Jurnal de călătorie

Scurt traseu în munţii Bucegi – jurnal de călătorie.

Şi uite-aşa, am plecat, într-o joi de dimineaţă, cu voie bună şi cu un rucsac cam greu, pregătit cu de toate, pentru 4 zile lungi.
Ajung în Buşteni şi nu rezist tentaţiei să încerc noile rampe de traversare, atât de mediatizate la TV. Asta aşa, mai mult de încălzire. Traversez cu bine şi mă îndrept spre telecabină. Aveam de gând să nu urc cu piciorul prea mult, chiar din prima zi.
Stau eu ce stau la binecunoscuta coadă, când văd că este băgat în faţă un grup imens, de jandarmi, plus alţi tineri cu tricouri cu „Primăria Buşteni”, pe uşa din dos, adică pe cea de ieşire. Calculez la repezeală cam cât trebuie să mai stau până urcă şi ăştia şi iau hotărârea supremă: urc pe Jepi.
Încep urcuşul tot înjurând în gând pe cel care mi-a umplut rucsacul (adică eu, fireşte). Prima pantă plus urcuşul în trepte reuşeşte să scoată din mine tot tutunul acumulat în ultima lună. Păcat de banii pe ţigări!
Ei, încet, încet (chiar foarte încet) reuşesc să-mi dau drumul la mers. Pe drum mă prind din urmă nişte nori (sau de dinainte) aşa încât fotografiile de pe traseu sunt complet ratate. Nu-i bai, mai am eu altele mai vechi, din păcate, toate alb-negru!
Şi uite-aşa, cu paşi când mai mărunţi când mai vioi, ajung şi la Caraiman. Fac binemeritata pauză de 30 de minute în care beau un ceai – 5 ron.



De aici drumul mi-e deschis: la Cruce şi Omul, unde vreau să şi înnoptez. Zis şi făcut: pornesc cu paşi lungi şi apăsaţi pe primul urcuş de pe Brâna Caraimanului. Când, ce să vezi: la un pas mai forţat, simt o durere în spatele genunchiului stâng, după care se cam înmoaie „amortizorul”. Fac doi-trei paşi de probă şi totul pare în regulă. Încep din nou urcuşul. Ca un făcut, piciorul stâng dă din nou rateuri. Merg cu paşi mai mici şi rezistă.
Reuşesc să ajung la Cruce, unde dau, bineînţeles, de grupul băgat prin faţă la telecabină. Printre ei şi un popă, îmbrăcat cu „rochia” aia lungă, aşa cum îi ştim cu toţii. Ce-o fi câutând pe-acolo? Auzisem eu că vor să construiască o mănăstire chiar lângă cruce; probabil că venise în recunoaştere.
Vânt puternic; câteva poze; tot vânt puternic, nu mai e de stat!







La urcuş spre Omul!



A naibii pantă abruptă, chiar la plecare, în drumul meu! Ştiam de ea, dar ea nu aflase încă de genunchiul meu. Da tot eu am fost mai tare! De-acolo, drum aproape ca-n palmă; vorba vine! Merg ce merg şi-mi cade tot mai greu rucsacul. E plin de conserve pentru patru zile. Îl blestem din nou pe cel care l-a umplut şi jur că data viitoare voi lua mâncare cât pentru jumătatea numărului de zile prevăzute.
Mă intersectez cu traseul care duce de la telecabina Babele spre Omul. Câţiva turişti ce coboară răspund la bună-ziua, alţi pantofari se uită chiorâş. Întreb pe unii dacă mai există apă pe traseu - bănuind că nu, dar făcându-mi speranţe că poate-poate. Îmi răspund că nu ştiu !!! Pe unde le-or fi umblând ochii la unii, că dacă e apă calci în ea?!
Fac o mică pauză şi golesc jumătate din sticla de 1 litru de apă. Nu luasem mai multă că era de cărat cu cârca. Apar doi oameni, soţ şi soţie, îmbrăcaţi mai de munte. Le adresez aceeaşi întrebare şi primesc răspunsul pe care-l bănuiam: nu există. Îmi lasă ei jumătate de litru din ce mai aveau, dat fiind că ei coborau în Buşteni. Le mulţumesc şi îngreunez din nou rucsacul – abia îl uşurasem!



Omul! Cabana aproape goală. Câţiva nemţi şi încă 4 români: un cuplu plus doi băieţi singuri, ca şi mine. Ceaiul – 3 ron, cu toate că apa se aduce de la 2,5 ore de mers, nu de la 5 minute ca la Caraiman! Beau la repezeală 2 ceaiuri. Ceva poze şi mănânc. Iar ceva poze şi un ceai. Mai schimbăm vorbe prin faţa cabanei.







Începe să bată vântul. Din ce în ce mai tare. Foarte tare! Nu mai e de stat afară – minus ceva grade – ţuşti în dormitorul comun, în sacul de dormit.
Dorm ca un prunc (nu, n-am făcut pe mine).
Dimineaţă, 07 şi 30. Afară ceaţă. Toaleta matinală şi mâncare.
Afară tot ceaţă.
Genunchiul nu dă semne de revenire, face figuri mari la păşitul pe vârfuri. Face cum vrea el: odată bine, odată rău. Ceaţă în continuare, din ce în ce mai deasă.
Un cuplu coboară pe Valea Cerbului. Aleg să merg cu ei. Fiind ceaţă nu are rost să merg la vârful Scara şi creasta Ţigăneşti: n-aş vedea nimic şi nici în genunchi nu prea am încredere.
Pe la 9 începem coborârea. Ne dăm seama că din cauza ceţii o luasem spre Babele. Înapoi şi traseul corect. Ceaţa ne urmează până în adâncul văii. Pierdem din nou traseul, de astă dată din lipsă de marcaje. Ne orientăm la repezeală şi vedem un marcaj mai departe. Continuăm.
Iar ceaţă. Pădure.
Nimic de fotografiat, eventual ceaţa. Singurele fotografii rămân cele de la Omul, şi de la Cruce. Păcat, dar asta e! Rămâne altă dată.



Ajungem, în sfârşit, în Buşteni. Din nou pasarela. De data asta, genunchiul insistă să-şi facă simţită prezenţa. La coborârea pe Valea Cerbului n-a zis nimic. E drept că şi eu îl menajam şi păşeam cu dreptul înainte.
În sfârşit, la gară. Cuplul din Bucureşti alege un accelerat cu zece minute înainte de personalul meu (ştiu că s-au schimbat denumirile, dar eu tot aşa le zic) de, după bugetul fiecăruia.
Acasă. Băgat conservele plimbate pe munte în frigider.
Culmea, aşa frumos aliniate, par mai multe decît la plecare! O fi asta unul dintre misterele Bucegilor???