acceleratia gravitationala a unei GN cu masa cat masa Pamantului ajunge la;
a=c^4/k.M = [(3.10^8 )^4]/(6,67.10^-11).(5,97.10^24)= 2.10^19 m/s2;

COMENTARIU\INFORMATIE:

Pentru observatorii din zona,..., marginasa a GALAXIEI\UNIVERSULUI si Pamantul este o GN\GA. Si potrivit algoritmului de calcul al dumnevoastra, g , ar trebui sa ne striveasca. Revedeti neconcordantele,...,metaforei\ modelului fizic al ,...,GN.

definitie si exemple (Secţiunea 2)
Mesaj Scris de virgil_48 Astazi la 07:00

Voi incerca o simulare simpla, care in mod intuitiv te lamureste
ca rotatia se epuizeaza singura, prin natura ei, fara contributia
frecarilor.
Marimea care caracterizeaza rotatia este momentul cinetic, cel
despre care se spune ca fara frecari devine conservativ:
L = mv x r
Reiau din acest topic dispozitivul pe care l-am numit "haltera",
cu o anumita adaptare:
Cele doua sfere pot glisa fara frecare pe tija lor, iar aceasta are
o lungime nedeterminata. Blocarea sau eliberarea sferelor pe
tija o pot face cu o telecomanda.
- 1. Haltera o duc in spatiul liber(fara frecari) si ii dau o miscare
de rotatie in jurul centrului sau de greutate. Sferele sunt blocate.
- 2. Deblochez sferele de tija si acestea sunt preluate de forta
centrifuga care le impinge spre exterior.
- 3. Din formula momentului cinetic, raza r creste si viteza v
scade.
- 4. Desi forta centrifuga scade si ea cu reducerea vitezei, totusi
sferele continua sa se indeparteze de centrul de rotatie.
- 5. Teoretic, viteza devine zero, deci rotatia inceteaza, atunci
când r ajunge la infinit iar forta centrifuga devine zero. Dar probabil
se poate calcula pentru ce r inceteaza rotatia.
- 6. Valoarea lui L ajunge o nedeterminare.
- 7. Nu am intervenit cu nimic care sa modifice starea energetica
a ansamblului.
- 8. Tendinta naturala a fortei centrifuge este de a opri rotatia.
Nu este frecarea singura cea care determina acest fenomen

Crivoi D a scris:
. . . . .
2. Experimentul propus  de dvs. are la baza interactiunilor corpurilor naturale INERTIA MISCARII; din deductiile dvs. rezulta ca ipoteza-INERTIA MISCARII- nu este corecta. Incercati si ipoteza INERTIEI REPAUSULUI in explicitarea fenomenelor prezentate de dvs. Vezi, electroconvergenta.

Mishin, forumist
Mesaj Scris de mm Astazi la 20:59

.  Intamplator am intrat pe un forum rusesc unde am dat de eteristul meu preferat (al momentului), A. M. Mishin, ca forumist. Deoarece s-au exprimat unele rezerve, aici pe asest forum, despre legaturile sale cu Shambala, redau chiar relatarea sa privitoare la -

În 2003, am vorbit cu Maeștrii din Șambhala printr-o femeie. M-a interesat întrebarea - Am determinat corect coordonatele Centrului Universului? Radiația Centrului conține informație semantica[??]. Iată ce a răspuns profesorul Minezinger [Миннезингер]:
"[Stimate] Dragă AM! Vă urez bun venit și vreau să vă felicit pentru marea dvs. descoperire! Teoria dvs. cu privire la locația Centrului Universului a fost confirmată cu succes și ați determinat corect locația sa. Pulsatia provine din punctul local, care a fost primul habitat [al] Conștiinței Universale - ABSOLUTĂ. Aceste pulsiuni sunt dovezi că procesul de Creare a Universului continuă și izvoraste materie noua de toate nivelurile de densitate și informație noua din acest centru. Descifrarea acestor pulsatii nu va este accesibila, întrucât nivelul informațiilor este mult mai ridicat în caracteristici vibraționale decât este disponibil pentru [poate dispune] o persoană întrupată, chiar și cea mai geniala. Centrul Universului este centrul energiilor Superioare și al vibrației celei mai puternice; în apropierea acesteia existența materiei biologice, adică a materiei vii, este imposibilă, datorită activitatii ridicate a tuturor particulelor de substanță. Apreciem foarte mult și susținem cercetarea dvs. în această direcție."

