Memoria și tendințele adictive

Rezumarea primului mesaj :

Subiectul privește mai degrabă niște chestiuni psihologice, dar cred că poate folosi la un moment dat și în înțelegerea mecanismelor cerebrale la nivel fizic.

Fără referințe exterioare sau studii din urma unor sondaje, eu cred că există o legătură între capacitatea de memorare și capacitatea de a dezvolta anumite tendințe adictive.
Adică persoanele care au o capacitate de memorare mai ridicată pot dezvolta o predispoziție mai ridicată la comportamente adicitive.
În principiu, pentru că ambele se bazează pe un caracter repetitiv.
Dacă cunoaște cineva ceva informații științifice despre acest tip de asociere este binevenit în discuție.
Eu voi încerca să îmi spun părerea mea detaliată în ce privește logica acestui tip de asociere, din când în când, cât mai iau o pauză prin alte subiecte.

Înainte memoriei e gândul, pe care-l accesezi de undeva, îl conștientizezi, și-apoi îl imprimi pe hard. Abia după aia putem vorbi de formarea obișnuințelor, gândul ăla întreținut în permanență.

Probabil accesarea-conștientizarea gândului face diferența dintre natural și artificial, de unde putem vorbi de principiile de funcționare și algoritmii inteligenței artificiale.

Iar Natura vorbește pe înțelesul fiecăruia, pe limba lui. Cea naturală, nu artificială ... Mă gândesc și io, nu dau cu paru ...

Bordan a scris:
Iar Natura vorbește pe înțelesul fiecăruia, pe limba lui. Cea naturală, nu artificială ... Mă gândesc și io, nu dau cu paru ...

Hai să ne rezumăm întâi la asta.
Natură nu vorbește pe înțelesul nimănui, ci fiecare înțelege Natura în felul său.
Fiecare are un mod propriu de a o percepe și de a o înțelege.
Din acest punct de vedere suntem diferiți, pentru faptul că percepem diferit anumite lucruri.
Dar ideea este că chimia și fizica care ne generează percepțiile este aceeași pentru fiecare dintre noi, iar percepția diferită asupra unei situații este condiționată și determinată de o manieră diferită de interacțiune cu mediul.
Dacă vrei, a se înțelege prin asta că experiențele anterioare determină percepția asupra lucrurilor.
Așadar, nimeni nu dă cu parul, la modul că impunem o perspectivă în care trebuie privite lucrurile, ci ne expunem fiecare in parte modul în care percepem lucrurile, iar asta nu înseamnă neapărat că punctul de vedere este comun și nici măcar să ajungem la un consens.

Mergem mai departe la gând.
Eu sunt de părere că acele gânduri pe care le avem nu sunt accesate de undeva, dar zic și eu, nu dau cu parul.

Eu sunt de părere că ceea ce percepem ca fiind gânduri au, în esență, aceeași explicație fenomenologică cu generarea oricărei senzații, culoare, sunet, miros etc, iar, din acest punct de vedere, gândul este o senzație.
În ce ne departajează ca ființe, aș crede că saltul calitativ evolutiv este conștientizarea, nu conștiința.
Ajungem, probabil, într-un final și la interpretarea mecanismului memoriei, dar cred că trebuie lămurit înainte și acest aspect al esenței gândurilor.
De ce zic și cred că gandul este o senzație și de ce zic că ideea este de conștientizare și nu de conștiință?
Când ai gânduri la ce te gândești?
Păi spre exemplu, dacă acum nu ai citi asta nu te-ai gândi în mod inerțial la ce spun eu acum.
Carevasăzică, ce anume ajungi să gândești este o chestiune care poate fi rezumată tot la interacțiunea cu mediul, așa cum sunt generate și senzațiile.
Poți să închizi ochii și să te gândești la altceva, așa cum poți să închizi ochii și să "vezi" lucruri în mintea ta. Sau a mea.
Ceea ce generează o "imagine" în minte, sau un sunet, sau etc, generează și gândurile.
Și în felul ăsta ajungem la constientizare, care mi se pare că este confundată cu ideea de conștiință, ce pare să vorbească despre altceva la nivel de percepție asupra ei în ce privește aceasta din urmă, conștiința.
Cum spuneam mai demult, și sigur îți aduci aminte, ca să aducem în discuție și memoria, noi conștientizăm faptul că gândim, nu că avem o gândire conștientă.
Iar această diferență de aspect perceptual constă în faptul că este imposibil să și gândești ceva și să și fii conștient în același timp de ceea ce gândești.
E un fel de principiu de incertitudine Heisenberg.
Fie gândești ceva, fie te gândești la ce te gândești, dar incompatibil cu a te gândi la ce te gândești când te gândești.
Principiul de incertitudine Heisenberg se aplică și în ideea de conștientizare, nu de conștiință, tocmai din cauza faptului că ceva din mecanismul Naturii și percepția simultană asupra lucrurilor nu este simultan posibilă.
Iar acest lucru este pentru că noi înșine suntem Natura iar o "teoremă nu poate fi demonstrată din interior"
Înțelegi de ce am folosit citatul și știi pe cineva am citat.
Pe tine, asta este concluzia ta exprimată la un moment dat și este foarte adevărată.
De altfel, principiul de paradox logic isi are fundamentul logic tocmai datorită acestui principiu.
Chiar și incompletitudinea lui Goedel.
Depărtat un pic de subiect, paradoxal de fapt, ideea este că însăși sistemul logic însăși își poate demonstra incompletitudinea, ceea ce face ca, din alt punct de vedere, o demonstrație în sistem să fie însăși incertă tocmai datorită incertitudinii și incompletitudinii sistemului.

