Și totuși...

Subiectul este despre teoria relativității.
Deși matematic ea pare să fie foarte solid construită și bine fundamentată, parcă totuși ceva scârțâie din anumite puncte de vedere.
Iar aceste puncte de vedere cel mai probabil sunt legate atât de o interpretare greșită a noțiunilor de spațiu și timp în percepția noastră, cât și de asocierea aparatului matematic care le "descriu".

Să începem cu relativitatea restrânsă și să începem cu timpul.

Am mai spus asta, ideea de timp "fizic", sau cel puțin ca proprietate a naturii, s-ar putea să NU EXISTE.
Timpul s-ar putea să fie o formă de percepție, relaționată cu mișcarea și construită de mintea noastră datorită modului în care percepem mișcarea, dar poate el este doar o formă de percepție, nu o proprietate intrinsecă a naturii.
Probabil veți gândi, da, dar corpurile se mișcă în timp, transformările și fenomenele fizice au loc în timp etc.
Tocmai asta e, că ele s-ar putea să nu se desfășoare în timp, ci timpul să fie doar o chestiune perceptuală asociată cu aceste aspecte.

Pe de altă parte, care să fie rolul "fizic" al timpului în natură?
Adică ce face timpul, care este "relația"  lui cu materia?
Adică dacă timpul se scurge mai încet viteza de desfășurare a evenimentelor este mai mică și invers, dacă timpul se scurge mai repede evenimentele se derulează cu viteză mai mare?
În niciun caz nu poate fi așa pentru că se ajunge la un "conflict" cu inerția newtoniana a corpurilor în primul rând, conservarea impulsului și a energiei, dar nu mă lungesc acum cu explicațiile.
Poate doar "la cerere", dar ideea în sine în ce privește subiectul este că scurgerea diferită a timpului într-un sistem de referință față de altul duce indiscutabil la o problemă inerțială la trecerea dintr-un sistem în altul.

Sau sa fie vorba mai degrabă cu faptul că timpul trece mai repede sau mai încet este doar o chestiune de percepție?
Pentru că altfel, dacă timpul ar fi ceva "fizic" o proprietate intrinsecă a naturii, el ar trebui obligatoriu să fie universal și absolut pentru orice sistem de referință dacă timpul este acel ceva din natură care determină viteză de desfășurare a evenimentelor.
Altfel, acceptând timpul relativist, o să trebuiască schimbat însuși principiul inerției newtoniene.
Deci, dacă timpul nu este aceea proprietate a naturii care să determine viteza de desfășurare a evenimentelor este foarte probabil ca timpul să fie o formă de percepție asociată și construită pe baza percepției asupra mișcării.
Ceasurile în niciun caz nu măsoară timpul, iar dacă rămân totuși în urmă explicația trebuie să fie una legată de comportamentul materiei la o viteză diferită sau la creșterea vitezei prin accelerare neinertiala.
Și s-ar putea să se comporte diferit din cauza...spațiului.
Și trecem la modificările de lungime prezise "matematic" de TRR.

Relativitatea descrie matematic o contracție a lungimii pe direcția deplasării față de un reper în funcție de viteza față de reper.
Dar dacă față de același reper două sau mai multe corpuri au viteze diferite pe aceeași direcție de deplasare?
Cum se contractă spațiul pe aceea direcție dacă l-am considera ca fiind același pentru toate acele corpuri care se mișcă cu viteze diferite pe aceea direcție și față de același reper?
În opinia mea, în condițiile în care presupunem că matematica relativității este corect asociată realității fizice intrinseci, nu mai vorbim de un spațiu absolut, universal comun tuturor corpurilor, ci fiecare corp cu spațiul său, chiar dacă în anumite locuri el pare comun, acesta putând fi atât diferit, cât și comun mai multor corpuri simultan.
Aceasta putând fi și una din explicațiile paradoxal newtoniene ale principiului constantei vitezei luminii.
Dacă ar fi așa atunci, cu foarte mare probabilitate, trăim intr-un spațiu neeuclidian, cu mai mult de 3 dimensiuni.
În sfârșit, un pic de Sf aici, dar ar putea fi.