.  Nu se cade sa comentez in vreun fel cel de mai sus. Mi-am facut doar datoria de a semnala. In acelasi topic, Mishin mai spune si alte lucruri interesante despre Grebennikov si platforma sa (ca ar fi zburat in "virtual") si altele. Pentru curiosi, adresa forumului:

Scris de mm Astazi la 13:03

. Multi se intreaba care este esenta inertiei. Iata ce le raspunde unor colegi de forum (matri-x.ru) (col. ing.) Mishin, explicatie pe baze eterice:

1. În concepția câmpului unificat al eterului, fenomenul de inerție este procesul de formare sau descompunere a unui „satelit” vortex în timpul mișcării accelerate a unui corp fizic în spațiu-eter. 2. Deoarece particulele elementare creează masa corporală, interacțiunea principală are loc proporțional pe secțiunea spectrului vortex al eterului, în cazul nostru, pe secțiunea vidului fizic. Acesta din urmă este umplut cu așa-numita „spumă” de electroni-pozitroni și protoni-antiprotoni. În modelul meu, o astfel de „spumă” se numește proto-materie, care își schimbă caracteristicile atunci când dimensiunea vortexurilor [sale]eterice se modifica/variaza, adică. la trecerea într-un alt subspațiu.

Pentru a scoate corpul din repaus, este necesar să cheltuiți energie (efectuati lucru mecanic) pentru a crea o matrice inerțială vortex. Prin urmare, inerția se referă la procesul de tranziție. Un corp în mișcare uniformă poartă cu el o matrice vortex, care conține toate informațiile despre structura atomico-moleculară și parametrii de mișcare ai corpului dat. Când un corp lovește un obstacol, se produce din nou un proces de tranziție, acum asociat cu dezintegrarea (difuzia) matricei vortex, care are energie. Nevoia de a folosi forța pentru a schimba parametrii dinamici ai unui corp fizic se numește inerție.
Un analog macroscopic al inerției clasice este presiunea unei nave pe un dig după ce se oprește. În acest caz, procesul inerțial este întins în timp. Prin urmare, în hidrodinamică, este necesar să se țină seama de componenta de inerție care apare atunci când organismul interacționează cu lichidul. Aici au loc și procesele de vortex. Un alt analog al inerției este formarea unui câmp magnetic, ca matrice vortex specifică, când un curent electric trece printr-un solenoid. După cum știți, când este pornit, curentul crește încet, dar când este oprit, nu se oprește imediat (fenomen de auto-inducție). Acest lucru dovedește esența vortexului câmpului magnetic. În caz contrar, de unde provine energia?

. Dupa parerea sa, inertia e un proces tranzitoriu de formare si dezintegrare a matricelor vortexiale eterice, sateliti, insotitori -adica- ai corpurilor in miscare. E o explicatie plauzibila. O asociere excelenta, auto-inductia. Adica raspunsul la intrebarea nerostita, ca dece se formeaza c.m. la deplasarea unei sarcini (oarecum, a masei).

1) A fost impusă formula de echivalenta masa-energie si daca da , atunci care a fost motivul motivul pentru care a fost impusa?
2) Poate un corp de masă să cedeze toată energia sa?
3) Cum ar arăta acel corp de masă dacă ar ceda toată energia sa?
4) Ce se intelege prin energia unui corp?
5) Care este valoarea maximă a energiei pe care o poate ceda un corp de masă și ce condiții ar trebui să existe pentru a fi cedată acea energie maximă?

 Scris de virgil_48 Ieri la 19:57

@gafiteanu a scris:. . . . .   Mai pe inteles, cand impingem accelerat un carucior cu un copil, toata masa creste, cumuland enorm de multa energia consumata la impins. Daca ne apropiem de viteza . . . . .

Cred si eu. Daca impingi 2 - 3 ani creste copilul.
Oricat ai accelera, masa ramane aceeasi.

capitolele următoare) Universul observabil. În analiza şi modelarea interacţiunilor corpurilor din univers se impune introducerea noţiunii de sistem. Acesta noţiune poate fi  definită  ca fiind un corp (sau ansamblu de corpuri materiale) caracterizat(e) prin diferite forme de mişcare şi care pot interacţiona cu mediul exterior prin suprafaţa de control, de graniţă sau de frontieră a sistemului considerat. Mecanica construită pe modelul mecanic al mişcării planetelor (modelul newtonian) nu permite stabilirea cauzelor care determină evoluţia, (adică trecerea unui sistem dintr-o stare în alta calitativ diferită de prima), acest model fiind al mişcării revesibile perpetuue. În consecinţă ordinea comică este ordinea totală stabilită pe baza modelului mecanic în care mişcarea este asociată cu interacţiuni conservative care nu afectează calitatea energiei. Reamintim, în acest context, definiţia dată de Planck, conform căreia energia reprezintă ,,o mărime care depinde de starea fizică instantanee în care se găseşte sistemul”. Termodinamica generalizată ca teorie mai generală a interacţiunilor conservative  şi disipative  din sistemele fizice porneşte de la constatarea că mărimile intensive şi extensive  din termodinamică pot fi identificate cu coordonatele generalizate care includ forţele (intensităţile) Y şi deplasările  (sarcinile) generalizate  X.  Legi fundamentale ale naturii pot fi exprimate sub forma unei relaţii generale de legătură de tipul XYⁿ=ct. denumită ecuţia politropei conservative generalizate unde, n(-, +) reprezintă un exponent politropic generalizat care desemnează intensitatea interacţiunii considerate [104]. Prin particularizarea acestui exponent, care poate avea şi alte semnificaţii decât cea strict termodinamică, se obţin legile care guvernează interacţiunile conservative din domeniul mecanicii corpurilor (rigide, elastice, fluide)din domeniul termodinamicii ca şi din cel al electromagnetismului. Termodinamica generalizată defineşte lucrul elementar generalizat pe baza relaţiei:

• forţă mecanică, F;
  
  
• greutatea unui corp de masă m, G ;
  
  
• momentul mecanic, M;
  
  
• acceleraţia liniară, a;
  
  
•  acceleraţia gravitaţională, g;
  
  
• acceleraţia unghiulară e, vitezele liniară v (w) şi unghiulară ω;
  
  
• eforturile unitare (tensiunile) liniare σ şi tangenţiale τ;
  
  
• presiunea p;
  
  
• tensiunea superficială σ;
  
  
• potenţialul electric V;
  
  
• intensitatea câmpului electrostatic E;
  
  
• intensitatea câmpului magnetic H;
  
  
• potenţialul chimic φ;
  
  
• temperatura absolută T.
  Ca mărimi extensive care joacă rolul deplasării-sarcini generalizate X sunt:
  
  
• deplasările liniară x şi unghiulară φ;
  
  
• impulsul (liniar) H;
  
  
• momentul cinetic K;
  
  
• alungirea specifică liniară e;
  
  
• deformarea specifică unghiulară γ;
  
  
• volumul (specific) V(v);
  
  
• sarcina electrică Q(q);
  
  
• inducţia electrostatică D; respectiv, vectorul de polarizaţie ;
  
  
• inducţia magnetică B, respectiv, vectorul de magnetizare ;
  
  
• masa substanţei m;
  
  
• şi entropia S(s) în calitate de coordonată termică de stare [105].
  Eliminarea unei modalităţi de izolare, mecanică,termică, electrică, magnetică, etc, permite sistemului corp masiv – anvelopă plasmatică să participe la interacţiunea caracteristică formei de mişcare considerate, ceea ce înseamnă că sistemul dobândeşte un grad de libertate externă corespunzător acelei interacţiuni.  Gradele de libertate internă (n_i) şi externă (n_e) care satisfac un anumit tip de interacţiune între sistem şi exterior pot fi considerate conjugate (n_e e).
  Fiecare tip de interacţiune între sistem şi mediul exterior poate fi asociat  cu un transfer de sarcină generalizată prin suprafaţa de control care poate fi o sarcină  efectivă precum cea electrică sau convenţională în alte situaţii.
  
  

• Lucru generalizat de deformare a unui sistem
  În general, energia unui sistem fizic, poate fi modificată prin trei  modalităţi
  fundamentale de interacţiune şi anume:
  1 - prin transfer de lucru între corpuri, dar şi cu câmpuri prin intermediul
  forţelor mecanice (în particular, de presiune), forţelor electrice, magnetice, electromagnetice, etc.  notate prin Y, astfel  că ;
  2– prin transfer de căldură (entropie - probabilitate) între corpuri aflate în contact direct -prin conducţie şi convecţie termică, sau de la distanţă prin radiaţie termică în care intervine temperatura absolută, T, în calitate de parametru intensiv de tip Y, şi atunci ;

3- prin transfer de masă între corpuri sau părţi ale aceluiaşi corp în care intervine potenţialul chimic, φ, în calitate de parametru intensiv de tip Y astfel încât , [104].

                       dU =∑ δL_def = _j dX_j, ,                                  (1.2)

conform căreia modificarea energiei interne, U, a unui sistem termodinamic este consecinţa ” deformării generalizate infinit mici”, dX, a acestuia sub acţiunea forţei generalizate Y [105]. Pentru studiul energiei corpurilor masive este important de ştiut că  lucrul efectuat de corpuri sau câmpuri exterioare asupra sistemului  este pozitiv şi conduce la creşterea energiei sale interne şi devine negativ dacă este exercitat de sistem asupra mediului exterior, determinând scăderea energiei acestuia. Există o excepţie la această regulă şi anume sistemele cu suprafaţa de control deformabilă, pentru care lucru efectuat este pozitiv (dV>0) iar cel consumat devine negativ (dV<0).

 

1.2. Energia corpului masiv din Univers. Anvelopa entropică

 

          Termodinamica generalizată  ne permite să determinăm corect energia unui corp din univers. Energia corpurilor din univers este rezultatul interacţiunii pe palierul micro şi macro al formelor de energie conjugate (din corp şi, respectiv, din mediu) [29,30, 105]. De exemplul, structura energiei interne a  sistemului Pământ - anvelopă plasmatică  este dată de suma diferitelor tipuri de energie (cum ar fi: energia oscilaţiei electomagnetice pe palierul efheronic şi macro, energia mişcării de vibraţie a neutronilor, energia electronilor în mişcare de translaţie, energia electronilor gravitaţi; energia nucleară ; energia cinetică a mişcării de translaţie şi rotaţie a moleculelor, precum şi a mişcării de oscilaţie a atomilor în moleculă ; energia de interacţiune între nucleul moleculei şi electron ; energia potenţială sau energia  de poziţie a moleculelor într-un câmp oarecare exterior de forţe) în timp ce microcorpurile (sistemele fizice primare  ale palierul etheronic, respectiv neutronic) stau la baza transmiterii şi generării interacţiunii / formelor de mişcare a materiei  din univers.