Mă rog, e un subiect de altă natură aici și revenim la memorie, deși s-ar putea să existe o cauzalitate fenomenologică a ei explicabilă în sistemul de deducție pe care îl folosim condiționat de fundamentul determinist al logicii de construcție până la un punct.
Dincolo de acest aspect, construcția logică nu mai are cauzalitate rațională, motiv pentru care mai trebuie o "logică complementară" diferită, ambele contradictoriu principial, dar simultan adevărate.
Principiul de cauzalitate prin logică deterministă trebuie schimbat.

Acuma, dintre câte teorii științifice avem la dispoziție ne putem alege care ne convine. Dacă ne folosim numai de o logica simplă, „punctul” ăla special al big-bangului care a scuipat tot ce mișcă și nu mișcă, și-a păstrat o legătură strânsă cu tot ce a rezultat din el, cu toate particulele și „undele”, probabil inseparabilitatea cuantică de care se vorbește, care sfidează pur și simplu spațiul și timpul. Dacă nu și regulile elementare de bun simț.

Apoi avem influența observatorului asupra experimentului, pe care, chiar dacă cei mai riguroși științifici nu cred, eu personal o asociez cu deochiul, boală pricinuită de uitătură sau de mirătură, pe care l-am experimentat și eu când am fost copil, iar bunica trăgea trei cărbuni încinși într-o cană cu apă și îndruliga ceva p-acolo, dar rezolva problema. Chiar dacă nu e acceptat oficial, majoritatea medicilor leagă la proprii copii nou născuți șnurul roșu.  

Eu rămân la părerea mea, am mai multe argumente dar nu-și au locul aici, gândurile noastre sunt câmpuri de energie purtătoare de informație, orice gând pe care-l formulăm este, de fapt, o descoperire a unui gând al universului. Natura nu vorbește, bine zici, că gândește, noi trebuie să facem liniște să-i auzim gândurile ...

Chiar, oare le ce se putea gândi gânditorul de acum 7000 de ani?

Păi tocmai, Dane, la nivel cuantic eu cred că materia nu mai respectă vreun principiu de cauzalitate, iar ceea ce ni se pare irațional este cât se poate de normal din alt punct de vedere.
Dar repet, ele sunt incompatibile.
Nu poți să înțelegi natura complet într-un sistem logic incomplet, iar problema nu este că Natura are un comportament irațional la nivel cuantic, ci noi ca observatori nu dispunem de instrumentele și logică necesară pentru a o percepe.
Atât timp cât gândim și percepem lucrurile cauzal, vor fi tot timpul probleme de înțelegere completă și corectă a Naturii.
Dacă vrei, e ca mecanica clasică și cea cuantică, iar atat timp cât ai nevoie de alte legi pentru a descrie Natura la alt nivel, ai nevoie de altă logică nedeterministă pentru a percepe comportamentul Naturii la alt nivel.
Și nu e o chestiune de conștiință, deși așa ne-ar place să credem e pur și simplu legat de alt mod în care trebuie perceput comportamentul și existența Naturii.

Păi și logica logică am întors-o pe toate fețele, ca la Ploiești ...

