Legi de conservare (1)

2.2.9  Teoria gravitovortexului  

Schiţa sistemului solar executată de Kepler ”după natură” în viziunea artistică a lui Copernic  şi ale preciziei instrumentelor de observaţie ale lui Tycho Brahe stă la baza teoriei gravitaţiei newtoniene şi implicit la baza relativităţii generale a lui Newton. Marile descoperiri din domeniul astronomiei  şi al cercetării universului în general coroborate cu eşecurile teoriilor bazate pe modelul keplerian al sistemului solar au impus  apariţia a noi teorii privind interacţiunea corpurilor masive din univers. Aceste teorii au la bază modele fizice şi matematice noi în care vechile teorii fundamentale se regăsesc ca nişte cazuri particulare ale unui fenomen mai complex decât cel pe care ele însă-le îl pot descrie.

Câmpul gravitovortex

Dacă modelul keplerian al sistemului solar ar fi fost ceva mai complet, legea

gravitaţie nu ar mai fi avut nevoie de corecţii, artificiul matematic newtonian ar fi fost superfluu. De remarcat  că artificiul matematic al sistemelor inerţiale introdus de Newton,suplineşte de fapt o lacună fizică a modelului gravitaţional; I.N. Popescu completează această lacună (rezultatele observaţionale permiţând această completare) rolul special al sistemelor inerţiale în teoria gravitaţiei dispare şi această dispariţie obţinându-se printr-o generalizare naturală a acestor sisteme (g.4.). De asemenea, este de remarcat faptul că tentativele postnewtoniene de a elabora teorii mai exacte ale gravitaţiei s-au bazat pe generalizarea sau super generalizarea  sistemelor inerţiale galileene, utilizate în teoria gravitaţiei, operaţie care nu poate depăşi, evident, cadrul strict al mişcării sub efect gravitaţional. Spre deosebire de Einstein care pleacă – în edificarea teoriei sale – de la legea gravitaţiei a lui Newton (scrisă sub forma Laplace – Poisson), I. N. Popescu pleacă de la o ecuaţie mai generală, anume de la ecuaţia newtoniană a mişcării, (o.5.):

 

                    F = (mv) = m                                   (2.16.)

 

care este în acelaşi timp o ecuaţie fundamentală pentru întreaga fizică. Pentru a obţine legea sa, a gravitaţie, Newton a considerat mişcarea planetară cunoscută din observaţii şi formulată matematic. I. N. Popescu procedează absolut similar considerând mişcarea gravitaţională  cunoscută din observaţii (asupra galaxiilor) şi formulată matematic de legile vârtejului, (n.4., i.11.). Spaţiul în care are loc mişcarea corpurilor masive nu este un spaţiul vid ca în cazul teoriei lui Newton ci spaţiul fizic real reliefându-se contribuţia   mediului interplanetar (interstelar)  la mişcarea acestor corpuri (c.16.). În locul legilor lui Kepler  ( care, aşa cum am specificat anterior, au fost deduse din observaţii la nivelul posibilităţilor tehnice existente la începutul secolului al XVII-lea) I. N. Popescu utilizează alte legi ale mişcării  (deduse tot din observaţie, dar la nivelul posibilităţilor tehnice specifice sfârşitului de secol XX), ca de exemplul legile mişcării în vârtejul galactic  (a.1.) - observat şi măsurat direct în secvenţa Hubble a galaxiilor (i.13.), iar aceeaşi lege fundamentală a mecanici conduce la o altă lege a forţelor gravitaţionale, valabilă în orice sistem de referinţă, fără ca aceasta să contrazică (şi cu atât mai puţin să nege!) mişcarea newtoniană (mecanica newtoniană fiind cu mult mai generală decât teoria gravitaţie a lui Newton). De asemenea se demonstrează că sistemele gravitovortex sunt ele însele sisteme inerţiale generalizate, generalizare rezultată din completarea modelului fizic care stă la baza teoriei actuale a gravitaţiei. Pentru deducerea ecuaţiei generale a mişcării se consideră o masă fluidă aflată în stare de mişcare (de exemplu o nebuloasă spirală din secvenţa galaxiilor, a lui  Hubble) din care se separă un volum, τ, fig. II.16,; pentru  echilibru se înlocuieşte acţiunea fluidului înconjurător printr-un sistem de presiuni normale pe suprafaţa σ (j.18., g.16., h.9., i.11.).

Fig. II.16 Schiţa de calcul pentru ecuaţia mişcării

 

Fie un element de volum  dτ, care are masa elementară ρdτ  şi o viteză oarecare, v; notând cu t timpul, forţa de inerţie care acţionează asupra acestei mase este - . Fie  mai departe fN=FN / m =o forţă ,,exterioară” oarecare ( de exemplu, forţa gravitaţională newtoniană) care acţionează asupra elementului de volum, cu forţa elementară fN ρdτ  (m.8.). Din relaţia de echilibru dinamic al volumului τ se deduce ecuaţia generală a mişcării pentru unitatea de masă:

 

fN fN                            ( 2.17 )

           

            Se observă din relaţia  (2.17) că alături de cunoscuta forţă gravitaţională , fN = acţionează şi alte tipuri de forţe datorate mediului interplanetar sau interstelar, care pot exercita presiuni p de tot felul asupra corpului material τ, (h.9.). Din compararea relaţiei, FN = , cu ajutorul căreia Newton interpretează mişcarea observată a aştrilor, cu ecuaţia lui I. N. Popescu  (2.17) se observă deosebirea dintre modelele fizice fundamentale ale teoriei newtoniene a gravitaţiei şi cea a gravitovortexului. În aceste condiţii se deduce ecuaţia câmpului gravitovortex,  (h.15.).

 

f = fN  - p + μ 2v + div v (2.18)

 

care se deosebeşte de câmpul gravitaţional newtonian. Sub raport fizic el este sugerat direct de rezultatele observaţiilor măsurătorilor asupra mişcării intergalactice: suprapunerea  a două câmpuri distincte, câmpul gravitaţional newtonian şi câmpul unui vârtej (vortex),  (h.15., i.5.). Matematic el va rezulta din relaţia (2.17) prin  explicitarea gradientului presiunilor, p, cu ajutorul legilor vârtejurilor, la fel cum câmpul newtonian rezultă din explicitarea relaţiei  cu ajutorul legilor lui Kepler (n.6.). Studiul gravitovortexului cu ajutorul relaţiilor de mai sus permite studiul unei clase întregi de fenomene distincte, care, într-un fel sau altul, au ca model  matematic  aceleaşi ecuaţii generale. De exemplu, ecuaţia (2.17) e dedusă considerând influenţa mediului înconjurător asupra volumului τ prin intermediul presiunilor p; o asemenea stare de tensionare poate fi însă provocată nu numai de forţe mecanice, dar şi de alte categorii de forţe, cum ar fi forţele magnetice şi cele electrice, (n.14., n.10.). În consecinţă, relaţia (2.18) poate exprima în bune condiţiuni şi acţiunea unor asemenea categorii de forţe. Gravitovortexul generalizează sistemele de referinţă inerţiale lărgind vechiul sistem închis newtonean, S, şi creând un nou sistem gravitaţional  închis, S”, care pare ”exterior” sistemului S, fig. II. 17. În raport cu sistemul S” legile de conservare ale sistemului S vor fi evident încălcate şi această încălcare este datorată forţelor ”suplimentare” gravitovortex, Fv şi Fθ fără ca prin aceasta să se încalce legile generale de conservare ale mecanicii, adică înseşi principiile generale de conservare.. De altfel, teoria actuală a gravitaţiei nu poate să afirme coerent  conservarea energiei mişcării gravitaţionale, atâta timp cât ignoră forţele reale (ca forţa gravitovortex Fv) revelate de multe fenomene observabile şi măsurabile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                        a)

            >0

 

 

 

 

 

 

                        b)

 

Fig. II.17.

 

a - sistem gravitovortex, S” ;  b – sistem închis newtonian, S.

Prin trecerea de la S la S” forma ecuaţiei de mişcare rămâne invariantă, dar legile de conservare ale mişcării sunt încălcate. Această încălcare este datorată neglijării forţelor „  suplimentare” gravitovortex, dar poate fi interpretată (formal) şi ca o defecţiune a principiului variaţional (>0), adică ca o defecţiune a mecanicii clasice .

 

 Rezumând discuţia referitoare la fenomenul vârtej - fenomen cosmic universal,      I. N. Popescu concluzionează:

” 1.  Mişcarea circulară într-un vârtej este o mişcare perfect inerţială deoarece:

este permisă în întreg spaţiul din jurul centrului mişcării;

continuă în timp nelimitat, în absenţa oricăror forţe active;

nu există forţe centrifuge, (h.15).

  2. Inerţializarea mişcării rotaţionale în cadrul sistemelor vortexinerţiale,

alături de sistemele inerţiale  galileiene, permite – în cadrul unei teorii a gravitaţiei de tipul gravitovortexului – o generalizare absolută a   sistemelor de referinţă inerţiale, deoarece orice mişcare imaginabilă rezultă din translaţii şi rotaţii. Sistemul gravitovortex reprezintă deci un sistem inerţial generalizat (i.16.).

În consecinţă, legile gravitovortexului vor fi valabile şi în sistemele inerţiale de referinţă în care sunt valabile legile teoriei gravitaţiei a lui Newton, adică în sistemele galileiene de referinţă plasate în centrele comune de greutate. De aceea utilizarea mecanicii newtoniene ca şi completarea şi dezvoltarea ei în

cadrul gravitovortexului, vor fi – din punct de vedere principial – legitime şi coerente, (0.5., i.16.) ;

Deoarece gravitovortexul reprezintă un sistem inerţial generalizat, legile sale

rămân valabile în sistemele de referinţă care se mişcă oricum şi, în consecinţă vor fi echivalente cu cele ale teoriei relativităţii generale, care, pe o altă cale, obţine aceeaşi generalizare a sistemelor inerţiale; vom regăsi această echivalenţă, în diverse ipostaze, pe întreg parcursul lucrării de faţă.” (Gravitaţia – Pledoarie pentru o nouă teorie a gravitaţiei, 1982, Bucureşti, n.n) , (n.5.).