          Fie un corp masiv caracterizat prin toate formele de mişcare caracteristice materie (electrică/electromagnetică, chimică, termică, mecanică/presiune).

           Dacă se notează cu:    ;  , vitezele de deplasare în unitatea de timp a coordonatelor generalizate, X, respectiv Y, rezultă că puterea generalizată de interacţiune a corpului masiv cu mediul poate fi exprimată în două moduri şi anume:

                                    =Y==               (1.3)

unde, n,  în calitate de exponent politropic generalizat caracterizează intensitatea interacţiunii considerate [99,100].

 Personalizăm calculul  a variaţiei energiei (puterii de interacţiune)  unui corp masiv luând în considerare interacţiunile specifice unui satelit natural, respectiv cele ale Pământului. Pentru  corp masiv  luat în calcul (caracterizat prin formele de mişcarea a materiei electrică/electromagnetică, chimică, termică, mecanică/presiune ) specificate atrag atenţia fluxurile din mediu de deplasare (sarcină) generalizată şi de forţă (intensitate) generalizată  preponderente, astfel:

·          Fluxul de sarcini electrice local din mediul :

                                                                 (1.4)

 

·        Fluxul de substanţă local sub forma debitului masic:

 

                                       (1.5)

 

·        Flux de entropie (din anvelopa plasmatică şi globul terestru)



                       (1.6)

 

 

·        Fluxul de  impuls mecanic care nu reprezintă altceva de cât forţa de inerţie:

                                           (1.7)

 

 Pe baza celor patru tipuri de interacţiuni fundamentale prin intermediul  fluxului de impuls mecanic ( = m . a), electric ( ), masic ( şi entropic, , se poate obţine exprimarea generalizată a puterii de interacţiune a ansamblului Pământ anvelopă –  entropică.

 

 

 

 

 

 

 

 Pe baza vectorului Umov – Poynting, care raportează această putere la unitatea de arie a suprafeţei de control a sistemului corpului masiv-anvelopă plasmatică cu mediul exterior, fig. I.1, puterea de interacţiune generalizată se poate calcula cu relaţia:
 

                             (1.8.)

unde  , ,   şi    reprezintă vectorul fluxului specific de impuls, sarcini electrice, masă şi entropie.

Pe baza vectorului Umov – Poynting, care raportează această putere la unitatea de arie a suprafeţei de control a sistemului corpului masiv-anvelopă plasmatică cu mediul exterior, fig. I.1, puterea de interacţiune generalizată se poate calcula cu relaţia:

 

                             (1.8.)

unde  , ,   şi    reprezintă vectorul fluxului specific de impuls, sarcini electrice, masă şi entropie.

 

 În ipoteza  că impulsul, sarcina electrică şi masa respectă cu stricteţe principiul conservării, rezultă pentru aceste mărimi:  

 

                                                            (1.9)

unde, ρ, reprezintă densitatea de impuls, sarcină electrică şi masă care se poate modifica în timp în procesele de interacţiune cu exteriorul, prin suprafaţa de frontieră a sistemului Pământ anvelopă plasmatică, astfel că :

 

                                                             (1.10)

 

          În schimb, însă, mărimea J_s nu se supune principiului conservării întrucât ireversibilitatea internă a proceselor care se desfăşoară în sistemul corp masiv  şi in zona din jurul său (anvelopa entropică in care mediul geontropic primar se entropizează progresiv- urmare a staţionarii undelor progresive de impact din Univers) prin interacţiuni între subsistemele sale determină o generare de entropie, astfel încât:

 

                                                            (1.11)

 

unde   reprezintă sursa internă de entropie, adică viteza de creare a entropiei în unitatea de volum, la temperatura T a sistemului corp masiv – anvelopă entropică.

Pentru fluxul de energie, adică de putere de interacţiune, care include cele patru componente ale puterii (locale) de interacţiune , π_t   principiul energiei poate fi scris sub forma:

 

                                                             (1.12)

 

unde, w [J/m³] repreyintă densitatea volumică a energiei, astfel că, amplificând ultima ecuaţie cu V [m³] se obţine relaţia :

 

                                                                                          (1.13 )

 

          Ultima relaţie arată că viteza de variaţie a energiei sistemului corp masiv-anvelopă entropică în unitate de timp este condiţionată de puterea de interacţiune exercitată prin suprafaţa de control a acestuia [29,30]. Viteza de variaţie a energiei sistemului corp masiv- anvelopă entropică  în unitate de timp este condiţionată de puterea de interacţiune cu mediul exercitată prin intermediul anvelopei entropice, şi poate fi departajată astfel:

 

                                                  (1.14)