O altă explicație, mai mult sau mai puțin relativistă, este faptul că modificarea lungimii este tot o chestiune de percepție, nu una fizică propriu-zisă, ca și în cazul timpului, dacă vorbim totuși de un spațiu universal și comun tuturor corpurilor.

În ce privește principiul principal din TRG, dacă un corp urmează "linia spațiului" în mișcarea sa, atunci SPATIUL INTERACȚIONEAZĂ CU MATERIA.
Corpul, în mișcarea sa, este cumva "prins" în spațiu, acesta dirijandu-i mișcarea în funcție de liniaritatea/curbura și viteza lui.
Dar ceea ce-l ține pe traiectoria dictată de spațiu și nu liniar euclidian ignorând curbura spațiului, atunci tot acel ceva nu poate tine cont de viteza lui.
Chestia cu tensorul energie-impuls nu prea este corect conectată cu faptul că ceva din proprietățile spațiului, sau din interacțiunea spațiului cu materia, "ancorează" materia și îi dictează traiectoria.
Pentru că ceea ce din interacțiuneaspațiului cu materia "curbează" traiectoria unui corp ignora din start principiul inerției newtoniene, iar ignorarea acestui principiu trebuie ignorat total, nu preferențial în funcție de viteză și de vreun aspect "tensorial", ceea ce face ca indiferent de viteză corpul trebuie să urmeze aceeași linie de curbura dacă spațiul dictează traiectoria.

În concluzie, eu cred că relativitatea încă trebuie supusă îndoielii.
S-ar putea să fie incorectă, nu incompletă.
Ea este bine fundamentată pe o matematică ce descrie niște percepții, dar s-ar putea să nu reflecte o realitate fizică obiectivă.

Postarea anterioară a fost mai mult introductivă, deși, în fiecare caz în parte, ar trebui să detaliez într-o manieră mai clară de ce am ajuns să privesc lucrurile în acest mod.
Iar în această postare îmi voi spune punctul de vedere, ceva mai detaliat, în ceea ce privește timpul (relativist).
Așadar...

Incertitudinea mea principală în n ce privește acest aspect este dacă timpul este într-adevăr o proprietate ("fizică") a naturii sau este doar o chestiune de percepție în ce ne privește pe noi ca observatori.

Sunt de părere că nu poate exista vreo demonstrație infailibilă pentru a departaja situațiile, dar cred că poate exista o modalitate de argumentare pentru a nu mai considera timpul ca proprietate a naturii.
Și anume.

În primul rând, dacă timpul ar fi o proprietate ("fizică") a naturii, întrebarea principală ar trebui să fie care ar fi rolul său?
Ce anume "face" timpul?
Și pentru a răspunde cât mai obiectiv la această întrebare îmi imaginez ce s-ar întâmpla dacă timpul s-ar opri efectiv dintr-o dată.
În modul în care percep eu situația, în acest scenariu cred că nimic nu s-ar mai mișca, totul ar rămâne înțepenit, "înghețat" în spațiu.
Dacă ar fi așa, atunci ar însemna că rolul timpului este de a determina viteza de succesiune a proceselor, fenomenelor și evenimentelor fizice.
Iar scurgerea(/curgerea/trecerea etc) timpului determină viteza de desfășurare a activității din natură așa cum un film poate fi redat cu o viteză mai mare sau mai mică.
În sfârșit, sper să se înțeleagă ce vreau să punctez.

Problema este că, în această interpretare, trebuie să se modifice tot ceea ce stabilim ca și proprietăți fizice.
Pentru că dacă timpul este acel ceva care determină viteză de succesiune a evenimentelor din natură, în mod direct acest aspect trebuie să caracterizeze și starea de mișcare a materiei.
Adică dacă intr-un sistem de referință timpul trece mai încet ca în altul, atunci acolo mișcarea ar trebui să fie mai încetinită în aceleași condiții "fizice" de producere a ei decât în sistemul în care timpul trece mai repede.