          Să remarcăm faptul că generalizările naturale obţinute în gravitovortex nu sunt legate în nici un fel de condiţia restrictivă a egalităţii dintre masa inertă şi masa grea, condiţie care impietează profund - aşa cum văzut pe larg în capitolele anterioare – asupra posibilităţilor practice ale acestor teoriei. Acest ”amănunt decisiv” i-a permis lui I. N. Popescu să facă un pas înainte în raport cu teoria lui Einstein, care îl va conduce la explicarea multor fenomene inaccesibile teoriilor actuale ale gravitaţiei, (g.15.). Rezultă de aici că mişcarea circulară de revoluţie a Pământului este efectiv o mişcare perfect inerţială, dar nu una galileieană, cum consideră relativitatea restrânsă, ci una vortexinerţială (o.5.). Conform lui I. N. Popescu, rezultatele negative ale experienţei Michelson, în condiţiile creşterii nelimitate a preciziei de determinare, nu pot fi explicate decât prin perfecta inerţializare a mişcării circulare, adică prin gravitovortex.    

Legea forţelor şi structura câmpului şi a mişcării în gravitovortex

           Fiecărui procedeu matematic de inerţializare a mişcării gravitaţionale îi corespunde din punct de vedere fizic, adăugarea unor forţe corective la legea gravitaţiei, a lui Newton. Aşa au procedat Newton însuşi, Lense, Lorentz, Einstein; gravitovortexul nu face nici o excepţie de la această regulă, deosebirea constând în faptul că aici forţele corective au un caracter fizic foarte concret, aşa cum numai forţa corectivă a lui Lorentz îl mai are. Pentru a fi cât mai  concreţi în evaluarea demersurilor euristice folosite cităm din nou din lucrarea menţionată anterior ( I. N. Popescu, Gravitaţia, 1982). ,,Conform cu indicaţia  metodologică a lui Lagrange, forţele se evaluează din cantitatea de mişcare imprimată. Newton a evaluat forţa sa de gravitaţie din următoarea ecuaţie a mişcării

 

                    FN = (mv) = m                            (2.19)

 

unde membrul drept reprezintă chiar cantitatea de mişcare imprimată. Deoarece în gravitovortex ecuaţia generală a mişcării (2.19) în cazul unei particule de masă m şi de densitate ρi devine:

 

                          FNi                                (2.20)

 

rezultă, prin explicitarea gradientului presiunilor  că legea forţelor  va fi dată de relaţia:

 

                 F = FN + FV = -            (2.21)

 

care derivă din potenţialul gravitovortex ( n.6.).

 

          U = UN + UV = -       (2.22)

 

Vom utiliza adesea în cursul expunerii noastre parametrul  θN =, pe care îl vom numi ,, forţa absolută a centrului” gravitovortex şi care în final se va dovedi a fi o constantă universală, prin analogie cu notaţia  θN =GM[L3T-2] pe care Newton o numeşte ,, forţa absolută a centrului” gravitaţional, cu toate că această constantă nu are dimensiunile unei forţe (n.4.).”

…

,,Pentru a se păstra structura mişcării vârtejului trebuie, evident, ca                    | Fv| = | Fθ|, adică forţa radială  Fv va ,,echilibra” exact forţa tangenţială  Fθ, la fel cum forţa gravitaţională newtoniană ,,echilibrează” forţa de inerţie din mişcarea planetelor ,,abătându-le, după cum spune Newton, de la mişcarea lor rectilinie şi uniformă”(n.5.). Aşa cum am mai arătat (Gravitaţia,§ 7.3, ), gravitovortexul induce în spaţiu nu numai mişcarea şi, respectiv, forţele active, dar şi forţele de inerţie necesare. Se înţelege că în sistemul vortexinerţial, Fθ va fi tocmai o astfel de forţă de inerţie; mişcarea oricărei particule în câmpul vârtejului va putea fi deci descrisă exact, cu ajutorul forţei active Fv şi al mecanicii lui Newton, adică aşa cum am procedat anterior. Sistemul galileian de referinţă în care este valabilă legea gravitaţiei, a lui Newton, nu este un sistem vortexinerţial. În consecinţă, forţa inerţială Fθ va fi tocmai o astfel de forţă de inerţie; mişcarea oricărei particule în câmpul vârtejului va putea fi deci descrisă exact, cu ajutorul forţei active Fv şi al mecanicii lui Newton, adică aşa cum am procedat anterior. Sistemul galileian de referinţă în care este valabilă legea gravitaţiei, a lui Newton, nu este un sistem vortexinerţial. În consecinţă, forţa inerţială Fθ (dacă ea există) va deveni, în raport cu teoria newtoniană o forţă activă şi va provoca acceleraţii ale mişcării planetare, între altele chiar avansul de periheliu. Mai concret, această forţă fiind prezentă în mişcarea reală a planetei va fi înregistrată automat în membrul drept al ecuaţiei (7.186, Gravitaţia), în timp ce membrul stâng al ecuaţiei nu conţine - în teoria lui Newton – forţa activă Fv capabilă să echilibreze o astfel de mişcare reală. Acceleraţia tangenţială pe care forţa neechilibrată Fθ o provoacă în raport cu sistemul  inerţial galileian, respectiv în raport cu teoria newtoniană a gravitaţiei, face, de exemplu, ca constanta ariilor din mişcarea planetară newtoniană să devină variabilă, mai exact, să crească în timp, deoarece Fθ    are acţiune permanentă. În consecinţă, planetele se vor îndepărta lent, dar permanent de soare, în ciuda celebrei propoziţii Laplace – Lagrange – Poisson care afirmă invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare. Această acceleraţie, pe care o putem deduce efectiv din observaţii, este foarte redusă, de circa 108 ori mai mică decât acceleraţia gravitaţională newtoniană, dar efectele ei sunt cumulative în timp şi pot determina schimbări importante la scara epocilor terestre sau a ,,vârstei” întregului univers, în raport cu structurile cvasistatice newtoniene”.  

…

”În conformitate cu principiul lui Mach, mişcarea gravitovortex nu depinde deci numai de valoarea maselor M şi m şi de condiţiile iniţiale ale mişcării, ci depinde suplimentar şi de natura spaţiului ambiant (care nu poate fi vid) şi de mişcarea relativă în raport cu materia acestui spaţiu” (n.10.).

…

”Suplimentar faţă de cerinţele principiului lui Mach, valoarea forţelor centrifuge depinde şi de valoarea relativă a densităţilor ρ şi ρi, adică de ,,natura” substanţei (h.9.). Această cerinţă pare absolut logică; dacă forţele gravitaţionale şi mişcarea pe care ele le provoacă depind de natura substanţei, atunci şi forţele centrifuge, care ,,echilibrează „ mişcarea gravitaţională, trebuie să depindă de aceasta. După cum se observă, între forţele gravitaţionale şi cele de inerţie există într-adevăr – în gravitovortex – o ,, identitate de esenţă”, mi = mg (k.13) . Această generalizare a ideii fundamentale a lui Einstein privind ,,egalitatea de esenţă” a celor două tipuri de forţă, prin care el justifică sintetic necesitatea şi legitimitatea teoriei sale, reprezintă în principiu o generalizare a însăşi relativităţii generale, generalizare care oferă efectiv noi posibilităţi de studiu şi interpretare a fenomenelor observabile.În gravitovortex nu există însă, în general, traiectorii eliptice sau circulare închise în jurul centrului de forţă ci mişcări cvasieliptice şi  cvasicirculare, (e.5.) [99].

Ecuaţia diferenţială a mişcării în gravitovortex

Relaţia (2.23 )  permite calculul traiectoriei unei particule de masă m în câmpul gravitovortex al particulei de masă M şi având o intensitate a vârtejului θ , funcţie de condiţiile iniţiale de lansare a particulei m.

 

                         ,                                  (2.23)

unde  γ = 1 - . Pentru  γ = 1, ecuaţia (2.124) reprezintă ecuaţia mişcării newtoniene:

 

                             ,                             (2.24)               

 

Referitor la sistemele inerţiale I.N. Popescu preciza: ”Aşa cum am demonstrat anterior, mişcarea gravitaţională newtoniană nu respectă în general legile lui Kepler (§ 3.1, Gravitaţia, I. N. Popescu, 1982, n.n.); numai dacă raportăm această mişcare la sistemul inerţial de referinţă plasat în centrul comun de masă al corpurilor M şi m  aceste legi ale lui Kepler, care introduc automat (din enunţ) mişcarea inerţială, sunt respectate. Tocmai din acest motiv spunem că teoria gravitaţiei a lui Newton nu este valabilă decât într-un sistem inerţial (galilean) de referinţă, adică în sistemul galilean plasat în centrul comun de masă (sistemul copernican de axe de coordonate) sau în sistemele echivalente, care se mişcă rectiliniu şi uniform în raport cu acesta (sistemele galileiene de axe de coordonate). Se poate spune deci că acele sisteme în raport cu care mişcareq gravitaţională respectă legile lui Kepler sunt sisteme inerţiale. În  (§ 3.1) am văzut că în spaţiul euclidian mişcarea conform teoriei relativităţii generale încalcă legile lui Kepler, dar în spaţiul riemannian ele sunt respectate conform relaţiei (4.137). Prin urmare, şi sistemele de referinţă relativiste sunt inerţiale, aşa cum ştim din multe alte considerente. În gravitovortex legile lui Kepler sunt, de asemenea, respectate.”.. ,,Faptul că legea gravitaţiei a lui Newton nu este valabilă decât în sisteme inerţiale particulare (galileiene) şi nu în sisteme inerţiale generalizate (vortexinerţiale) face ca gravitovortexul să aducă corecţii importante mişcării gravitaţionale newtoniene.” [99].