 

unde: ρ este densitatea de volum, u [J/kg] este energia internă specifică, φ este potenţialul chimic (masic), E [V/m]- intensitatea câmpului electrostatic, H[Oe]-intensitatea câmpului magnetic,  suma  caracterizează energia câmpului electromagnetic care se propagă cu, c [m/s]- viteza luminii,  g_c[m/s²]- acceleraţia gravitaţională/electrostatică  din sistemul corp – anvelopă plasmatică,  şi ,   r_A[m] – raza sistemului corp – anvelopă entropică  iar suma  caracterizează energia câmpului din sistem  astfel că vectorul Poynting electromagnetic este  dat de relaţia cunoscută

 

   ,                          (1.15)

         

Pentru transmiterea puterii de interacţiune a unui corp-anvelopă entropică (sistem fizic) cu exteriorul (mediul) se impune luarea în considerare a legilor disipative care fac posibilă realizarea acestui proces numai în condiţii neconservative, ireversibile. În fond, acest proces  aşa cum s-a aratat mai sus, presupune transmiterea unui flux generalizat de impuls, sarcini electrice, masă, entropie de tip , în general, prin intermediul unui gradient (finit) al forţei generalizate Y provocat de existenţa unei rezistenţe  neconservative, disipative, care spre deosebire de cea consevativă nu permite « memorarea »  acţiunii exercitate. Spre deosebire de aceasta din urmă care are un caracter reactiv în sensul de reactanţă sau reluctanţă, rezistenţa disipativă este o rezistenţă activă întrucât permite dezvoltarea puterii active, prin analogie cu cea utilizată în teoria curentului alternativ. Mediul universal este caracterizat prin temperaturi apropiate de                                  0⁰ K. şi constituie, prin entităţile corpusculare primare de interacţiune (etheronii, care nu au anvelopă entropică) un mediul nedisipativ (supraconductor, suprafluidic). Rezistenţei disipativă este caracteristică corpului masiv şi zonei entropice aferente a corpului masiv (caracterizată prin apariţia mişcării termice la nivelul anvelopei entropice). Dispersarea energiei ordonate (disipaţia) în zona entropică a corpului masiv, pe mai multe grade de libertate (electrică, ..., mecanică) corespunzătoare  mişcării termice poate fi redusă în ultimă instanţă la frecare. Fenomenul de frecare ( care poate fi de natură mecanică, electrică, chimică, etc.) se dovedeşte a fi fenomenul care face posibilă transmiterea puterii între sistemele fizice. Pentru exemplificare se pot da câteva din legile disipative, semnificative pentru unele domenii ale fizicii şi anume : legea frecării vâscose, legea frecării prin alunecare, legea lui Ohm, legea difuziei descoperite de Fick (1855), legea lui Stefan (1879)-Boltzmann (1881), legea lui Fourier(1822) privind transferul căldurii prin conducţie termică şi legea convecţiei termice a lui Newton .

• Legea frecării vâscoase descoperite de Newton:
   
  
                F_f = -η grad ν A ;                   (1.16.)
  care stabileşte legătura între forţa de frecare vâscoasă F_f şi gradientul vitezei  în masa fluidului caracterizat prin vâscozitatea dinamică, η, mărimea, , fiind efortul tangenţial de frecare. Se observă că, transmiterea puterii în acţionări hidrodinamice presupune o vâscozitate dinamică, η, finită, astfel că această putere este precizată de relaţia:
   
  
                     (1.17)
   
  
  unde, ,  reprezintă fluxul de impuls transmis prin frecare.
            Dacă  se constată că P_h =0, ceea ce înseamnă anularea puterii transmise prin intermediul fluidului. Se observă că mărimea (0,) astfel încât, ,  caracterizează rezistenţa disipativă hidrodinamică în procesul transmiterii puterii. Această lege a fost descoperită de Newton în contextul în care încerca să explice mişcarea planetelor prin ,,vârtejuri” într-un mediu eteric, fin, care ar umple întregul spaţiu cosmic. Existenţa unui gradient de viteză în mediul fluid este asemănătoare cu cea a ,,alunecării” rotorului maşinii asincrone în raport cu câmpul magnetic învârtitor.    Mişcarea structurii etheronice poate fi estimată din mişcarea sateliţilor care sunt înglobaţi în mişcarea cicloidală a oscilaţiilor /undelor etheronice din jurul planetei care întreţine mişcarea lor orbitală. S-a constatat că viteza de translatare/transport a unui satelit  în jurul Pământului  este din ce în ce mai deccelerată pe măsura apropierii de  globul terestru. Astfel viteza este în jur de 3 km/s la 35,860 km deasupra Pământului, creşte la 7,8 km/s  la înălţimea de 100 km dar decelerează brusc la o altitudine mai mică ca rezultat al predominaţei fenomenelor entropice terestre faţă de fluxul electric transmis pe palierul etheronic, astfel că la altitudini troposferice aceasta nu este mai rapidă decât curenţi « jet stream » ( de la 0,01 la 0.1 km/s, relativ la viteza de rotaţie ecuatorială a Pământului de 0,46 km/s) [125].Asemănător  se poate evidenţia relaţia  dinte forţă şi deplasarea generalizată pentru legea frecării prin alunecare, legea difuziei, legile specifice ale entropiei legea Stefan-Boltzmann, legea Fourier, legea convecţiei termice a lui Newton, etc.  
  Interacţiunea predominantă din anvelopa entropică (în care este înglobat corpul masiv propriu-zis este dată  de interacţiunea formelor de mişcare conjugate  predominante (dintre corpul masic şi mediu ). Interacţiunea de tip gravitaţional (masică) nu poate fi ecranată în schimb, aşa cum vom arata în capitolele următoare, stă la baza  apariţiei  mişcării/materiei cu formele de mişcare aferente.