Dar asta înseamnă că trebuie modificat proporțional tot ceea ce produce și întreține mișcarea.
Însăși accelerația trebuie să fie modificată proporțional, iar odată cu ea, atât forța care produce accelerația trebuie să fie mai mică, cât și masa corpurilor.
Pentru că este irațional, inerțial vorbind, să scadă cantitatea de mișcare, sau starea de mișcare a corpurilor, atât timp cât forța de acțiune asupra lor este aceeași și fără o modificare a masei lor, dacă timpul trece mai încet.
Cu alte cuvinte, dacă timpul trece mai încet intr-un sistem de referință față de altul, în condițiile în care timpul este aceea proprietate a naturii care determină viteză de desfășurare a proceselor și fenomenelor din natură, atât timp cât acest lucru implică și starea de mișcare, aceasta duce la diminuarea proporțională a tuturor celorlalte caracteristici fizice.

Ar putea fi.

Adică ar fi posibil ca dacă în două sisteme de referință diferite timpul s-ar scurge diferit, din fiecare dintre ele să se măsoare identic același lucru, deși în unul dintre ele toate caracteristicile fizice sunt modificate proporțional, fără ca acest lucru să fie sesizabil dintr-unul în altul.
De altfel, acest lucru nu este sesizabil din niciun alt sistem de referință, acest aspect este deductibil doar teoretic, la fel cum fac eu acum, la fel cum se face și în teoria relativității.

Problema în relativitate este faptul că modificările temporale ce apar sunt determinate de o diferență de viteză între două sisteme de referință adică ele trebuie să se afle în mișcare relativă unul față de altul.

În condițiile "rolului" timpului expuse mai sus se pune întrebare dacă din punct de vedere relativist are loc, într-adevăr, o modificare temporală "fizică" intrinsecă.
Răspunsul meu este nu.

Acestă deducție este pur teoretică și realizată dintr-un "sistem de referință imaginar" exterior celor două sisteme de referință analizate.

Mai mult, pentru că în aceleași condiții "teoretice" un sistem de referință se poate afla în stare de mișcare diferită față de sisteme de referință diferite, ceea ce ar duce atât la caracterul nedefinibil al modului în care curge timpul intr-un anumit sistem de referință, cât și a caracteristicilor fizice ale acelui sistem.
Forța având intensitatea dependentă de sistemul de referință la care se raportează mișcarea, masa la fel, kilogramul putând fi mai mare sau mai mic etc.

Bineînțeles, asta în condițiile în care timpul este acel ceva din proprietățile naturii care determină viteza de succesiune a evenimentelor, proceselor și fenomenelor fizice.

Dacă rolul timpului nu este acesta, care ar fi oare?
Ordonarea cronologică a evenimentelor?
Dar în acest caz, dacă timpul s-ar scurge mai lent, evenimentele s-ar ordona cronologic mai lent?
Dar asta nu înseamnă cumva pe undeva cam același lucru cu ce am menționat mai sus, că timpul ar trebui să determine viteza de desfășurare a evenimentelor?
Ba da.
Iar dacă e așa, atunci o modificare temporală duce, din aproape în aproape, la o modificare a tuturor caracteristicilor fizice.

Cel puțin din punctul de vedere al teoriei relativității restrânse, se pare cumva că timpul suferă doar o modificare pur teoretică si doar dintr-un al treilea sistem de referință TEORETIC din care se analizează situația între alte două sisteme de referință.

O să continui să îmi spun părerea despre contracția relativistă a lungimii în postările ulterioare, dar sunt binevenite și părerile care îmi atrag atenția asupra unor inconsistențe logice în abordarea problemei până acum.