 

             2.2.10.  Teoria scalar-tensorială Brans-Dicke (1961)

Abel Cavaşi a scris:

virgil_48 a scris: - In miscarea elicoidala pe care o sustii, axa elicoidei este
rectilinie sau nu ?

Degeaba este rectilinie, dacă nu poate fi parcursă de un corp. Ea nu este (și, mai ales, nu poate fi) parcursă în realitate de niciun corp, ci este doar o abstracție. Matematica studiază dreptele și alte figuri geometrice, dar asta nu înseamnă că acele figuri geometrice au neapărat un suport material.

Virgil 48:
1.Miscarea este guvernata de legile dinamicii.
2.De unde daca nu din "camp"?

b) Miscare  poate fi modelata/descrisa ( mai mult sau mai putin apropiat de "adevar") de legile  cinematicii ('aspecte" cantitative) si de legile dinamicii ('aspecte" calitative).

XXX

Cinematica (în  κινεῖν, kinein, a se mișca) este o ramura a mec. clasice ce se ocupă cu studiul mișcării obiectelor fără a lua în considerație cauza ce duce la această mișcare.
Cinematica nu trebuie confundată cu altă ramură a mecanicii clasice,  dinamica (care studiază relația între mișcarea obiectelor și cauza care o determină

             2.2.10.  Teoria scalar-tensorială Brans-Dicke (1961)

       Sugerată de o multitudine de date experimentale, variabilitatea ,,constantei” gravitaţionale G, a fost ,,observată” încă de Eddington, dar cel care a formulat-o explicit şi a argumentat-o ca atare a fost P.A.M. Dirac, 1937 . Dacă G este variabil în timp rezultă clar că teoriile referitoare la gravitaţie nu reprezentau decât instantanee în drumul lung al evoluţiei universului iar rezultatele lor nu pot fi valabile decât pentru perioade relative de timp foarte scurte. Cercetările legate de o asemenea restructurare a teoriilor de gravitaţie au relevat nu numai corecţii cantitative, ci, mai ales, corecţii calitative majore, în ceea ce priveşte mişcarea sub efect gravitaţional. Sintetizând aceste încercări, în încheierea lucrării sale, Teoria Relativităţii [77], Einstein scrie (1953):  ”După părerea mea, teoria prezentată aici este cea mai simplă teorie relativistă care este posibilă din punct de vedere logic. Aceasta nu înseamnă că natura nu se poate supune unei teorii mai complexe a câmpului. Teorii de câmp  mai complicate au fost deseori propuse. Ele pot fi clasificate după următoarele trăsături caracteristice:

[list="list-style-type: lower-alpha; direction: ltr;"]
[*]

Mărirea numărului de dimensiuni ale continuumului. În acest caz trebuie explicat de ce continuumul este, aparent, redus la patru dimensiuni (a.1.).

[*]

Introducerea câmpurilor de diferite naturi (de exemplu, un câmp vectorial) suprapuse câmpului deplasărilor şi câmpului corelat g_ik ( sau g^ik) , (c.20.).

[*]

Introducerea ecuaţiilor de câmp de ordin superior (de derivare), (h.9.).

După părerea mea, astfel de sisteme complicate şi combinaţiile lor trebuie luate în considerare numai dacă există motive fizico-empirice pentru a face aceasta .” Aşadar Einstein nu este un dogmatic; istoria demonstrează că o asemenea credinţă naivă este  împărtăşită,  uneori  până la fanatism, numai de epigonii marilor creatori. Pentru rezolvarea problemei (H. Thiry, P. Kaliza, W. Klein, Veblen, B. P. Jordan, Ehlers, Kundt, Demming, R. H. Dicke, C. Brans şi P. J. Peebles, etc.) au fost utilizate toate procedeele enumerate de Einstein în pasajul citat mai sus, dar calea care s-a dovedit cea mai fecundă şi a fost parcursă până la capăt este cea iniţiată de Jordan, continuată şi definitivată de grupul de la Princetown, condus de prof. R. H. Dicke. Calea aleasă de Jordan [99] constă în suprapunerea unui câmp gravitaţional suplimentar, care să reflecte direct variaţia în raport cu timpul a constantei gravitaţionale G, peste câmpul deplasărilor şi cel corelat g_ik ale relativităţii generale (n.6.). Acest câmp suplimentar poate fi scalar, vectorial, tensorial sau tensorial de ordin superior (n.14.). Analizând cu atenţie toate aceste posibilităţi R. H. Dicke constată [60] că din cauza uniformităţii şi izotropiei universului, cel mai potrivit pentru corectarea relativităţii generale pare a fi câmpul scalar (creat de restul materiei)  G = câmp scalar variabil, care reflectă direct condiţiile fizico-empirice constatate şi care trebuie suprapus câmpului gravitaţional relativist (j.18.). Landau [123] arată că se pot obţine atât ecuaţiile de câmp ale lui Einstein cât şi ecuaţiile sale ale mişcării, dacă se scrie principiul variaţional sub forma:

 

                              ,                                    (2.25)

 

unde R este tensorul de curbură contractat, G_o este constanta gravitaţională şi L densitatea langrangeiană a materiei (h.9., k4.). Se pot obţine ecuaţiile de câmp a lui Einstein, dacă se rezolvă această variaţie pentru componentele tensorului metric şi ecuaţiile relativiste ale mişcării materiei, dacă se rezolvă variaţia  pentru coordonatele particulei (care apar în densitatea langrangeiană a materiei). Prin adăugarea, pur şi simplu, la densitatea langrangeiană a materiei , L, a unei densităţi suplimentare, L_λ, corespunzătoare  acestui câmp scalar (a.11.), se introduce explicit  câmpul scalar  variabil  în relativitatea generală iar ecuaţia (2.25) devine:

 

                                                              (2.26)

 

Urmărind să remedieze una dintre lipsurile esenţiale ale teoriei relaţivităţii generale, din considerarea principiului lui Mach,  Brans şi Dicke deduc [28] următoarea expresie a mărimii L_λ

 

                                L_λ = - G₀⁺¹                           (2.27)

Unde λ este câmpul scalar variabil, ω este o constantă, care ar putea fi privită ca o constantă de cuplaj a câmpului, având practic valoarea 1 (b.15.) . Scalarul, λ, care apare explicit în densitatea Lagrange, apare implicit şi în materia lagrangeiană, datorită inevitabilei dependenţe a masei particulei de câmpul  scalar. Brans şi Dicke fac ipoteza că o astfel de dependenţă este de forma

 

                                     m = m_oλ^+1/2                                              (2.28)

 

care conform cu exigenţele relativităţii speciale, trebuie să fie aceeaşi pentru orice fel de particulă cu masa de repaus m_o (h.15.). Rezultă astfel o nouă teorie a gravitaţiei care este capabilă să interpreteze mai exact realitatea observabilă, deoarece ea ţine cont de un fapt fizico-empiric nou; variabilitatea în timp a lui G, revelată de experienţă (n.19.). Demn de menţionat este faptul că introducerea în teoria relativităţii generale a unui câmp scalar-variabil (care reflectă – în acord cu datele experimentale – variaţia în timp a constantei gravitaţionale), este perfect compatibilă cu fundamentele şi cu formalismul matematic al acestei teorii, rezultatul final fiind o uşoară corecţie a ecuaţiilor de mişcare (de ex. avansul de periheliul  a lui Mercur este cu  4 secunde  mai mic ca în teoria lui Einstein  fapt datorat  influenţei aplatizării soarelui), (g.16.). Din acest punct de vedere, teoria scalar - tensorială apare ca o rivală a relativităţii generale ”pure”, ceea ce a dat naştere unor polemici ascuţite. Formalismul matematic al lui Jordan , cât şi cel al lui      Brans – Dicke relevă pe lângă aspecte cantitative interesante (vezi valoarea avansului de periheliu) un aspect calitativ general. De menţionat faptul că teoria scalar – tensorială schiţată mai sus se desfăşoară strict axiomatic în cadrul geometriei definită de ecuaţiile de câmp a lui Einstein , care rămân neschimbate. Dicke observă [60] că în condiţiile unui G variabil în timp ( în cadrul geometriei definită de ecuaţiile de câmp a lui Einstein) o bară etalon se contractă sau se dilată funcţie de valoarea locală a câmpului scalar. Dar nu numai etaloanele de lungime se comportă atât de straniu în geometria lui Einstein, în condiţiile unui G variabil, ci şi etaloanele de timp (m.3.). Dicke arată [99] că şi perioadele ceasornicelor se accelerează sau se încetinesc atunci când ele sunt mutate (oricât de lent) de la un punct la altul al spaţiului definit de geometria einsteniană; ca aceste efecte ciudate nu reprezintă vechile efecte relativiste ale contracţiei lungimii şi timpului datorate vitezelor mari de deplasare (respectiv transformărilor Lorentz), ci sunt efecte noi, independente de viteză, datorate proprietăţilor intriseci ale geometriei einsteiniene, pe care această geometrie le capătă în condiţiile unui G variabil (c.21.). Se evidenţiază o mişcare cu expansiune contracţie, care nu reprezintă un efect relativist cunoscut geometriei einsteiniene. În loc să aprofundeze analiza acestor fenomene, în acord cu alte lucrări de specialitate (Milne, Walker, Mc Vittie), Dicke observă  că legile fizicii, fiind legi obiective ale naturii, nu depind de geometria în care ele sunt reprezentate şi deci nici de unităţile de măsură utilizate (adică să fie invariante în raport cu o transformare oarecare a unităţilor de măsură).  Dicke redefineşte geometria în care se desfăşoară formalismul matematic al teoriei sale cu ajutorul unor transformări conforme de tipul :

g_μν = λ g_μν

g^μ = λ⁺¹ g^μ

 

adică transformă unităţile de măsură astfel încât lungimile să se comporte ”cum se cuvine”, respectiv să păstreze o aceeaşi valoare în orice punct al spaţiului şi ajunge la o nouă formă a principiului variaţional unde Φ reprezintă direct câmpul scalar, Φ~λ are dimensiunile lui G⁺¹ (i.11., i.16.). Într-o geometrie  redefinită prin transformarea unităţilor de măsură , ecuaţiile de câmp ale lui Einstein nu mai sunt valide, adică apar ele însele modificate. Se înţelege că nici ecuaţiile de mişcare nu vor fi cele ale relativităţii generale. Toate celelalte constante ale fizicii (de exemplu, viteza luminii c, constanta lui Planck ħ, etc) vor rămâne constante cu excepţia ,, constantei” gravitaţionale care va fi variabilă. Redefinirea unităţilor de măsură, de către  Dicke anihilează strania contracţie şi expansiune a etaloanelor de lungime şi de timp. În concluzie:

[/list]

[list="list-style-type: decimal; direction: ltr;"]
[*]

Câmpul scalar Brans - Dicke este un câmp cu raza de acţiune infinită (long range, reprezentate de particule cu masa de repaus zero, bosonice sau fermionice), asemănător câmpului gravitaţional şi celui electromagnetic (n.5.). Principalele manifestări fizice ale acestui câmp sunt [99]: Câmpul scalar conduce, practic, adică în spaţiul fizic, la o forţă de atracţie suplimentară între corpuri (alături, evident de o forţă de atracţie newtoniană) (o.5.).

[*]

Câmpul scalar poate fi numai slab; practic tăria sa este de acelaşi ordin de mărime cu interacţiunea gravitaţională.

[*]

Interacţiunea unui câmp scalar cu o particulă materială nu se poate naşte decât dacă masa particulei este funcţie de acest scalar.

[*]

Introducerea câmpului scalar în teoria gravitaţiei face ca această teorie să devină pe deplin compatibilă cu principiul lui Mach (o.5.).

În final, se poate concluziona că teoria scalar – tensorială a gravitaţiei încearcă să adapteze relativitatea generală la exigenţele impuse de ipoteza unui G variabil (confirmata la scară mare) a  lui Eddington şi Dirac.

 

[/list]

2.3. Setul de demersuri euristice utilizate în invenţiile/descoperirile din domeniul modelării interacţiunilor din Univers

În urma analizei principalelor descoperiri, experimente şi invenţii care se constituie în etape principale în  dezvoltarea domeniului de interacţiune a corpurilor masive din Univers, se pot evidenţia demersurile euristice implicate şi se pot  contura unele aspecte specifice creaţiei în domeniule menţionat (Anexa 1). Aceasta constituie o primă etapă necesară în conturarea unor demersuri creative şi proceduri de căutare generale sau individuale adaptate cerinţelor domeniului. 

          Metoda specializată a demersurilor euristice poate fi substanţial eficientizată prin folosirea mijloacelor electronice de calcul, inventatorului revenindu‑i sinteza noilor soluţii. Într‑o a doua etapă, în care se programează însăşi demersurile euristice, se transferă calculatorului şi o parte din procesul de creaţie şi în continuare practic integral, procesul de evaluare.

 

Ordonarea demersurilor euristice după frecvenţa de apariţie  (Tabelul 2.1)

                                                                                                Tabelul 2.1

Nr. Crt.	Tipul demersului		Cantitatea
1.	h.15.	Asigurarea tipizării şi normalizării complexe în elemente	36
2.	m.3.	Admiterea unor factori sau fenomene care de obicei se consideră inadmisibile ; în cazuri extreme  să se asigure şi unele acţiuni compensatoare.	18
3.	n.5.	Folosirea analogiei proprietăţilor altor obiecte.	15
4.	n.4.	Folosirea soluţiei analoge existente într-un alt domeniu al tehnicii, în natura nevie, în organismele vii	15
5.	h.9.	Asigurarea unei noi proprietăţi a obiectului : asigurarea plutirii, ermetizării, autorestabilirii, translucidităţii, etc.	14
6.	n.6.	Folosirea principiului imitaţiei	12
7.	i.11.	Înlocuirea unor mărimi fizice prin altele	10
8.	a.1.	Modificarea radicală a parametrilor sau atributelor obiectului.	9
9.	o.5.	Combinarea elementelor universale pentru realizare unor funcţii  diferite noi	8
10.	o.14.	Folosirea posibilităţilor utilizării diferitelor efecte fizice şi a combinaţiilor acestora	6
11.	j.18.	Separarea în obiect a elementului cel mai necesar	6
12.	o.17.	Imaginarea unei noi funcţii pentru un obiect cunoscut	6
13.	o.19.	Sintetizarea unei construcţii ideale şi transformarea treptată a acesteia în una reală	4
14.	i.14.	Înlocuirea în obiect a sursei de energie, a tipului acţionării, a culorii etc.	4

....................................................................................................................................................

1.Cum ar trebui sa fie invatamantul pentru ca sa-ti dea si (2) libertate
de gandire si acumulare de cunostinte ?

1.Imi pare rau Virgil ca ai copiat aici atatea pagini care nu ma
lumineaza cu nimic.
2.Daca mai este pe forum cineva care are
la el calculul vectorial si integral, ar putea contribui la restabilirea
adevarului.
3.Ar trebui sa arate  daca integrala aceea a lucrului
mecanic produs de miscarea pe o curba inchisa, tine sau nu seama
de forta centrifuga care apare.
4.Asta se intampla oricum, iar la
orbitare in mod special:

5.Daca nu tine seama, isi merita numele de integrala virusarii.
Miscarea pe o curba inchisa nu este intotdeauna in pasul
melcului.
6. P.S. Poate cunoaste cineva...pe altcineva...care sub acoperire...

Interacţiunile  corpurilor ce definesc Universul

 

2.1.        Generalităţi privind modelarea interacţiunii corpurilor

 

         Microuniversul şi macrouniversul sunt ambele, zone ale realităţii fizice. Cercetarea elementarităţii microsistemelor aduce clarificări preţioase pentru încercările de răspuns la marile întrebări privind universul, originea şi evoluţia sa. Anticii  definesc corpurile/spaţiul, mişcarea/materie, timpul şi principiile mişcării naturale încercând să stabilească relaţii cauzale între acestea (Anexa nr. 2). În evul mediu catolic, paradigma aristotelică asupra filosofiei naturale s-a menţinut prin intermediul filosofiei lui Thoma d′Aquino care a fost acceptată ca filosofie oficială a catolicismului Se poate constata că grecii antici au văzut lumea ca pe un organism, viziune bazată în cea mai mare parte pe analogia dintre lumea naturală şi societatea umană. Aceeaşi viziune a dominat şi epoca Renaşterii dar paradigma se schimbă de la organic la mecanic. Dacă în antichitatea se afirma ca mişcarea circulară a corpurilor este mişcarea perfectă, se poate constata că, perioada de la Galilei la Newton a condus la o nouă definiţie a mişcării naturale. Astfel, mişcarea universală a oricărui corp este o mişcare uniformă în linie dreaptă (sau repausul); nici un corp nu mai are propria sa stare de mişcare naturală aşa cum afost definită de antici (de ex. , o linie dreaptă în jos pentru pământ, o linie dreaptă în sus pentru foc, o mişcare circulară pentru corpurile cereşti). Concepţia aristotelică a diferitelor mişcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerţie a corpurilor în care se renunţă la credinţa lui Aristotel că o viteză uniformă a corpului necesită acţiunea continuă a unei forţe constante din mediu. Aristotel accepta inerţia corpurilor în repaus, nu, însa cea a mişcării.

          Newton preia acest set de adevăruri parţiale şi găseşte un set unitar de legi care explicau corect mişcarea atât a corpurilor cereşti cât şi a corpurilor pământeşti. În structurarea acestei concepţii s-a ţinut preponderent cont de specificitatea mişcării corpurilor Pământeşti şi mai puţin de procesele fizice de mişcarea specifice corpurilor cereşti (Anexa 2). 

          După Newton  au existat unele tentative formale de a clarifica presupoziţiile care au fost luate ca axiomatice în edificarea sistemului mecanicii newtoniene (E. Mach, H. Poincaré, ş. a.). Opinia lui Mach că sistemul inerţial al Universului se stabileşte în funcţie de masa stelelor fixe şi părerea lui Riemann geometria spaţiului este influenţată de materie, geometrie care influenţează la rândul ei fenomenele fizice care au loc în spaţiu l-au inspirat pe Einstein în elaborarea teoriei relativităţii generalizate. În formularea iniţială a teoriei relativităţii,  Einstein a ţinut cont de

principiul lui Mach care prevedea ca proprietăţile spaţiului să fie complet determinate de distribuţia materiei în univers. Ulterior soluţiile (de vid a ecuaţiilor câmpului gravitaţional) lui Willlem de Sitter (1872-1934) şi ale lui Kurt Gödel (rotaţia absolută a universului la baza ecuaţiilor câmpului gravitaţional) au condus la ideea că principiul lui Mach  nu constituie o parte esenţială a relativităţii generalizate. Astfel s-a ajuns la geometrizarea fenomenului de gravitaţie prin aceea că structura sau ”forma” spaţiului influenţează mişcarea corpurilor prin acesta, iar spaţiul este influenţat, la rândul său, de masele conţinute în el.