Se poate concluziona că orice corp (masiv) din univers are o anvelopă entropică în care este inglobat (matrice), ca element de interfaţă energetic între mediu universal  şi corpul (masiv) propriu –zis. Anvelopă entropică constitue sediul transformărilor substanţiale şi energetice care personalizează interacţiunile  locale  ale  corpului (masiv) pe care îl înglobează

virgil a scris:"S-a constatat că viteza de translatare/transport a unui satelit  în jurul Pământului  este din ce în ce mai deccelerată pe măsura apropierii de  globul terestru. Astfel viteza este în jur de 3 km/s la 35,860 km deasupra Pământului, creşte la 7,8 km/s  la înălţimea de 100 km dar decelerează brusc la o altitudine mai mică ca rezultat al predominaţei fenomenelor entropice terestre faţă de fluxul electric transmis pe palierul etheronic,"

1. "S-a constatat că viteza de translatare/transport a unui satelit  în jurul Pământului  este din ce în ce mai deccelerată pe măsura apropierii de  globul terestru. Astfel viteza este în jur de 3 km/s la 35,860 km deasupra Pământului, creşte la 7,8 km/s  la înălţimea de 100 km dar decelerează brusc la o altitudine mai mică ca rezultat al predominaţei fenomenelor entropice terestre faţă de fluxul electric transmis pe palierul etheronic,"

2.Asta inseamna in limbaj popular ca decelereaza din cauza frecarii
cu aerul atmosferic ?

2. Domnul Crivoi a scris, eu (Virgil ) am atasat tabelul cu vitezele reale care demonstreaza ca nu este corecta afirmatia d-lui.

Capitolul 2

 

Interacţiunile  corpurilor ce definesc Universul

 

2.1.        Generalităţi privind modelarea interacţiunii corpurilor

 

         Microuniversul şi macrouniversul sunt ambele, zone ale realităţii fizice. Cercetarea elementarităţii microsistemelor aduce clarificări preţioase pentru încercările de răspuns la marile întrebări privind universul, originea şi evoluţia sa. Anticii  definesc corpurile/spaţiul, mişcarea/materie, timpul şi principiile mişcării naturale încercând să stabilească relaţii cauzale între acestea (Anexa nr. 1). În evul mediu catolic, paradigma aristotelică asupra filosofiei naturale s-a menţinut prin intermediul filosofiei lui Thoma d′Aquino care a fost acceptată ca filosofie oficială a catolicismului Se poate constata că grecii antici au văzut lumea ca pe un organism, viziune bazată în cea mai mare parte pe analogia dintre lumea naturală şi societatea umană. Aceeaşi viziune a dominat şi epoca Renaşterii dar paradigma se schimbă de la organic la mecanic. Dacă în antichitatea se afirma ca mişcarea circulară a corpurilor este mişcarea perfectă, se poate constata că, perioada de la Galilei la Newton a condus la o nouă definiţie a mişcării naturale. Astfel, mişcarea universală a oricărui corp este o mişcare uniformă în linie dreaptă (sau repausul); nici un corp nu mai are propria sa stare de mişcare naturală aşa cum afost definită de antici (de ex. , o linie dreaptă în jos pentru pământ, o linie dreaptă în sus pentru foc, o mişcare circulară pentru corpurile cereşti). Concepţia aristotelică a diferitelor mişcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerţie a corpurilor în care se renunţă la credinţa lui Aristotel că o viteză uniformă a corpului necesită acţiunea continuă a unei forţe constante din mediu. Aristotel accepta inerţia corpurilor în repaus, nu, însa cea a mişcării.

          Newton preia acest set de adevăruri parţiale şi găseşte un set unitar de legi care explicau corect mişcarea atât a corpurilor cereşti cât şi a corpurilor pământeşti. În structurarea acestei concepţii s-a ţinut preponderent cont de specificitatea mişcării corpurilor Pământeşti şi mai puţin de procesele fizice de mişcarea specifice corpurilor cereşti (Anexa 2). 