Raspunsul la intrebarea despre existenta timpului; Nu exista timp ca o entitate fizica. Timpul este o inventie a mintii omului care a impartit durata succesiunii de o zi si o noapte in intervale din ce in ce mai mici ajungand la intervalul de o secunda si apoi mai jos. Toate fiintele vii traiesc in functie de succesiunea evenimentelor legate de miscarea Pamantului, cat si de succesiunea anotimpurilor care au asigurat conditii de microclimat prielnice vietii. Toate marimile fizice cat si unitatile lor de masura sunt inventii subiective corelate cu organele de simt ale omului. Legile fizicii bazate pe observatii si experimente sunt rodul mintii umane care la randul ei este produsul evolutiei materiei vii, iar materia vie este rezultatul evolutiei materiei minerale ca urmare a miscarilor si framantarii perpetue a acesteia.

virgil a scris:Raspunsul la intrebarea despre existenta timpului; Nu exista timp ca o entitate fizica. Timpul este o inventie a mintii omului ...

De aceeași părere sunt și eu, virgil.

curiosul a scris:

virgil a scris:Raspunsul la intrebarea despre existenta timpului; Nu exista timp ca o entitate fizica. Timpul este o inventie a mintii omului ...

De aceeași părere sunt și eu, virgil.

Dar exista miscare si succesiuni de evenimente periodice ceia ce inlocuieste timpul. Asa ajungem la oscilatii si unde. Poate sa dispara secunda si s-o inlocuim cu durata de 450 THz oscilatii a culorii rosii.

Inconvenientul, virgil, este că timpul, chiar dacă ar exista ca entitate fizică, nu poate fi pus în evidență decât prin efectele sale.
Iar efectele sale ar trebui să fie acelea menționate anterior, trecerea timpului determină viteza de succesiune a evenimentelor din natură.
Dacă el totuși există ca entitate fizică, atunci el este absolut și universal, nu relativ la vreun sistem de referință din motivele de mai sus, iar cauzalitatea, producerea și întreținerea mișcării ar fi pur și simplu un efect al trecerii (/curgerii) timpului.
Repet mereu, în condițiile în care efectul trecerii timpului ar fi viteza cu care evenimentele se derulează, se succed și se desfășoară în natură.
Trece timpul mai lent, ele se derulează mai lent, trece timpul mai repede ele se derulează mai rapid, caz în care mișcarea nu mai este produsă de forțe și întreținută de inerție.
Practic se schimbă toate conceptele, legile și principiile fizice dacă timpul este acel ceva ce determină viteză de derulare a proceselor din natură.

Dacă presupunem, totuși, că există aceste modificări temporale conform TRR, o dată ele nu pot fi sesizate din alt sistem de referință și pe de altă parte trebuie stabilit un sistem de referință absolut, considerat fix și față de care se poate raporta starea de mișcare a oricarui alt sistem de referință.

Dar, într-adevăr, problema este una perceptuală în cazul în care timpul nu există ca entitate fizică, cel puțin în ce privește percepția asupra mișcării, care, în acest caz, ea nu se mai desfășoară în timp.

Și atunci, ce este mișcarea, de fapt, dacă eliminăm timpul ca entitate fizică sau perceptuală ce o "însoțește" și o definește?

Unul dintre scenariile posibile din punct de vedere perceptual, pe cât de absurd și irațional, tot atât și de interesant, este faptul că în ce privește starea de mișcare corpurile sunt în mai multe locuri în spațiu simultan, în lipsa timpului, dar și în acest caz, toate conceptele mecanicii newtoniene dispar.
Nu mai există forțe care produc mișcarea, nu mai există inerția care o întreține etc.

Curiosul a scris:
Dar, într-adevăr, problema este una perceptuală în cazul în care timpul nu există ca entitate fizică, cel puțin în ce privește percepția asupra mișcării, care, în acest caz, ea nu se mai desfășoară în timp.

Și atunci, ce este mișcarea, de fapt, dacă eliminăm timpul ca entitate fizică sau perceptuală ce o "însoțește" și o definește?

Unul dintre scenariile posibile din punct de vedere perceptual,  pe cât de absurd și irațional, tot atât și de interesant, este faptul că în ce privește starea de mișcare corpurile sunt în mai multe locuri în spațiu simultan, în lipsa timpului, dar și în acest caz, toate conceptele mecanicii newtoniene dispar.
Nu mai există forțe care produc mișcarea, nu mai există inerția care o întreține etc.