          Dorinţa de a găsi un creator care să joace rolul ceasornicarului  cât şi convingerea religioasă într-o ordine creată a lumii a fost  etalată de noua imagine a ”ceasornicului lumii”[48]. Elementul de finalitate din imaginea mecanică era dovedit de proprietăţile intrinseci ale lucrurilor, date de Dumnezeu, şi de regularitatea legilor Naturii, în timp ce viziunea teleologică însoţind imaginea organică a lumii susţinea o ”călăuzire a lucrurilor” generală. Evoluţia de la argumentele teleologice – care susţin că datorită legilor cauzalităţii, ordinea trebuie să aibă un  scop logic, la argumentele eutaxiologice – care susţin că ordinea trebuie să aibă o cauză, care este planificată,  marchează în ştiinţă trecerea de la confuzia dintre ideile de scop şi funcţie, specifică  primei argumentări, la frumuseţea matematică şi armonia pe care o etalează argumentarea eutaxiologică care, însă, presupune  utilizarea unor considerabile cunoştinţe ştiinţifice. Din acest motiv, argumentele eutaxiologice, mai simple logic dar mai dificile conceptual şi mai interesante, au atras mai puţin minţile obişnuite. În timp ce argumentele teleologice se bazau  pe ideea că lucrurile au fost făurite  spre folosul nostru imediat sau în vederea unei finalităţi ultime, argumentele eutaxiologice indicau doar alcătuirea lor armonioasă, coprezentă. Argumentul Finalist eutaxiologic este foarte asemănător cu Principiul Antropic Slab. Argumentele finaliste teleologice sunt analoage cu Principiul Antropic Final, iar Principiul Antropic Tare are ceva în comun cu ambele forme ale Argumentului Finalist. Ca o regulă, abordarea eutaxiologică este asociată perspectivei locale şi analitice, tipică pentru fizica modernă, în timp ce argumentele teleologice merg mână în mână cu o viziune holistă, globală şi sintetică a lumii. Ambele abordări au condus la progresul ştiinţei. Viziunea modernă asupra Naturii îi accentuează caracterul neterminat şi în mişcare şi indică astfel adevăratul sens în care lumea noastră se deosebeşte de un ceas. Un ceas neterminat nu funcţionează şi descoperirea rolului timpului în Natură a dus la părăsirea argumentelor finaliste bazate pe armonie şi perfecţiune omniprezentă în favoarea acelora care se concentrau pe coincidenţele co-prezente curente. Cealaltă viziune modernă se referă la faptul că s-a ajuns să realizăm deosebirea dintre lume aşa cum este cu adevărat (”realitatea”) şi teoriile ştiinţifice despre lume şi modelele ei. În toate privinţele, teoriile fizice sunt descrieri imperfecte ale realităţii observabile, aproximaţii ale realităţii fizice (cercetată, analizată)  care nu permit tragerea concluziilor de amploare despre natura  ultimă a realităţii obiective. Oamenii de ştiinţă nu au recunoscut totdeauna acest lucru şi nu o fac nici în prezent. Teoriile fizice actuale nu trebuie absolutizate şi eternizate. Ele suferă o dezvoltare succesivă calitativă ducând la un moment dat la crearea prin salt  a unor teorii calitativ noi, care reflectă mai bine realitatea obiectivă, conţin ca un caz particular sau caz limită teoriile precedente şi arată totodată domeniul lor de valabilitate (principiul de corespondenţă). Referitor la teoriile din fizică Einstein  preciza: ”În fizică putem găsi mai multe tipuri de teorii. Cele mai multe dintre acestea sunt constructive. Ele încearcă să construiască o imagine a fenomenelor mai complexe folosind materiale cu o schemă formală relativ simplă, de la care pornesc […]. Atunci când spunem că am reuşit să înţelegem un grup de procese naturale, înţelegem invariabil prin asta că a fost găsită o teorie constructivă care acoperă procesele respective. Împreună cu această clasă foarte importantă de teorii există o a doua, pe care eu o numesc „teorii principiale”. Acestea folosesc metoda analitică, nu cea sintetică.[…]. Avantajele unei teorii constructive sunt completitudinea, adaptabilitatea şi claritatea, iar cele ale unei teorii principiale sunt perfecţiunea logică şi siguranţa fundamentului ei.^”[ 48].

 Fizica particulelor elementare a cunoscut  şi cunoaşte două modele sau structuri explicative fundamentale pentru strategii de cercetare distincte şi rivale, prima „democriteană“,iar pe ultima „platonistă“. Prima perspectivă, cea democriteană, reduce ceea ce este complicat la ceva mai simplu, acceptă predominanţa substanţei discontinue (particulele), deci a materiei. Procedând inductiv, perspectiva democcratianăe îndreaptă spre determinarea constituenţilor ultimi ai structurii substanţei, A doua perspectivă, cea platonistă, păstrează şi sporeşte complexitatea, acceptă predominanţa substratului continuu (câmpul material), a energiei, nu este de acord cu o„explicaţie ultimă“ prin particulele elementare, ci se întreabă asupra unui „de ce“ profund, care permite să fie descoperirile experimentale tocmai cele care sunt şi nu altele, prin procedeul deductiv. ”Democriteenii“ intenţionează o inducţie de la existenţa unei particule la existenţa mai multor particule, apoi în final, la toate particulele cunoscute şi existente, cu rezultatul marii unificări. “Platoniştii“ consideră eronată tentativa şi vor să deducă din ecuaţiile matematice ale teoriei descoperite pur formal, diversitatea lumii fizice a experimentului. Cele două cunoscute procedee logice (inducţia şi deducţia) sunt incriminate. Nici unul din ele nu este unic, necesar şi suficient în cunoaşterea ştiinţifică. Ele se completează reciproc în funcţie de necesitatea trecerilor de la concret la abstract şi invers, prin trepte intermediare de abstracţie şi concretitudine date de puncte de referinţă anumite. Nu există vreun procedeu unic, standard, de cunoaştere, descoperire şi testare experimentală. Poziţia democriteană e considerată naivă, necritică, în timp ce a doua e critică şi reflexivă. Predominantă în lumea ştiinţifică este credinţa că numai o teorie unitară a câmpului poate unifica lumea fizică [48].

      În modelarea interacţiunii din Univers  s-a ţinut preponderent seama de manifestarea interacţiunii la nivelul globului terestru ca apoi pe baza observaţiilor/experimentului să fie generalizat modelul şi pentru corpurile din Univers. Din antichitate până în prezent au fost necesare multiple “artificii” pentru salvarea fenomenelor ce stăteau la baza ipotezei de interacţiune a corpurilor din Univers. Aşa au procedat anticii, aşa s-a procedat şi se procedează încă  perioada  contemporană nouă. Diferitele ipoteze de interacţiune  emise de-a lungul timpului au  permis minţii omeneşti să descifrezea cât mai multe  pagini din numărul infinit al carţii  naturii (Anexa nr.2).

D-l Eugen:
1.Adica nu numai sa stim ci si sa putem...
2.Admirabil efortul dvs de a ne prezenta pe bucati digerabile.
3.Vorba ceea, teoria ca teoria, practica...
4.Vom vedea in viitor daca romantismul contemplarii Cosmosului va fi continuat cu realismul asteptat al colonizarii Cosmosului.
5.Se aud planuri vechi despre Marte...
6.In mileniul trei, cu nivelul de cunostinte de mecanica cereasca si posibilitatile tehnice ar fi de asteptat o expansiune umana in  Cosmos, acolo unde stiinta pretinde ca a ajuns cu gandul, cu intelegerea.

Virgil 48:
Exista legea timpului, a volumului sau a masei? Inertia este una dintre datele
primare ale Universului, cea care sustine miscarea. Fara inertie nu ar
exista Universul

                                          

                                                                                             v_o              Fig. 6.3

• Democrit din Abdera (c. 460 – c. 370), precedat în explicarea lumii pe o bază
  asemănătoare de către Leucip (c. 500-440), la rândul lui elev al lui Parmenide, consideră că realitatea are un component unic, foarte fin, atomul, ultimul element nedivizibil în seria divizibilă a substanţei unice. Democrit admite că cunoaşterea are loc pe două căi- prin simţuri (cunoştinţa impură, obscură) şi prin intelect (cunoştinţa pură, care pune omul în legătură directă cu natura lucrurilor, cu atomii). Aplică teoria atomistă la matematică negând divizibilitatea infinită; el a presupus că totul este este alcătuit din unităţi discrete, că orice mărime constă din mărimi prime. Atomii sunt plini, perfecţi şi eterni şi se mişcă în vid sub acţiunea unei forţe. Aceştia  sunt în număr infinit şi se deosebesc numai prin poziţie (ca literele Z şi N), ordine (ca AB şi BA) şi formă sau figură (ca A şi B). Prin mişcare şi aglomerare, dirijate de legi raţionale, atomii pot da naştere oricărui element sau fenomen (h.15). Tot Democrit, după spusele lui Aristotel, a vorbit prima oară despre necesitatea unor definiţii ale lucrurilor fizice; pentru prima dată dă o explicaţie a Căii Laptelui, afirmând că ea este constituită dintr-un număr uriaş de stele foarte apropiate între ele. El consideră că gravitatea este o proprietate a materiei. În concepţia sa, atomii fiind în veşnică mişcare, un corp persistă în mişcarea sa până este împiedicat de un obiect, de o cauză oarecare (ideea ce va fi preluată şi dezvoltată de Galilei şi Newton pentru definirea inerţiei). Astfel el concepe toate corpurile ca având greutate precum şi tendinţa de a se mişca/cădea spre ,, locul natural” al lumii (centrul ei), idee care va fi preluată şi dezvoltată şi de Aristotel.
  
  

• Socrate (469-399), filozof din Atena, preocupat aproape exclusiv de căile prin
  care  cunoaştem lumea, dă o mare importanţă conceptelor generale, naturii lor, modului lor de formare. Adevărul poate fi obţinut din analiza pură a conceptelor. Obiectivul ştiinţei este de a sesiza ceea ce este permanent în lucruri. Socrate se preocupă de idei,  de adevărul lucrurilor, nu de lucruri. Principalul în filozofie ar fi definirea obiectelor. Maeotica (arta de a moşi, de a naşte adevărul), metodă socratică de creaţie, constă în a pune întrebări din care să rezulte determinările care aparţin unui concept –conţinutul său-, precum şi cele care nu-i aparţin.
  