          După Newton  au existat unele tentative formale de a clarifica presupoziţiile care au fost luate ca axiomatice în edificarea sistemului mecanicii newtoniene (E. Mach, H. Poincaré, ş. a.). Opinia lui Mach că sistemul inerţial al Universului se stabileşte în funcţie de masa stelelor fixe şi părerea lui Riemann geometria spaţiului este influenţată de materie, geometrie care influenţează la rândul ei fenomenele fizice care au loc în spaţiu l-au inspirat pe Einstein în elaborarea teoriei relativităţii generalizate. În formularea iniţială a teoriei relativităţii,  Einstein a ţinut cont de

principiul lui Mach care prevedea ca proprietăţile spaţiului să fie complet determinate de distribuţia materiei în univers. Ulterior soluţiile (de vid a ecuaţiilor câmpului gravitaţional) lui Willlem de Sitter (1872-1934) şi ale lui Kurt Gödel (rotaţia absolută a universului la baza ecuaţiilor câmpului gravitaţional) au condus la ideea că principiul lui Mach  nu constituie o parte esenţială a relativităţii generalizate. Astfel s-a ajuns la geometrizarea fenomenului de gravitaţie prin aceea că structura sau ”forma” spaţiului influenţează mişcarea corpurilor prin acesta, iar spaţiul este influenţat, la rândul său, de masele conţinute în el.

          Dorinţa de a găsi un creator care să joace rolul ceasornicarului  cât şi convingerea religioasă într-o ordine creată a lumii a fost  etalată de noua imagine a ”ceasornicului lumii”[48]. Elementul de finalitate din imaginea mecanică era dovedit de proprietăţile intrinseci ale lucrurilor, date de Dumnezeu, şi de regularitatea legilor Naturii, în timp ce viziunea teleologică însoţind imaginea organică a lumii susţinea o ”călăuzire a lucrurilor” generală. Evoluţia de la argumentele teleologice – care susţin că datorită legilor cauzalităţii, ordinea trebuie să aibă un  scop logic, la argumentele eutaxiologice – care susţin că ordinea trebuie să aibă o cauză, care este planificată,  marchează în ştiinţă trecerea de la confuzia dintre ideile de scop şi funcţie, specifică  primei argumentări, la frumuseţea matematică şi armonia pe care o etalează argumentarea eutaxiologică care, însă, presupune  utilizarea unor considerabile cunoştinţe ştiinţifice. Din acest motiv, argumentele eutaxiologice, mai simple logic dar mai dificile conceptual şi mai interesante, au atras mai puţin minţile obişnuite. În timp ce argumentele teleologice se bazau  pe ideea că lucrurile au fost făurite  spre folosul nostru imediat sau în vederea unei finalităţi ultime, argumentele eutaxiologice indicau doar alcătuirea lor armonioasă, coprezentă. Argumentul Finalist eutaxiologic este foarte asemănător cu Principiul Antropic Slab. Argumentele finaliste teleologice sunt analoage cu Principiul Antropic Final, iar Principiul Antropic Tare are ceva în comun cu ambele forme ale Argumentului Finalist. Ca o regulă, abordarea eutaxiologică este asociată perspectivei locale şi analitice, tipică pentru fizica modernă, în timp ce argumentele teleologice merg mână în mână cu o viziune holistă, globală şi sintetică a lumii. Ambele abordări au condus la progresul ştiinţei. Viziunea modernă asupra Naturii îi accentuează caracterul neterminat şi în mişcare şi indică astfel adevăratul sens în care lumea noastră se deosebeşte de un ceas. Un ceas neterminat nu funcţionează şi descoperirea rolului timpului în Natură a dus la părăsirea argumentelor finaliste bazate pe armonie şi perfecţiune omniprezentă în favoarea acelora care se concentrau pe coincidenţele co-prezente curente. Cealaltă viziune modernă se referă la faptul că s-a ajuns să realizăm deosebirea dintre lume aşa cum este cu adevărat (”realitatea”) şi teoriile ştiinţifice despre lume şi modelele ei. În toate privinţele, teoriile fizice sunt descrieri imperfecte ale realităţii observabile, aproximaţii ale realităţii fizice (cercetată, analizată)  care nu permit tragerea concluziilor de amploare despre natura  ultimă a realităţii obiective. Oamenii de ştiinţă nu au recunoscut totdeauna acest lucru şi nu o fac nici în prezent. Teoriile fizice actuale nu trebuie absolutizate şi eternizate. Ele suferă o dezvoltare succesivă calitativă ducând la un moment dat la crearea prin salt  a unor teorii calitativ noi, care reflectă mai bine realitatea obiectivă, conţin ca un caz particular sau caz limită teoriile precedente şi arată totodată domeniul lor de valabilitate (principiul de corespondenţă). Referitor la teoriile din fizică Einstein  preciza: ”În fizică putem găsi mai multe tipuri de teorii. Cele mai multe dintre acestea sunt constructive. Ele încearcă să construiască o imagine a fenomenelor mai complexe folosind materiale cu o schemă formală relativ simplă, de la care pornesc […]. Atunci când spunem că am reuşit să înţelegem un grup de procese naturale, înţelegem invariabil prin asta că a fost găsită o teorie constructivă care acoperă procesele respective. Împreună cu această clasă foarte importantă de teorii există o a doua, pe care eu o numesc „teorii principiale”. Acestea folosesc metoda analitică, nu cea sintetică.[…]. Avantajele unei teorii constructive sunt completitudinea, adaptabilitatea şi claritatea, iar cele ale unei teorii principiale sunt perfecţiunea logică şi siguranţa fundamentului ei.^”[ 48].