„Oamenii de ştiinţă cunosc multe despre cei 4% din Univers care sunt constituiţi din materie obişnuită, vizibilă, precum cea care formează oamenii şi planetele, Pământul şi Soarele. Însă restul, 96% din Univers, rămâne un mister.”, citat din scientia.ro.

Iar în cei 4% cunoscut intrăm și noi cu toate teoriile și principiile noastre, cu spațiul și timpul așa cum e el, cu infinitul mare-mic ... dacă le socotești mai bine rămâne mister și de-aici jumătate, numai nu știm care jumătate, poate ne spune Răzvan.

Ce instrumente și logică te gândești tu c-ar putea exista ca să prinzi totul, fiindcă acest Univers e și printre noi, cu farfurii zburătoare cu tot, fără nici o cauză, doar cu efecte? Fără chestie de conștiință ...  

Ba mai trebuie să ai în vedere și cercetările colegilor noștri cu teoriile lor globale, neînțeleși de nimeni, nici de ei ...

Până la urmă rămân tot la părerea mea, logica a inversat scara valorilor, din omul veșnic și gunoiul putred a ajuns gunoiul veșnic și omul putred ... totul pentru că așa a fost logic.

Eu vorbesc de altceva.
De o chestiune complementară în completitudinea logicii.
Și anume.
În ceea ce percepem până la un anumit nivel este ok logica pe care o folosim.
De altfel este necesară și suficientă.
Dar când încerci să înțelegi lucrurile la un nivel mai profund, lucrurile au altă logică.
Dispare principiul de cauză-efect, dacă-atunci etc.
Dar, repet, e imposibil să o percepi în și cu aceeași logică.

Hai să încerc să pun problema altfel.
Desigur, ideea din subiect ar trebui să cuprindă discuții despre asta, dar eu nu respect vreo logică în general, in viața de zi cu zi, iar cee îmi fată mintea...nasc exact acolo unde și când mi se rupe apa.
Evident, cu consecințele corespunzătoare.

Revizuind din mers concluzia asupra memoriei și a legăturii dintre aceasta și dezvoltarea comportamentului adictiv ideea de bază este că acel ceva care generează memoria generează și comportamentul adictiv.
Cu alte cuvinte, obișnuințele și memoria au rădăcină cauzală fenomenologică identică.
M-aș fi lungit un pic spre explicarea fenomenologică a cauzalității, dar mi-am dat seama că puzzle-ul nu e complet din informațiile pe care le dețin și le am la dispoziție, deși pot formula o schematizare a fenomenologie la fel cum ai expune tu pe hârtie o schemă a unei rețele electrice.
Că tot îmi spuneai tu la un moment dat că faci vreo 300 de km de navetă și că lucrezi cu linii electrice.
Acum cred că fac banii 300 de km spre tine, nu te mai duci tu 300 de km spre ei să "îi culegi", bănuiesc că ești pensionar acum.
Mă rog, ideea este că puzzle-ul in ce privește explicarea fenomenologică a memoriei și implicit a comportamentului adictiv nu este complet pentru că se pare în linia cauzalității se ajunge intr-un punct în care nici din perspectiva fizicii cuantice nu se explică fenomenologia cauzală.
Ceea ce mă face să cred că ne îndreptăm într-un domeniu diferit în care cauzalitatea are altă logică.
Și cumva, tu poți să ieși dintr-o cameră fără să fi intrat vreodată în ea, analogic vorbind.
Sistem logic în care ideea de spațiu, de timp etc au alte interpretări existențiale.
Dar repet, este o chestiune care implică acceptarea simultană a unor aspecte contradictorii în același sistem.
Poate fi un mod de gândire sofist, dar implementarea unei structuri logice diferite nefundamentată pe un criteriu cauzal, complementară unei structuri logice deterministe cauzal poate duce la completitudinea percepției.
Trebuie să le accepți pe ambele simultan deși contradictorii perceptual.
Ceea ce nu este rațional este rațional din altă perspectivă.