  
• Platon (428-347 î. H.) elev al  lui Socrate, continuă şi dă o orientare proprie
  
  

• În temeiul vastei sale operaţii de formulare şi sistematizare Aristotel ajunge 
  la concepţia că lumea e reală şi cogniscibilă. El admite patru feluri de cauze : materială (din ce este făcut un  obiect), formală (modelul sau definiţia abstractă a obiectului), eficientă (acţiunea sau forţa care generează obiectul) şi finală (scopul care a prezidat la crearea obiectului – entelehia), cu accentul pe cea formală şi pe cea finală. Aristotel a dat soluţii proprii în problema elementelor lumii. La cele patru elemente ale lui Empedocle  - pămîntul, apa, aerul, focul – pe care el nu le vede de sine stătătoare (cu atât mai puţin ca elemente prime) ci doar ca aspecte ale unei materii primordiale, pe care le plasează in lumea sublunară, Aristotel adaugă un al cincilea element/esenţă, eterul  - inalterabil şi necoruptibil - plasat de el in sfera cerească.            Pe baza cunoştinţelor existente Aristotel trage concluzii logice referitoare la diferitele forme pe care le poate lua materia (urmarea a preexistenţei acesteia ca potenţă ), la modul cum se realizează forma prin îmbinarea a patru calităţi fundamentale –recele, caldul, uscatul şi umedul- care nu există izolate ci doar în cupluri. Materia primordială, cu toate aspectele ei şi formele la care dă naştere, umple tot spaţiul, existenţa vidului fiind negată. Aristotel  s-a idoit de posibilitatea de a aplica matematica în ştiinţele ce descriu lumea sublunară. Acceptarea implicită a ideii că fenomenele pot fi controlate a adus în discuţie matematica care permite obţinerea directă a unor propoziţii empirice compatibile cu cele predictive.Viziunea vechilor greci despre universul fizic este articulată şi formulată cel mai deplin de către  Aristotel. Ca şi majoritatea gânditorilor greci, Aristotel abordează probleme mari, generale la care propune soluţii mai mult sau mai puţin speculative; se iniţiază astfel marele dialog care încearcă să răspundă la întrebările cele mai presante, mai pline de semnificaţie şi de ,,ultime” pentru cunoaşterea umană. În lucrarea sa monumentală întitulată Fizica Aristotel studiază corpurile naturale (sau materiale). Termenul (fizica), care la început era un adjectiv pentru lucruri („naturale”) este utilizat de Aristotel în sensul de ,,ştiinţă a naturii”;  de aici, denumirea de ,,filozofi ai naturii” dată mai târziu oamenilor de ştiinţă. Spre deosebire de Platon, cu formele sale înnăscute, Aristotel susţine că nu există cunoaştere înnăscută; cunoaşterea începe cu experienţa senzorială, cu date din lumea reală pentru ca apoi să se constituie reguli generale şi legi. Artistotel susţine ideea că mişcarea naturală a corpurilor este provocată de greutate (sau de uşurinţă) şi că distanţa parcursă de un anumit corp într-un timp dat creşte cu greutatea (Aristotel, Despre ceruri). În Fizica în legătură cu aceasta afirmă că: ”Vedem cum corpurile care au un impuls mai mare, fie de greutate fie de uşurinţă, dacă sunt asemănătoare din alte puncte de vedere, se mişcă mai repede pe o distanţă egală şi în raportul de mărime pe care îl au între ele”.
            Deseori acest paragraf   este interpretat greşit  susţinându – se că Aristotel credea că corpurile mai grele cad mai repede decât cele mai puţin grele, funcţie de raportul dintre greutăţile lor, fără a se ţine seama de înţelesul de atunci a unor termeni utilizaţi. Măsura greutăţii în etapa actuală pune accentul pe sensul cantitaţiv  de  ”povară” pe când în antichitate sensul era de natură calitativă. La Aristotel viteza corpului constituie variabila de bază a (măsurii) greutăţii; pe măsură ce corpul se mişcă,  viteza creşte iar greutatea se modifică. Descriere mişcării corpurilor făcută de Aristotel trebuie analizată în contextul terminologiei specifice timpului său şi nu potrivit semnificaţiei  actuale mult diferite al unor termeni preluaţi din teorie. Potrivit lui Aristotel, orice mişcare care nu este naturală este violentă/forţată şi, pentru a avea loc , are nevoie de intervenţia unui agent de afară . Mişcarea naturală propriu – zisă a unui corp era determinată   de ponderea fiecăruia din elementele de bază ale sale: pământ, apă, aer şi foc - pentru regiunea sublunară şi eterul pentru straturile sferice de dincolo de orbita lunii.  Focul şi pământul erau extremele între care erau plasate ”intermediarele”, apa şi aerul. Fiecare element îşi avea locul lor natural, către care tinde să se plaseze şi , odată ajuns acolo devenea pasiv, liniştit spre binele şi armonia naturii. Concepţia lui Aristotel referitoare la mişcarea obiectelor fizice au la bază noţiunile de schimbare şi devenire – transformarea potenţialităţii în realitate. Astfel, realitatea/actualitatea unui element este conferită numai dacă se află în locul său natural spre care tind să se plaseze lucrurile spre binele naturii. În această schemă nu există automenţinere, mişcare fără cauze, deoarece pentru orice mişcare este un agent exterior. Un corp constând  din pământ s-ar mişca  cu atât mai repede cu cât ajunge mai repede la locul său natural (centru Pământului şi al Universului); ca urmare , greutatea poate să crească (ca şi viteaza sa) pe durata mişcării. Eficienţa în mişcare a greutăţii unui corp compus din Pământ creşte pe măsură ce acesta se apropie de locul său natural. Uşurinţa constituie principiul cauzal corespunzător pentru foc; un gol adevărat (un vid, conform terminologiei actuale) este imposibil, deoarece în acest caz nu poate exista mişcarea naturală. Un mediu serveşte drept cauză a mişcării şi în acelaşi timp opune rezistenţă la mişcare.  În textul original, în greacă al fragmentului citat anterior, Aristotel nu a folosit niciodată verbul a cădea, astfel încât el nu a  particularizat mişcare prin referire la cazul mişcării verticale de cădere liberă. În evul mediu, şi apoi  în Renaştere, s-a lansat şi se credea ideea deformată  că doctrina lui Aristotel afirmă că viteza căderii unui corp este direct proporţională cu greutatea sa (cu ”povara” sa, măsură cantitativă aferentă simţirii umane). Motivaţia acestei situaţii constă în aceea că multe  dintre ideile antichităţii clasice greceşti au ajuns la europeni înainte de Renaştere prin lucrările autorilor romani scrise în latină. Astfel Titus Lucretius Lucreţiu (c. 96  - c. 55 î. Hr.) în marele său poem De Rerum Natura foloseşte verbul ”a cădea” şi aceasta poate explica în parte părerea din Renaştere că Aristotel ar fi făcut la fel. Universul lui Aristotel nu acceptă existenţa golului (vidului, în limbajul actual). Existenţa unui gol vine în contradicţie cu conceptul său de mişcare naturală, ca fiind direcţionată către un loc, loc ce nu poate fi precizat într-un gol (universal). Această imposibilitate a unui gol este centrală fizicii şi viziunii aristoteliene asupra lumii în general.
  
  

• Hiparh (c. 190 - 125), cel mai mare astronom şi observator al antichităţii, a
  fost primul care a exprimat (destul de vag) conceptul de forţă imprimată/inerţie care este transmisă unui corp în mişcare. Această forţă imprimată este consumată de/şi în mediul din jur, astfel încât corpul ajunge în cele din urmă în repaus.
  
  
• Filozoful creştin  Filoponus (c. 490 - c. 566), prin comentariul asupra  Fizicii
  lui Aristotel, din anul 533 declanşează atacul la aşa zisă ”dogmă aristotelică” , conform căreia un corp mai greu  ”cade” mai repede decât unul mai uşor .  El neagă teoria proporţionalităţii vitezei cu greutatea corpului în cădere liberă şi a considerat drept cauză a greutăţii corpurilor tendinţa lor de a se uni cu ”locul natural”, în care este conncentrată masa principală a substanţei lor. Bazat mai mult pe simţuri şi mai puţin pe raţional, Filoponus a negat, de asemenea, faptul că mediul prin care se  mişcă un obiect este un factor cauzal ( în sensul în care Aristotel considera că este). Pe urmele lui Hiparh, anticipează ideea de inerţie; afirmă existenţa probabilă a unui fenomen ce întreţine mişcarea şi, pe baza aceasta, dezvoltă conţinutul noţiunii care se va numi ”impetus”- impuls suplimentar sau forţă propulsivă dobândită de un corp în mişcare, ca rezultat al punerii lui în mişcare. De notat că mişcarea printr-un gol nu mai presupune o viteză infinită, cum se întâmplă în cazul lui Aristotel.
  
  

• Avicenna (980 – 1037), Avempace (c. 1095 – 1138/39) au adoptat , în privinţa
  forţei imprimate o poziţie asemănătoare cu a lui Filiponus. Aceste idei au fost cunoscute în Evul Mediu prin intermediul unor traduceri în latină ale comentariilor arabului spaniol Averroes (1126 – 1198) asupra lucrărilor lui Aristotel. Un aspect semnificativ al acestor teorii despre forţa imprimată este că toate priveau că acest impetus ca fiind cauza, nu efectul mişcarii.
  
