Filmuleţul postat era mai mult pentru a arăta cum iau naştere acele jeturi de radiaţii.
Şi nu doar fuziunea a două stele neutronice duce la formarea unei găuri negre. Supernovele de tipul Ia duc şi ele la formarea de găuri negre iar acestea iau naştere din sistemele binare, în care un companion este o pitică albă iar celălalt o stea de tipul soarelui, devenită gigant roşu. Prin acreţia materiei provenită de la acea stea de către pitica albă masa acesteia se măreşte, depăşind un prag critic, ceea ce duce la colapsare cu producerea acelui tip de supernovă.
În exemplul dat, cu cele două stele neutronice, este vorba de depăşirea aceluiaşi prag critic al masei prin fuzionarea celor două. Masa unei stele neutronice nu poate creşte oricât de mult; peste 2,5 - 3 mase solare ea colapsează într-un black hole. Deci, unirea a două astfel de stele, fiecare cu o masă de, să zicem, 2 mase solare, va determina depăşirea acelui prag şi implicit prăbuşirea gravitaţională. Este posibil să rezulte tot o stea neutronică doar dacă cele două stele neutronice au iniţial mase cât mai mici iar cumularea lor nu ar trece peste acel prag. Dacă ţinem totuşi cont că masa minimă a unei stele neutronice este de 1,35 mase solare, observăm că acest lucru devine puţin probabil.

Nu vad de ce o stea neutronica nu devine o gaura neagra

Şi o stea neutronică poate deveni gaură neagră prin acelaşi fenomen de sporire a masei, prin acreţie, atunci când în vecinătatea sa ajunge suficient gaz interstelar, sau o altă stea.

Dupa parerea mea, imaginile reale pot sa convinga. Restul sunt presupuneri

Atunci nu avem decât să aşteptăm explozia lui Betelgeuse. Poate avea loc la anul sau oricând în umătorii 100 000 de ani.

Ideia gaurilor negre este doar o presupunere matematica care nu tine cont de variatiile acceleratiei gravitationale in functie de interiorul stelei.

Aici ar mai fi de discutat. Să presupunem că un corp cade printr-un tunel imaginar în interiorul altui corp de masă suficient de mare, în cazul nostru - o stea. Densitatea stelei creşte spre interior datorită presiunii exercitate. Masa, în schimb, rămâne constantă (volumul scade).
Conform relaţiei de mai jos observăm că punctul de aplicaţie al vectorului acceleraţiei gravitaţionale nu corespunde cu centrul de masă al corpului mai mare, ci cu cel al baricentrului (centrul de masă al celor două corpuri).

Unde: G=constanta gravitaţională; M, respectiv m= masele corpurilor; r²= distanţa dintre ele; r= vectorul unitate dintre centrul de masă al obiectului atractor către centrul de masă al corpului accelerat.
Deci, după cum spuneam, nu în centrul stelei ar trebui ca valoarea acceleraţiei gravitaţiomale să fie zero ci în baricentru.
Chiar şi aşa, considerând neglijabilă masa corpului mic în raport cu cel mare, deci aproximând ca baricentrul să aibe aceaşi poziţie geometrică cu centrul de masă al corpului mai mare, observăm că acceleraţia gravitaţională va tinde asimptotic către infinit spre centrul stelei (nu spre zero), fiind invers proporţională cu r². Când corpul mai mic se va afla exact în baricentru, deja vectorul r va avea în modul valoarea zero, cât şi distanţa dintre centrele de masă ale corpurilor, r², va fi tot zero. Deci, în ecuaţie vom avea cazul zero pe zero, ceea ce este o nedeterminare. Adică nu se mai poate vorbi de o valoare a acceleraţiei gravitaţionale în acel centru.
Cât despre straturile presupuse de tine, spre centrul stelei vom avea materie din ce în ce mai densă (densitatea creşte odată cu presiunea exercitată de straturile exterioare), pînă când presiunea exterioară va fi echilibrată de presiunea termodinamică din interior. Când presiunea externă nu mai poate fi echilibrată de presiunea termodinamică internă steaua colapsează. Acest lucru are loc violent, implozia stelei generând o undă de şoc ce va împrăştia straturile ei superioare, apărând fenomenul de supernovă.
În cazul unei găuri negre nu vom mai putea vorbi de un centru de masă (care este punctiform) ci despre orizontul evenimentelor (care este un volum). Deci, în cazul unei gauri negre, nu vom putea vorbi de valoarea acceleraţiei gravitaţionale în centrul ei ci de valoarea acesteia la suprafaţa orizontului evenimentelor. Valoare care va fi dată de formula: g = (c²)/(2R) unde R este raza orizontului evenimentelor.

Daca punctul unde vrem sa calculam acceleratia gravitationala se afla in interiorul stelei, ne confruntam cu o situatie speciala nemaintalnita pana acum, si anume, o parte din masa stelei va actiona cu o acceleratie indreptata spre centrul de greutate care migreaza din centrul stelei spre polul opus punctului considerat, si o alta masa care va avea acceleratia indreptata in sens opus celei dintai.