Pentru că în percepția noastră mișcarea este caracterizată de două aspecte, "poziția" în timp și poziția în spațiu.
Dacă eliminăm timpul din definirea perceptuală a mișcării rămâne doar poziția în spațiu care definește mișcarea, aceasta presupunând în primul rând poziții diferite în spațiu.
Eliminând timpul ca și caracteristică a mișcării problema se reduce doar la una de localizare spațială și nu temporală, motiv ce mă determină să ajung la concluzia că în lipsa "dimensiunii" temporale ce caracterizează starea de mișcare, problema se reduce la o chestiune de localizare în spațiu.

In aceleasi condiții, pentru că percepția asupra mișcarii însăși presupune poziții diferite în spațiu, situația se reduce cumva la poziții diferite în spațiu în același "timp", motiv pentru care în lipsa unei "dimensiuni" temporale un corp se află simultan, general vorbind, în mai multe locuri simultan în spațiu.

Inconvenientul perceptual din această situație se rezumă la percepția asupra forțelor ce schimbă și determină starea de mișcare.
Această manieră de interpretare atemporală a fizicii realității, cel puțin în modul în care percepem realitatea fizică a mișcării, presupune un univers static și nu dinamic.
Un univers în care percepția asupra mișcării, asupra legilor fizice care stabilesc caracterul determinant al stării de mișcare, nu este un adevăr intrinsec, ci doar perceptual.
S-ar putea ca în univers să nu existe mișcare, aceasta fiind doar o chestiune perceptuală.

Fiecare observator cu timpul lui intrinsec fata de care compara celelalte evenimente din afara. Fiecare entitate fizica este marcata de trecerea timpului, adica de succesiunea evenimentelor la care este martora. Orice meteorit poarta in el pecetea trecerii timpului prin carbonul radioactiv sau alte elemente chimice care sunt rezultatul evenimentelor pe langa care a trecut.
De fapt nu timpul este masura miscarii, ci miscarea este sursa timpului, si dincolo de miscare exista evenimentul, adica o forma de miscare diferita de cele anterioare. Contractia si dilatarea sunt evenimentele care devin cauze ale miscarilor.

Se pare că, înainte de a trece la discuțiile despre spațiu, încă mai sunt multe aspecte de lămurit în ce privește timpul.

Și, cum spui tu, virgil, timpul pare să fie o chestiune relaționată cu mișcarea, cel puțin din modul în care percepem realitatea.
Mereu menționez și aduc în discuție percepția pentru că este posibil ca realitatea să fie așa cum este și datorită modului în care o percepem, procesul percepției putând modifica proprietățile intrinseci ale realității, aceasta din urmă existând în modul în care există prin intermedierea procesului percepției.
În sfârșit...
Considerăm că dincolo de noi ca observatori există o realitate obiectivă care are niște proprietăți (fizice) intrinseci independente de modul în care ele pot fi modificate de procesul percepției.
Iar în ce privește timpul întrebarea imediat următoare este dacă există sau nu ceea ce percepem ca fiind timp.
Prin principiul terțului exclus al logicii gândirii noastre există două cazuri și anume, există timp sau nu există timp.
Ca proprietate a naturii sau ca entitate fizică, desigur, nu ca formă de percepție.
Și le analizăm fiecare caz în parte.

Cazul 1, există timp "fizic", există timp ca entitate fizică sau ca și proprietate a naturii, nefiind atât de importantă exprimarea, cât este important să vorbim despre același lucru.
Cum am încercat să "văd" situația și în mesajele anterioare, în acest caz întrebarea este ce "face" timpul sau care sunt efectele sale?
În condițiile în care presupunem sau stabilim că acesta este relationat cu starea de mișcare, și probabil nu numai, atunci efectele sale ar trebui să se manifeste la nivelul mișcării corpurilor.
Într-adevăr, am putea ridica problema în acest caz și cum spui tu, la nivel de direcție de implicare cauzală, dacă timpul este cel care determină starea de mișcare sau, invers, starea de mișcare este cea care determină modul în care curge timpul.
Aș fi înclinat să cred că a doua varianta nu este tocmai corectă pentru că în aceste condiții în lipsa mișcării timpul dispare și apare inconvenientul stabilirii sistemului de referință pentru determinarea stării de mișcare.
Desigur, există voci care spun că nu există repaus, dar chiar și așa tot trebuie stabilit un referințial absolut față de care trebuie stabilită starea de mișcare sau repaus, altfel modul în care trece timpul este, într-adevăr, relativ la un sistem de referință, caz în care principiul relativist al dilatației temporale este bine fundamentat.