Hai să interpretăm și altfel.
Goedel demonstrează că un sistem logic formal este incomplet folosindu-se de ceea ce îi pune la dispoziție sistemul.
Adică el demonstrează în sistem și din interiorul sistemului, folosind metode de argumentare generate de sistem, că orice sistem bazat pe axiome nedemonstrabile intotdeauna va fi încomplet iar asta prin imposibilitatea demonstrarii unor aspecte generate în sistem.
În ideea logicii argumentative a sistemului, certitudinea apare urmărind pas cu pas incoerența logică produsă în sistem.
Principiul lui nu este strict limitat la matematică, gândirea noastră însăși este și poate fi considerată un sistem formal.
Ea însăși se bazează pe aspecte perceptuale nedemonstrabile, ceea ce face ca însăși în sistemul nostru de gândire perceptivă să apară formulări nedemonstrabile.
Principiul corespondent axiomatic este absolut identic la nivel de gândire logică cu cel structură matematică axiomatică, motiv pentru care ambele sunt sisteme ce pot fi supuse principiului de incompletitudine prin corespondență.

Deci ceva din gândirea noastră, ca și rezultat perceptiv al Naturii duce la o formă de incompletitudine.
Ce anume?
Este vorba despre structura fundamentală pe care se bazează principiile de argumentare, de demonstrare.
Ia ghici unde se ajunge la nivel de incompletitudine?
La logica deterministă, cea care structurează și fundamentează argumentativ principiile demonstrațiilor prin care stabilim certitudinea perceptuală.

Goedel își bazează demonstrațiile pe o structură logică axiomatică, deterministă.

Mai trebuie o logică, Dane!
Una diferită și nefundamentată pe principii deterministe.
Una care să completeze puzzle-ul în incompletitudinea actuală.

În sfârșit, mergem acum în altă direcție.
Dacă tot suntem capabili să ne întrebăm "de ce?", hai să privim altfel evoluția "de ce"-lui și a chestiunii de conștiință sau gândire conștientă și în ideea de gândire ca si comportament instinctiv.

Ce este gândirea propriu-zisă, Dane?
Este un reflex instinctiv aș zice si connstata eu, ni o chestiune de conștiință.
Și zic asta pentru că, poate la fel ca și Darwin, dar în altă manieră, am analizat mult comportamentul animalelor.
Despre care am putea am putea să spunem că au un comportament instinctiv.
La fel suntem și noi.
Îi spuneam la un moment dat lui CAdi că am fost atacat de un urs.
Și nu îi doar îi spuneam, chiar am fost.
N-am avut timp să fac o poză atunci și nici starea de spirit necesară în acel moment pentru că nu am putut pune pe pauză momentul, dar ideea este că atunci am înțeles ce înseamnă natura umană, ce este viața însăși site implică ea.
Noi suntem animale, Dane, și ne comportam instinctiv în mod identic, chiar dacă ne curge apă din perete și ne căcă...m în casă.

Revenind, ideea este alta.

Imaginează-ți momentul în care, de exemplu, o pisică, în drumul ei, percepe o baltă de apă,  ce anume determină decizia ei de a o sări sau a trece prin ea și nu de o ocoli?
Ce anume i-a determinat alegerea?

Cauzalitatea alegerii este determinată în cel mai mare procent de o experiență similară anterioară.
Decizia este determinată în unanimitate de o experiență anterioară.
Dar asta înseamnă și implică o formă de memorie.
Dar nu numai, ci și de analiză contextuală în funcție de "experiențele" memorate.
Dar ce anume a generat "alegerea" deciziei comportamentale?
Evident, vorbim despre ceva ce trebuie să fie relationat cu conservarea integrității fizice.
Altfel spus, instinctul de supraviețuire determină contextual deciziile, iar mecanismul respectiv determină obișnuințele comportamentale care devin un fel de automatism intr-un tipar repetitiv.
Obișnuințele sunt rezultatul direct al memoriei, iar ceea ce generează memoria trebuie să aibă aceeași cauzalitate fenomenologică care dezvoltă obișnuințele, pentru că ceea ce "generează" memoria, generează "decizia" și perspectiva asupra unei situații sau alta.

Dar ideea e alta și reducem lucrurile la aspectul decizional.

Per general vorbind, atât timp cât dintr-o gamă largă de opțiuni se alege doar una, colateral subiectului, întrebarea din punct de vedere darwinist, este ce anume determină alegerea?

Iar răspunsul este MEMORIA.

Iar memoria nu mai are explicație cauzală fenomenologic.

La fel cum nu are "culoarea", "sunetul", etc.

curiosul a scris: ... ce anume determină alegerea? ... răspunsul este MEMORIA.

Și io zic că memoria e răspunsul, dar nu a individului, ci a Naturii.  

Continuăm altă dată, că nu-s pensionar hăpt de tăt ...