Adică vrei să spui că asupra corpului de probă se va exercita o acceleraţie gravitaţională de către centrul de masă al stelei şi o alta de către suprafaţa, respectiv straturile superioare ale stelei, opusă celei dintâi?
Dacă da, nu sunt de acord!
Dacă ne imaginăm steaua ca fiind formată din mai multe straturi, atunci fiecare din aceste straturi va avea o densitate mai mare şi implicit o masă mai mare, cu cât ne apropiem de interior. Aşa că valoarea acceleraţiei gravitaţionale va creşte în mod constant cu cât ne apropiem de centrul de greutate, la limita acestuia tinzând asimptotic către infinit. De fapt ea devine infinit nu în centrul de masă ci la limita razei gravitaţionale (Schwarzschild) a stelei respective.
Raza gravitaţională este distanţa de la centrul unui obiect, astfel încât, dacă toată masa obiectului s-ar comprima în această sferă, viteza de evadare de la suprafaţă ar fi egală cu viteza luminii. În cazul particular al unei găuri negre raza geometrică a corpului este mai mică decât raza sa gravitaţională. Raza gravitaţională a unui obiect este proporţională cu masa acestuia. Conform calculelor, raza gravitaţională a Soarelui este de 3 kilometri în timp ce cea a Pământului este egală aproximativ cu 9 mm. Adică, la aceaşi masă, dacă Soarele ar avea o rază de 3 Km ar fi un black-hole, iar Pământul, dacă ar avea o rază geometrică de numai 9 mm, la aceaşi masă, ar fi de asemenea un black-hole.

Virgil, exemplul tău cu punctele Lagrange poate fi satisfăcător pentru două corpuri cu rază geometrică mai mare decât raza lor gravitaţională.
În cazul specific al black-hole-urilor, unde raza geometrică a acestora este mai mică decât raza gravitaţională, raţionamentul nu mai stă în picioare. Un punct Lagrange dintre două găuri negre pe cale să fuzioneze nu va putea niciodată să se afle în interiorul orizontului evenimentelor. Dacă mai luăm în vedere şi găurile negre în rotaţie, de tip Kerr, atunci în cazul acestora şi spaţiul din vecinătatea lor este „turbionat” asemenea unui vârtej, deci nici măcar nu vom putea preciza poziţia unui astfel de punct Lagrange.
Un corp accelerat spre o gaură neagră va căpăta o acceleraţie infinită la limita razei Schwarzschild. Nu putem trata găurile negre, care manifestă efecte relativiste, asemenea unor alte corpuri, mai normale. De asemeni, nu putem defini noţiunea de acceleraţie pentru un corp care se apropie de centrul lor, după ce trece de orizontul evenimentelor. De fapt, după ce trecem de orizontul evenimentelor ne aflăm deja în singularitate.

...electronul capata viteza luminii, si ajunge in orizontul evenimentelor cu o masa infinita, si inghite gaura neagra, ajungand ambii in singularitate si dispar...

Uite asta chiar mi se pare o idee interesantă: cine pe cine înghite până la urmă? Ai dreptate, dacă electronul, sau altă particulă (de preferat cu masă) ajunge la limita orizontului evenimentelor, căpătând masă infinită, atunci mai putem vorbi de cine pe cine înghite? Până la urmă, zic eu, ar fi vorba de o fuziune între cele două entităţi.

Abel Cavaşi a scris:O să te cred abia atunci când vei ştii să răspunzi la problema ridicată de Virgil:

virgil a scris:Pentru ca electronul sa atinga viteza luminii, este insa necesara o energie infinita, deci electronul sau orice alta particula nu va capata niciodata viteza luminii, adica nu va trece de orizontul evenimentelor. Gaura neagra ramane astfel o enigma

.
Până atunci, toate afirmaţiile despre existenţa găurilor negre sunt nefondate.

Pentru un observator extern, un electron va atinge viteza luminii la suprafaţa găurii negre într-un timp infinit, datorită fenomenului relativist de „dilatare” temporală. Practic observatorul nu va vedea niciodată cum electronul atinge efectiv limita Schwarzschild.
În schimb, matematic, putem imagina ca acest lucru să se întâmple, operând cu calcule la limite. Ei bine, după ce „matematic” electronul va cădea efectiv în gaura neagră, chiar şi acele calcule nu ne mai ajută, deoarece va trebui să operăm cu infiniţi.
De aceea este imposibil, atât matematic cât şi fizic, să studiem „interiorul unei găuri negre. Toată informaţia noastră de spre un astfel de corp este despre ce se întâmplă în exteriorul lui, până la limita razei Schwarzschild. Deformarea gravitaţională a spaţiului-timpului în interiorul găurii negre, cu apariţia unei singularităţi, mi-o pot imagina ca determinând apariţia unui alt spaţiu-timp, perpendicular, din punct de vedere topologic, pe al nostru (e doar o părere personală).
Exemplul cu "gaura de la chiuvetă" al lui WoodyCAD mi se pare elocvent în acest caz, dacă e să asimilăm apa din chiuvetă spaţiului nostru, iar cea scursă pe sorb cu spaţiul "perpendicular topologic" pe al nostru. Ar fi ca un alt spaţiu-timp, conţinând materia din spaţiul nostru ce s-a scurs prin gaura neagră şi care a dus la crearea unui alt spaţiu-timp, având aceleaşi număr de dimensiuni, dar pe care noi nu-l putem percepe (încă)!

Abel Cavaşi a scris:...Atunci cum se mai poate forma o gaură neagră din moment ce în ea nu cade niciodată materie?

Nu cade materie din punctul de vedere al unui SR exterior. Din SR-ului găurii negre, materia pe care noi o vedem ca scurgându-se spre ea într-un timp de 'jde miliarde de ani şi pe care nu o vom vedea prăbuşindu-se înăuntru niciodată, ea o percepe ca venind simultan, înghiţind-o pe toată odată în acelaşi timp.