  
• Doctrina episcopului Lincoln Robert Grosseteste (1175-1253) este o sinteză între
  
   platonism (teoria ideilor), aristotelism (teoria universalului în pluritate) şi peripatetism (teoria inteligenţelor). El constată:  “Unii susţin că universalul nu există decât în suflet sau în intelect şi nicăieri în altă parte. Este fals. Dimpotrivă universalul este în lucruri. De fapt, universalul este unul în mai multe lucruri aşa cum afirmă Aristotel în Analitica secundă, doar imaginea este în suflet”. 
  
  
• Albert cel Mare respinge direct platonismul (nu adevăratul platonism, ci un
  platonism mutilat, care nu poate face distincţie între universalul de comunitate şi cel de predicţie) [Sturzu].p18[size=15].[/size]
  
  
• În anul 1277, la Universitatea din Paris,  Papa Ioan XXI  ( augustinianul Petrus
  Hispanus) obţine condamnarea aristotelismului arab şi a celui thomist. Între cele 219 doctrine cenzurate de episcopul de Paris ( care s-a ocupat de acesată condamnare) intră şi respingerea aristotelică a mişcării inerţiale. Pierre Duhem, în “Sistemul lumii” susţine “[...] dacă ar trebui să atribuim ştiinţei moderne o dată de naştere, am alege, fără indoială: 1277. [...] Înţeleasă ca o condamnare a necesitarismului elen, această condamnare îi va conduce pe unii teologi să afirme ca posibile, în virtutea atotputerniciei lui Dumnezeu, poziţii ştiinţifice sau filozofice care tradiţional, erau considerate imposibile în virtutea esenţei lucrurilor. Permiţând experimente mintale noi, noţiunea teologică de Dumnezeu cu putere nemăsurată a eliberat spiritele din cadrul finit în care gândirea elenă închise universul”. 
  
  

• Franciscanul englez William din Ocham (c. 1288 - c. 1348) a susţinut că mişcarea,
   odată ce apare, nu mai necesită o cauză permanentă pentru a o păstra, modificând în profunzime concepţia referitoare la forţa imprimată. Se contrazice astfel toate presupunerile anterioare care necesitau o forţă pentru menţinerea mişcării.
  
  
• Filozoful aristotelian francez Jean Buridan (1300 – 1358), fost student al lui Ockham la
  Universitatea din Paris, a formulat o teorie a impetusului. Conform teoriei, cel ce mişcă un obiect îi transmite acestuia o putere proporţională cu produsul dintre cantitatea de materie /masa obiectului şi viteza acestuia (în terminologia modernă,  impetusul = mv ). Acest impetus este o forţă imprimată permanent, care rămâne mereu în corp, în afară de cazul în care este micşorată de un factor extern. El permite corpului aflat în mişcare şi lăsat liber şă - şi continue mişcarea. Rămânea neclar dacă mişcarea ulterioară va fi rectilinie, circulară sau de alt tip.
  
  
• Nicholas Oresme, (1323-1382) matematician francez care a inventat coordonatele
  geometrice mult înaintea lui Descartes, fost student al lui Buridan, demonstrează teorema                       x = !/2 v.t, care leagă distanţa, x, parcursă în  timpul, t, de un corp care pleacă din repaus şi atinge  viteza finală v. Această teoremă a fost descoperită întâia oară, în anii 1330, la Colegiul Merton, de la Oxford, lege pe care o va stabili cu 300 de ani mai târziu şi Galileo Galilei. Galileo Galilei  a evitat cu consecvenţă să se ocupe  de cauza mişcarea mişcării ( de dinamică) deoarece simţea că nu sunt datele necesare pentru o asemenea invetigaţie.
  
  
• În evul mediu catolic, paradigma aristotelică asupra filosofiei naturale s-a menţinut prin
  
  

Am cautat pe net sa accesez patentele dvs.

D-l Negativ:
Este de mirare dl. Crivoi ca nu v-ati prins înca, cu toata documentatia

D-l Razvan:
Să înţeleg că ai citit deja legea respectivă? Felicitări!
Să vedem dacă şi eugen o citeşte!
 

• Descartes (teorie corpusculară a luminii) şi  Şcoala cartesiană,
  
  
• Pierre de Fermat (16001 –1665) – care postulează un principiu al timpului minim care contrazice una din cerinţele teoriei corpusculare cartesiene care prevede ca lumina să se propage mai repede printr-un mediu  mai dens decât prin unul rarefiat sau vid,
  
  
• Hooke – care sugerează o teorie în care lumina era o mişcare vibratorie transmisă printr-un mediu sub forma unei serii de fronturi de unde,
  
  
• Newton –care, fără a defini natura gravitaţiei sau luminii, susţine că întreg spaţiul este umplut cu un eter  (asociat cumva cu noţiunea sa de omniprezenţă a lui Dumnezeu, implicat în  acţiunea gravitaţională) distinct de lumină dar în interacţiune cu aceasta,
  
  
• Huygens – care preferă o teorie ondulatorie a luminii, în care arată că undele luminoase sunt longitudinale (foarte asemănătoare cu undele sonore) şi se propagă ca perturbaţii ale unui mediu fin, subţire şi foarte elastic, ş.a.
  

b. Eterul solid elastic

În contradicţie cu rezultatele de mai sus, în 1839, James MacCullagh (1809-1847)  a propus un tip nou de solid elastic, care, în loc să se opună comprimării şi deformării, are o energie potenţială numai funcţie de rotaţia elementelor sale. Modelul mecanic de eter propus permite transmiterea numai a undelor transversale. Viteza de transmitere a undelor transversale a fost stabilită prin relaţia  , unde, , este densitatea mediului, iar  o constantă care măsoară rigiditatea sau rezistenţa mediului elastic la rotaţie. Ecuaţiile sale matematice au o formă asemănătoare cu cele pe care Maxwell le va propune mai târziu pentru câmpul electromagnetic. Lucrările lui MacCullagh, care rezolvase într-o manieră matematică consistentă problema unui mediu elastic care ar transmite numai unde transversale, nu au fost luate în serios vreme de peste 40 de ani. Aceasta datorită faptului că nu exista un model mecanic plauzibil pentru un asemenea mediu solid ciudat care să opună rezistenţă numai la rotaţia elementelor sale de volum şi să fie incompresibil.

Razvan a scris:Probabil că dumneavoastră nu cunoaşteţi, dar aici era vorba despre condiţiile impuse a unui forum gazduit online în anumite conjuncturi, în principal cele legale. Dom'n onorat moderator eugen, a pus pericol înşăşi existenţa forumului prin anumite afirmaţii, de-a lungul timpului. Ultima este doar una dintre ele. Dacă nu-şi dă seama, cu atât mai rău pentru el.
Să pună mâna să studieze şi legile, nu numai saiturile conspirative!

Fond informational privind teorii de "gravitatie"
Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 18:45
Anexa 1/ Electroconvergenta Pamantului (extras):
1.1.1 Modelele eterului
Descartes cât şi discipolii săi (Şcoala cartesiană) credeau că acţiunea instantanee la distanţă este lipsită de sens. Legea gravitaţiei a lui Newton şi legea lui Coulomb pentru electrostatică afirmă legile forţei dintre două corpuri, dar nu indică cum este transmisă această forţă de la un corp la altul. În niciuna dintre aceste ecuaţii nu apare viteza propagării perturbaţiei; de aceea ele sunt numite teorii ale acţiunii la distanţă. Paralel cu modelul acţiunii la distanţă, teoriile de interacţiune mediate printr-un agent, strâns legate de conceptul de spaţiu, au continuat să fie emise aceste aducându-şi o contribuţie esenţială la progresele conceptuale din fizica secolelor XVIII şi XIX. Interacţiune mediată dintre corpuri, conform diferitelor variante emise, conform diferitelor modele, presupunea existenţa în spaţiu a unui eter  cu proprietăţi de răspândire, interacţiune, etc. diverse. În studiul propagării luminii/interacţiunii s-au utilizat diferite modele de eter cum ar fi: eterul optic, eterul solid elastic, eterul electromagnetic.

Electroconvergenta Pamantului /Anexa 1- Corp, loc/spatiu, timp

[...]

c. Eterul electromagnetic.

Faraday consideră liniile de forţă ca o realitate fizică; astfel s-a dezvoltat conceptul de câmp care îşi propagă efectul din aproape în aproape. Mecanismul transmiterii efectelor în spaţiu are la bază, potrivit lui Faraday, liniile de forţă fizice care exercită o influenţă una faţă de alta: ”Mi se pare posibil, […], ba chiar probabil, ca acţiunea magnetică să fie comunicată la distanţă prin acţiunea particulelor intermediare implicate, într-un mod care este înrudit cu modul în care forţele de inducţie ale electricităţii statice sunt transferate la distanţă [prin trecerea acţiunii lor de la o particulă la cea vecină], particulele intermediare asumându-şi pentru moment o condiţie mai mult sau mai puţin deosebită, pe care ( deşi printr-o idee încă imperfectă) am exprimat-o de mai multe ori […]”

Posibilul mecanism pentru transmiterea acestor efecte magnetice se baza pe eterul luminos; astfel se deschide calea vagă spre o teorie electromagnetică a luminii:

” O astfel de acţiune poate fi o funcţie a eterului; pentru că nu este deloc improbabil că, dacă ar exista un eter, acesta ar avea şi o altă menire decât să fie un simplu transportator de radiaţii.” (vezi, electroconvergenta-functia de generare, transformare,..., "neantizare" a corpului natural).