Da, Dane, am putea spune că Natura are memorie dintr-o anumită perspectivă perceptuală.
Mai ales, în condițiile în care tot perceptual, Natura respectă niște legi fizice de funcționare.
Adică în exact aceleași condiții, Natura are exact același comportament.
Asta este și ideea ce stă la baza experimentului fizic ca și certitudine fenomenologică, asta este și ideea care fundamentează vreo LEGE fizică.
Dacă Natura nu s-ar mai comporta identic în circumstanțe identice nu am mai vorbi de "legi" fizice.
Și ce anume determină acest comportament identic al  Naturii în condiții identice?

În ideea subiectului am putea interpreta cauzalitatea fizică ca pe o formă de memorie comportamentală a Naturii, dar este contradictoriu principiului de cauză-efect

Pe de altă parte,  când ne întrebăm dacă pot fi COMPET explicate lucrurile cauzal, răspunsul este NU, ci doar parțial sau până la un anumit nivel.
Ce face fizica acum este să introducă noi concepte în sistem al căror scop este să ducă la un tip de completitudine cauzală,  care să explice din ce în ce mai adânc cauza lucrurilor, dar nu completează sistemul, ci doar duce la construcția de noi postulate cauzale teoretice ce duc și mai mult în incompletitudine cauzală în sistem.

Atât timp cât gândim cauzal, sistemul, în profunzimea sa, va duce la întrebări fără răspuns cert cauzal.

Ideea este că orice explicație cauzală trebuie să fie bazată pe un raționament fundamentat pe un tipar de deducție cauzal.
Sistemul logic cauzal duce la incompletitudine cauzală fără doar și poate.
Hai să schimbăm sistemul de raționament cauzal!
Este posibil?
Da, dar nu.
Pentru că va trebui să percepi lucrurile tot cauzal determinist.
Și atunci ce e de făcut pentru a formula o imagine de ansamblu completă?
Să elimini cauzalitatea din sistemul logic.
Ceea ce determină percepția asupra sistemului logic determinist, poate determina și perceptia asupra unui sistem logic nedeterminist.
Pentru că ceea ce determină percepția logică este o chestiune de "normalitate" perceptivă, nu de imposibilitate fizică fenomenologic.

Probabil că expun lucrurile intr-o manieră neinteligibilă și procedăm altfel.
Realitatea perceptivă fizică actuală, deși este predictibilă fenomenologic dintr-o anumită perspectivă , se pare că are, totuși, un comportament intrinsec imprevizibil și impredictibil în esență.
Am zice că dacă am cunoaște toți factorii cauzali Natura ar putea fi complet predictibilă, dar acesta este un punct de vedere de tip Einstein.
Se pare că în interpretare cuantică, și nu numai, în n încercarea cunoașterii complete a factorilor determiniști fenomenologic schimbă însăși comportamentul Naturii.
Acest aspect face ca însăși comportamentul naturii să fie intrinsec legat de procesul interactiv observațional, ceea ce face ca observarea naturii să îi schimbe de fapt proprietățile.
Dar nu la orice nivel perceptiv, ci la nivel fundamental al comportamentului materiei.
Acest aspect duce cumva printr-o logică deterministă cauzal la concluzia că la nivel fundamental NATURA are un comportament determinat de procesul de observare, nu intrinsec independent de acesta.
Altfel spus, în orice manieră observatorul interacționează cu mediul, atât timp cât este parte componenta a mediului duce la o chestiune de impredictibilitate a comportamentului Naturii însăși ceea ce face ca "legile" fizice ce guvernează Natura să fie constant aceleași doar în momentul în care nu mai interacționezi direct "fundamental" cu Natura.
De aceea prin încercarea de a demonstra si a deduce experimental anumite "legi" comportamentale ale Naturii, procesul observației nu poate avea caracter cert când depășește limita ei fundamentală.
Altfel îi influențează comportamentul, iar acesta nu mai este unul intrinsec, ci determinat, iar ceea ce observăm este tocmai un comportament pe care l-am determinat prin interacțiunea cu mediul.

Fizica newtoniană, din altă perspectivă, este o perspectivă interpretativa teoretică neinteractivă cu mediul, în timp cea cuantică implică o interacțiune directă fundamental cu mediul.
Încercând să înțelegem materia la nivelul ei cât mai adânc la nivel fundamental nu îi vom cunoaște niciodată proprietățile ei intrinseci intr-o manieră care presupune interacțiunea cu aceasta la acel nivel.