Dar problema principală, totuși, este faptul că dacă starea de mișcare determină modul în care curge/trece timpul o mișcare mai lentă determină o trecere mai lentă a timpului, în timp ce o mișcare mai rapidă determină și implică o curgere mai rapidă a timpului.
Iar în acest caz trecerea timpului devine dependentă de impuls, energie cinetică și accelerație, aceasta din urmă având un rol decisiv în stabilirea obiectivă a direcției de implicare cauzală.
Dacă am considera că fiecare sistem de referință are un timp al său propriu, determinat de starea sa de mișcare, modificarea stării de mișcare produsă de accelerație prin acțiunea unei forțe, determină și modificarea temporală în acel sistem.
Accelerația fiind produsă de forțe apare o incompatibilitate cauzală perceptuală pentru că acțiunea forței care produce accelerația este dependentă de tocmai ceea ce cauzează, trecerea timpului.
Adică o forță trebuie să acționeze o anumită "perioadă de timp" ca să producă o modificare a vitezei prin accelerație, iar asta duce la o incompatibilitate între timp ca și consecință a stării de mișcare și timp ca acel ceva din natură de care este "nevoie" pentru a schimba și întreține starea de mișcare.
Cu alte cuvine, ceea ce era considerat inițial ca fiind un "efect" el este de fapt o "cauză", în lipsa timpului neputând fi exercitată o forță care determină mișcarea.

Trecând la celălalt aspect, în care timpul este cel care determină starea de mișcare, exact din aceleași considerente menționate anterior, în acest caz trebuie anulate toate principiile newtoniene, trecerea timpului fiind direct răspunzătoare de producerea și întreținerea stării de mișcare, iar ideea de forță și accelerație nu mai au sens.
Dinamica universului fiind guvernată de altfel de legi, nu fizice, nu newtoniene.
Ciudat, irațional, ilogic, dar probabil adevărat.

Cazul 2, nu există timp "fizic" ca proprietate a naturii sau ca entitate fizică.
În acest caz nu există mișcare, universul însăși este "static" fiind o chestiune de localizare simultană în mai multe poziții, atât a tot ceea ce există în univers, cât și a noastră ca observatori.

Continuăm.
Cu paradoxul gemenilor.
Conform acestui aspect concluzionat de relativitatea restrânsă, modificarea temporală are o legătură directă, așa cum era de așteptat de altfel, cu viteza de desfășurare a proceselor fizice.
Cu alte cuvinte, "viteza de îmbătrânire" este o consecință a modului în care curge timpul într-un anumit sistem de referință.
Probabil că ar trebui să ne întrebăm mai întâi de ce îmbătrânim și acest aspect trebuie analizat în funcție de "efectele" proceselor fizice de la nivelul materiei.

"În timp", o bucată de lemn putrezește, o bucată de fier, ruginește etc, iar procesul de îmbătrânire ar presupune reacțiile chimice ce transformă substanța.
Un atom, un electron, un proton sau mai știu eu ce particulă elementară nu îmbătrânește și nu îmbătrânim în funcție de cum trece timpul, ci din cauza transformărilor fizice ale substanței determinate de reacțiile chimice din interior și prin expunerea la mediul exterior, prin acumularea de noi substanțe în organism, precum și de diminuarea cantității celor existente deja.
În linii mari, nici nu au importanță acum în subiect detaliile exacte ale cauzelor fizice ale îmbătrânirii.
Dar toate acestea, la nivel de interacțiune chimică, fizică, a materiei se pot reduce tot la ideea de "viteză de desfășurare" a proceselor din natură, schimbul de substanță putându-se produce mai lent sau mai rapid, cu timpul pe post de "catalizator".