 Fizica particulelor elementare a cunoscut  şi cunoaşte două modele sau structuri explicative fundamentale pentru strategii de cercetare distincte şi rivale, prima „democriteană“,iar pe ultima „platonistă“. Prima perspectivă, cea democriteană, reduce ceea ce este complicat la ceva mai simplu, acceptă predominanţa substanţei discontinue (particulele), deci a materiei. Procedând inductiv, perspectiva democcratianăe îndreaptă spre determinarea constituenţilor ultimi ai structurii substanţei, A doua perspectivă, cea platonistă, păstrează şi sporeşte complexitatea, acceptă predominanţa substratului continuu (câmpul material), a energiei, nu este de acord cu o„explicaţie ultimă“ prin particulele elementare, ci se întreabă asupra unui „de ce“ profund, care permite să fie descoperirile experimentale tocmai cele care sunt şi nu altele, prin procedeul deductiv. ”Democriteenii“ intenţionează o inducţie de la existenţa unei particule la existenţa mai multor particule, apoi în final, la toate particulele cunoscute şi existente, cu rezultatul marii unificări. “Platoniştii“ consideră eronată tentativa şi vor să deducă din ecuaţiile matematice ale teoriei descoperite pur formal, diversitatea lumii fizice a experimentului. Cele două cunoscute procedee logice (inducţia şi deducţia) sunt incriminate. Nici unul din ele nu este unic, necesar şi suficient în cunoaşterea ştiinţifică. Ele se completează reciproc în funcţie de necesitatea trecerilor de la concret la abstract şi invers, prin trepte intermediare de abstracţie şi concretitudine date de puncte de referinţă anumite. Nu există vreun procedeu unic, standard, de cunoaştere, descoperire şi testare experimentală. Poziţia democriteană e considerată naivă, necritică, în timp ce a doua e critică şi reflexivă. Predominantă în lumea ştiinţifică este credinţa că numai o teorie unitară a câmpului poate unifica lumea fizică [48].

      În modelarea interacţiunii din Univers  s-a ţinut preponderent seama de manifestarea interacţiunii la nivelul globului terestru ca apoi pe baza observaţiilor/experimentului să fie generalizat modelul şi pentru corpurile din Univers. Din antichitate până în prezent au fost necesare multiple “artificii” pentru salvarea fenomenelor ce stăteau la baza ipotezei de interacţiune a corpurilor din Univers. Aşa au procedat anticii, aşa s-a procedat şi se procedează încă  perioada  contemporană nouă. Diferitele ipoteze de interacţiune  emise de-a lungul timpului au  permis minţii omeneşti să descifrezea cât mai multe  pagini din numărul infinit al carţii  naturii (Anexa nr.2).

virgil a scris: Scris de Crivoi Astazi
Virgil ECHIVALENT cu Virgil 48? Apropo de modul cum se abordeaza echivalenta MASA-ENERGIE.?


Nu, suntem persoane diferite.

Dar intrucat afirmatiile dvs, sunt diferite fata de literatura de specialitate, va rog sa aratati exact publicatia din care v-ati inspirat privind vitezele satelitilor, pentru a putea verifica si eu acest lucru.

 i
Ca sa masori masa acelei pietre va trebui sa te misti si tu cu aceiasi viteza impreuna cu cantarul. In aceste conditii vei constata ca piatra cantareste tot un Kg, pentru ca si greutatile pe care le folosesti vor avea masa tot de atatea ori mai mari ca si piatra. Corpurile la acea viteza vor avea acelasi numar de particule (electroni, atomi, molecile), doar ca incarcatura lor fotonica care ii da masa de miscare este mult mai mare.Am ajuns la un acord. Chiar daca ai putea obtine o viteza satisfacatoare,
nu se poate dovedi experimental ca masa unui corp creste cu viteza.
Atunci de unde îndârjirea de a sustine ceva ce nu se poate dovedi ?
Nu ma refer la tine, stiu ca aceste fantezii sunt rodul paradigmei.
Afirmatiile despre incarcatura fotonica si masa de repaus/miscare, sunt
aplicatii ale unor idei traznite, demne de Arici Pogonici. Si din pacate,
sustinute de toti cei ce ar dori sa fie considerati discipolii lui Nea.
Când se termina drumul ratiunii, o iei pe miriste, undeva tot ajungi !

i        S

1.Imi pare rau ca nu inteleg ce sustineti in raspunsul precedent.
Banuiesc ca este tot vreun argument din arsenalul TRG.
2.Daca ati citat ce am scris eu, mi se pare normal sa fi scris si
pentru mine, macar la sfarsit, "este gresit ce ai scris acolo".