În teoria câmpului propusă de Faraday, mecanismul fundamental este unul de transmitere continuă cu viteză finită, în contradicţie totală cu acţiunea la distanţă. Faraday era conştient de faptul că prin teoria sa produce o ruptură în gândirea ştiinţifică a vremii sale: ”Am ajuns să bănuiesc că inducţia obişnuită însăşi este în toate cazurile o acţiune a unor particule învecinate şi că acţiunea electrică la distanţă (adică acţiunea inductivă obişnuită) nu apare niciodată decât prin influenţa materiei intermediare din jur. Respectul pe care îl port unor oameni ca Epinus, Cavendish, Poisson şi alţi învăţaţi eminenţi, al căror teorii, cred, privesc inducţia ca o acţiune la distanţă şi în linie dreaptă, m-a împiedicat multă vreme să adopt poziţia pe care tocmai am afirmat-o; şi cu toate că am căutat întotdeauna ocazii să pot dovedi părerea contrară şi am efectuat ocazional experimente legate de acest aspect […] doar abia acum, şi treptat, generalitatea mare a subiectului m-a determinat să-mi lărgesc aria experimentelor şi să public rezultatele lor. Sunt acum convins că inducţia obişnuită constă dintr-o specie de polaritate  şi nu o acţiune între particule sau între mase aflate la distanţă mare; iar dacă acest lucru este adevărat, identificarea şi dovedirea unui asemenea adevăr trebuie să aibă consecinţele cele mai mari pentru progresul nostru viitor în cercetarea naturii forţelor electrice.”  
(vezi, mai clar, definitiile,..., teoria electroconvergentei corpurilor naturale din univers, cu structura/organizarea /functiile "locale"/palirului " local de (inter)actiune ,.., care, in final, se regaseste in "puterea de interactiune locala" , ..., n.n)

William Thomson (1824-1907), devenit mai târziu Lordul Kelvin, prin cercetările sale , conferă un anumit grad de respectabilitate matematică conceptului lui Faraday de mediul electric. În anul 1841, student fiind la Cambridge, scrie un articol în care demonstrează echivalenţa matematică dintre liniile de forţă din anumite probleme electrostatice şi liniile fluxului termic din probleme termice analoage întâlnite solid infinit, fig. 1. şi fig. 2.

Faraday a apreciat sprijinul primit din partea lui Thomson care, după cum va evalua Maxwell, mulţi ai mai târziu : ,,… a introdus pentru prima oară în ştiinţă ideea că acţiunea electrică este purtată prin intermediul unui mediu continuu, care, deşi fusese propus de Faraday şi utilizat de acesta ca idee directoare în cercetările sale, nu fusese niciodată luată în serios de alţi oameni de ştiinţă, iar matematicienii o consideraseră inconsistentă cu legea acţiunii electrice, aşa cum fusese aceasta stabilită de Coulomb şi dezvoltată de Poisson.” Cinci ani mai târziu de la publicarea articolului, în anul 1846, Thomson a abordat analogia dintre câmpul electric şi deplasările elementelor unui solid elastic aflat sub tensiune. El a asociat câmpul E cu aceste deplasări de la poziţia de echilibru. Zece ani mai târziu a propus o interpretare rotaţională a câmpului magnetic, B

care să explice rotaţia planului de polarizare a unei unde luminoase aflate într-un câmp magnetic

Preluând modelul propus anterior de MacCullagh, Thomson a elaborat (1859) un model mecanic pentru eter în care mediul se opune numai rotaţiei elementelor sale şi rămâne incompresibil.

 

Fig. 2.  Liniile de flux termic în apropierea unui plan izolant

Fig. 1.  Liniile de forţă electrică în apropierea unui plan conductor

 

 

 

 

Potrivit acestui model solidul este constituit din sfere dispuse pe un tetraedru, sferele vecine aflându-se în colţuri, fig.3. fiecare sferă este legată de vecinii săi prin bastonaşe rigide cu capete rotunde, astfel încât ele să alunece pe sfere. O astfel de configuraţie era rigidă la comprimare. Pe fiecare bastonaş rigid era montată o pereche de roţi (volanţi) care se învârt în sensuri contrare, fig.4 şi care, conform legii întâi, a inerţiei, a lui Newton, se opun oricărei modificări a orientării acestor bastonaşe conectoare. Maxwell, în prefaţa la marele său Tratat, s-a recunoscut îndatorat faţă de teoriile lui Faraday şi Thomson. După multe cercetări, Maxwell a acceptat asocierea pe care  o făcuseră Mac Cullagh şi Thomson între câmpul magnetic B şi rotaţiile eterului, după care a considerat câmpul E ca fiind viteza unui fluid incompresibil care are surse (intrări) şi scurgeri (ieşiri). Maxwell şi-a elaborat teoria sa clasică a electromagnetismului bazându-se atât pe consideraţii experimentale cât şi pe modele mecanice ale eterului. În perioada din jurul anului 1860, Maxwell propune un model mecanic de interpretare ecuaţiilor sale fig.5. În această schiţă, un eter elastic are distribuite în cuprinsul său straturi de mici particule care joacă rolul de sarcini electrice şi de ,,roţi de transmisie”. Curentul electric care trece prin fir, pune în rotaţie eterul din imediata sa vecinătate, generând vârtejuri. Conform modelului propus, liniile de forţă ale câmpului magnetic sunt date de buclele formate de filamentele închise ale vârtejurilor concentrice cu firul. Stratul din imediata apropiere a firului conţinând vârtejurile antrenează în mişcare, spre dreapta particulele eterului, fig.5.

Întrucât trebuie să fie, pe ansamblu, elastic, eterul permite numai o mică deplasare  laterală a acestor particule astfel că, după această deplasare iniţială foarte limitată, aceste particule, condiţionate să rămână  permanent în contact cu vârtejurile (fără să alunece), se vor roti în sensul opus celui din primul strat de vârtejuri.

                                                                                                                            

                                                                         

    Fig. 3. Un element al eterului          Fig. 4 Volanţi rotindu-se în contrasens

 

 Electroconvergenta Pamantului- Anexa 1 (extras)

 

 

Fig. 5.  Modelul eterului electromagnetic al lui Maxwell

 

Aceste ,,roţi de transmisie” îşi comunică rotaţia spre stratul următor şi formează astfel un al doilea strat de inele de vârtejuri, care se vor roti şi ele în acelaşi sens ca şi primul strat (în sensul acelor de ceasornic deasupra firului şi în sens contrar sub fir-.  Mişcarea iniţial laterală a particulelor de transmisie a fost asociată cu câmpul electric (numit de Maxwel şi deplasare electrică). Acest efect este unul trecător şi are loc în imediata apropiere a firului numai în perioada de iniţiere şi trecerea a curentului prin fir. Analog, imediat ce curentul încetează să mai treacă prin fir, apare o deplasare electrică trecătoare, de data asta în sens opus, pe măsură ce eterul revine la poziţia sa de echilibru iniţială. Atâta vreme cât curentul  din fir rămâne staţionar, nu mai apare nici o deplasare electrică, ci numai un câmp magnetic constant (corespunzând poziţiei filamentelor de vârtej). Acest model oferea o explicaţie legii inducţiei a lui Faraday. Modelul clarifică de asemenea modul în care un cuplu de câmpuri transversale ortogonale E şi B s-ar propaga spre exteriorul firului prin care trece un curent variabil. În acelaşi spirit, câmpul electrostatic era imaginat ca o tensiune datorată deplasării mediului de la echilibru. Această ”tensiune ” electrică se menţine atât timp cât mediul rămâne sub tensiune şi dispare de îndată ce i se permite să revină la echilibru. După părerea lui Maxwell, marele merit al eterului şi al liniilor de forţă ale lui Faraday era că acestea permit renunţarea la conceptul mistic de acţiune la distanţă.

Marea sinteză a lui Maxwel  stabileşte legile fundamentale prin care sarcinile aflate în repaus şi cele aflate în mişcare (curenţii electrici) produc câmpuri electrice şi, respectiv, magnetice. Una din marele reuşite ale teoriei lui Maxwel constă în aceea că a putut prezice că viteza de propagare  a acestor unde electromagnetice trebuie să fie egală cu rădăcina pătrată a raportului dintre constanta de proporţionalitate (k₁), care apare în legea lui Coulomb a atracţiei/respingerii electrostatice dintre două sarcini, q, punctuale ( r - distanţa dintre sarcini) şi constanta de proporţionalitate (k₂) care apare în legea fundamentală  (a lui Biot - Savart, B =) şi care determină forţa magnetică dintre două fire străbătute de curent. Valoarea raportului  fiind pentru vid egală cu viteza luminii în vid, c,  deschidea speranţa de definire a unui sistem de referinţă absolut, deoarece, c,  trebuia să fie viteza faţă de un anumit cadru de referinţă specific. Eterul urma să servească ca un astfel de sistem de referinţă în raport cu care viteza luminii are valoarea numerică c =3.10⁸m/s. Ecuaţiile lui Maxwell conţinând explicit o viteză putea preciza un cadru inerţial de referinţă, în timp ce legea a doua a dinamicii a lui Newton, F = ma,  implicând numai acceleraţia nu putea face acest lucru. Maxwel şi-a prezentat numai ecuaţiile matematice care descriu câmpul electromagnetic şi nu a abordat aspectul legat de vârtejuri şi roţile de transmisie (articolul „O teorie dinamică a câmpului electromagnetic”, 1865). Ecuaţiile deduse au dăinuit însă toate modelele  mecanice pentru eter sau dovedit a susţine cel puţin câte o predicţie incorectă şi au fost abandonate. Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea devenise ”limpede” că eterul este un mediu „nematerial”, unic şi de sine stătător. Rezultatul nul furnizat de experienţa lui Michelson şi Morley infirmă existenţa  unui eter imobil în spaţiu. Teoriile ulterioare nu se mai sprijină pe procese fizice într-un mediu universal care să le asigure coerenţa conceptuală. Se poate afirma că teoria lui Maxwell referitoare la câmpul electromagnetic reprezintă ultima teorie clasică bazată pe un univers mecanicist.

 (vezi,  Electroconvergenta Pamantului, ed. Performantica, Iasi, 2005,
2.2.2.3. Electroconvegenţa corpurilor şi generarea/propagarea undelor electromagnetice )