Carevasăzică, în ce privește noțiunea de timp, în percepția noastră tot la "viteza de succesiune" a evenimentelor și proceselor din natură trebuie să ajungem și implicit la starea de mișcare a ceea ce percepem ca fiind materie.

Cu alte cuvinte, însăși relativitatea trebuie să fie în acord cu ideea că dacă "undeva" timpul curge mai lent, "acolo" tot ceea ce ține de miscare este încetinit, iar timpul trebuie să fie acel ceva care cauzează viteza de succesiune și desfășurare a proceselor fizice și evenimentelor din natură.

Iar din acest punct de vedere, teoria relativității restrânsă este inconsistentă în ce privește obiectivitatea fenomenologică a realității fizice descrise, nu cea care privește corectitudinea aparatului matematic folosit pentru a o descrie.
Motivele le-am menționat deja de câteva ori și nu le repet, dar contrar predicțiilor matematice, de exemplu, masa trebuie să fie mai mică, nu mai mare, dacă dilatația temporală e direct proporțională cu viteza, pentru simplul motiv că forțele trebuie să fie proporțional mai mici.

Sau, dacă relativitatea restrânsă se referă doar la un sistem inerțial în care nu există niciun fel de forță care să producă vreo accelerație.
Acel sistem, însă, poate exista doar teoretic, nu în realitate, iar modificarea temporală a relativității restrânsă este doar teoretică, în realitate neputând exista cu adevărat o trecere mai lentă a unui timp "fizic" ca proprietate a naturii.

Mai mult, cel puțin în ce privește timpul, înainte de a descrie matematic o situație fizică despre care se trag niște concluzii într-un final, mi s-ar părea "complet" ca relativitatea să descrie mai întâi ce anume calculează și introduce ea în ecuații.
Adică, dacă ca și concluzie relativistă timpul se dilată pe undeva, nu ar mult mai ok să se și detalieze mai exact ce înseamnă și ce implică acest aspect din punct de vedere fizic?
Pentru că altfel c e este calculat matematic și introdus cantitativ în ecuațiile relativiste?
Un principiu perceptual, teoretic sau ce?
Asta ca să știm cum să analizăm corectitudinea concluziilor și relația lor cu fenomenologia fizică obiectivă.
Altfel fiecare interpretează cum vrea și ce vrea în funcție de cum își imaginează fizic interpretarea unor rezultate matematice.
Teoretice, trebuie menționat.
Când se scrie "t" în ecuații ce înseamnă "t"?
Ce cantitate fizică descrie "t" în ecuații?
Că matematica stabilește doar niște relații între cantități, nu descrie vreun fenomen fizic.

Inteleg ca in relativite viteza luminii este acceptata ca viteza limita in Univers. Dar lumina este un fenomen care presupune o interactiune electromagnetica la distanta, via eter, de la electronii emitatori la electronii receptori.
Apoi tot la distanta avem interactiuni gravitationale.
In intelegerea mea ele sunt cauzate de vibratiile nucleonice ( nucleele concentrand aproape toata masa atomilor).
Cu alte cuvinte interactiuni la distanta datorate unor unde "nucleonice".
Apoi altfel de interactiuni la distanta.
Fiecare interactiune se transmite printr- o unda/ vibratie specifica cu o viteza limita de transmitere.
De unde stim ca nu exista cert, in organizarea eterului, viteze superioare vitezei luminii, corespunzatoare pentru interactiuni pe care inca nu le cunoastem ?
De ce trebuie absolutizata o viteza particulara de transmitere a unei interactiuni electromagnetice- viteza luminii- peste alte viteze ale unor altor interactiuni ?
Poate ar trebui sa existe eventual o relativitate pentru fiecare tip de interactiune , fiecare cu "c " - ul ei ...