Acum, interpretând cauzal teoretic lucrurile ce anume ne face să credem că Natura respectă principii cauzale în comportament și nu noi suntem de fapt cei care percep lucrurile în acest mod?
Ce anume ne determină acest principiu logic de percepție asupra comportamentului fizic al Naturii?
Eu cred că tocmai construcția sistemului nostru perceptiv.
Adică, altfel spus, ce logică respectă Natura în construcție si comportament fizic?
Acela pe care îl și percepem și cu care o percepem?
Cum demonstrăm asta?
Ar putea oare exista un alt sistem logic perceptiv?
Da!
Ar putea exista!

Mă gândesc că Natura în ansamblu ei are logică, cum are și memorie, cum tot după o anumită logică se desfășoară și haosul. Noi i-am găsit logica de suprafață, să-i zic așa, cea cu experimentul fizic, fiecare efect are o cauză, se repetă, se conservă, teoria validată, clară treaba, observatorul având doar rolul de spectator. În fizica clasică era nevoie doar de om ca să explice totul, nu era nevoie de Dumnezeu sau alte influențe exterioare porțiunii decupate din Natură supuse interogatoriului.

Părerea mea e că, odată cu apariția fizicii cuantice, cu influența observatorului asupra experimentului, când spectatorul a coborât din tribună în arenă, l-au recunoscut, chiar dacă tacit, pe Dumnezeu. Nu chiar Dumnezeul popilor, ci tu, actor-spectator ești Dumnezeul ăla, sau cu alte cuvinte, tu ești acum împrăștiat în tot Universul și tot Universul e în tine. Cel puțin așa zic eu, așa mi-e mai ușor mie să-mi explic treaba.

În logica aia trebuie prinsă și intuiția, pe care o accesezi înaintea memoriei, și spiritul de care vorbesc creștinii adevărați, nu pupătorii de moaște, cei din generația lui bunicu care își cereau iertare firului ierbii înainte să-l taie cu coasa. Oameni fără nici o școală „logică” își puteau programa propria moarte, zicând că în viață important e să înveți să mori bine nu să trăiești bine. Ceea ce au și demonstrat!

Poate zici că n-are treabă asta cu logica pe care vrei tu s-o găsești, eu zic că are, tu ca actor joci în același timp și înger și demon, trebuie găsită logica împăcării plusului cu minusul, sus-jos, haos-cosmos ... electricitate-magnetism ...

Bordan a scris:Mă gândesc că Natura în ansamblu ei are logică, cum are și memorie, cum tot după o anumită logică se desfășoară și haosul. Noi i-am găsit logica de suprafață, să-i zic așa, cea cu experimentul fizic, fiecare efect are o cauză, se repetă, se conservă, teoria validată, clară treaba, observatorul având doar rolul de spectator...

Problema este că indiferent de situație vom fi întotdeauna puși în fața faptului împlinit, iar problema nu este neapărat de percepție intrinsecă a realității, cât este de interpretare a ei.
Pentru că orice logică ai folosi, tot la o chestiune de interpretare se ajunge indiferent de logica folosită.
Diferența este că logica stabilește interpretarea, dar ideea în sine este aceeași, Natura nu poate fi cunoscută în modul intrinsec în care ea există.
Iar din acest punct de vedere, apare un paradox existențial.
Natura crează modul în care observatorul crează natura.
Nu există observator în afara naturii, observatorul este creat de natură, dar natura este construită de observator în același timp.
Iar paradoxul constă în faptul că nu poți să creezi ceea ce te creează.
Iar asta are rădăcină cauzală în logica actuală, de tip oul și găina.
În schimb am putea "ameliora" logica perceptivă astfel încât să nu ducă la paradoxuri cauzale.
O să vină momentul în care poate o să știu cum trebuie să explic mai concret și asta.

curiosul a scris: Iar paradoxul constă în faptul că nu poți să creezi ceea ce te creează.

Păi cam da, am mai discutat noi pe undeva că nu poți să vezi cu ochii tăi ochii tăi ...

Bordane,
nu cel ce știe nu vorbește și cel ce nu știe vorbește, ci mai degrabă vorbește cel care simte nevoia să vorbească și tace cel ce nu știe exact dacă știe bine ce știe.
Totuși, nu-i așa că un câine care latră pare să fie, sau ar putea fi, mai bun decât unul care nu latră?