Sărbători fericite, Eugen!
Nu știu dacă ai observat, dar eu nu neg constanta vitezei luminii.
Nu știu de ce, mi se pare ok principiul acesta, acesta fiind și factorul decisiv din relativitate.
De fapt, eu nu am nici o anumită problemă cu relativitatea însăși, mai ales că-i înțeleg matematica, ci doar cu noțiunile asupra cărora "punctează" niște concluzii cu care nu aș fi de acord la nivel perceptual.
Dar cine sunt eu să îmi dau cu părerea?
Doar unul de pe un forum, bineînțeles., iar aceste discuții sunt doar pentru noi pe forum.
În niciun caz nu mă aștept să schimbe ceva, cumva, pe undeva, ci doar să îmi asigure certitudinea de care am nevoie pentru a considera că nu gândesc greșit.
Atât.
Altfel scriam și eu cărți, că m-ar duce capul, dar ce certitudine aș avea că este corect ce scriu?
Și acum eu am o problemă...spațio-temporală..., eugen.

Și, eugen, că să fiu mai la obiect în ce privește prima parte a mesajului tău, o perioadă "am studiat" într-o manieră autodidactă undele, uitându-mă mult chiar la undele de pe suprafața unui lac și încercând să înțeleg universul într-o manieră ondulatorie.
De aia și întrebam la un moment dat pe forum cum se transmit undele.
A încercat virgil un răspuns, dar tot incert a rămas modul de propagare tridimensională concentrică a undelor.
O variantă ar fi prin oscilație, respectând principiul newtonian de acțiune și reacțiune, una prin principiul pendulului lui Newton de transfer al impulsului.
Subiectul a rămas în stand-by ca și cum nici nu are importanță.
Poate are, totuși, pentru că modul în care se transmit undele ar putea vorbi despre "structura" mediului de propagare.
Ma rog, aici pe forum niciun subiect nu este dezbătut cap-coada, ci este de preferat o discuție despre ceva despre care știm ceva, nu o discuție despre care nu știm ce să spunem.
Iar asta ar trebui să fie tocmai ideea acestui forum, să ne spunem o părere și despre ceea ce se expune și nu știm din cărți .
Chiar cu riscul să cazi de prost doar pentru simplul motiv că nu ești de acord cu ce scrie în cărți.

Fiindca faceti amandoi sapaturi pentru subiectul transmiterii undelor
ca vibratii in eter, sunt curios(si eu   ) daca sunteti de acord că
aceasta transmitere consuma energie, deci ca sa nu inceteze trebuie
alimentata permanent.
Ar constitui un indiciu pentru aprecierea teoriei "vibratiei universale".

Deviem un pic de la ceea ce aș vrea eu să discut în principal în acest subiect, dar nu am o problemă în a devia discuția atât timp cât ea este constructivă.
Răspunsul meu, virgil_48, este nu, adică pentru propagarea undelor nu se consumă energie.
Este nevoie de energie pentru a le produce, nu pentru propagare.
Asta newtonian vorbind.
Și din acest motiv propagarea concentrică a undelor explică regula inversului pătratului razei.
De aia undele își pierd din intensitatea de propagare proporțional cu inversul razei, tocmai din "cauza" principiului de conservare a energiei.
Energie se consumă doar la început, pentru producerea undei, după care energia cinetică a undei, în tot ansamblul ei, se transferă pe o circumferință din ce în ce mai mare, ceea ce justifică regula inversului pătratului razei.
Dar newtonian vorbind, energia inițială pentru producerea undei se regăsește în orice moment pe toată "lungimea" circumferinței undei.
Sferice sau plane.
Dar sferice, pentru ca in plan energia consumată inițial are alt exponent la inversul razei.

Și bineînțeles, ca să fiu cârcotaș până la capăt, apare și întrebarea " ce este energia?"
Și o reducem și pe aceasta la...starea de mișcare.
Energia poate fi altceva decât o exprimare a cantității de mișcare?
Nu, bineînțeles ca nu.
Dar să revenim la timp, dacă nu mai apare altă nedumirere "între timp", atât din partea voastră, cât și din partea mea, desigur.

curiosul a scris:Deviem un pic de la ceea ce aș vrea eu să discut în principal în acest subiect, dar nu am o problemă în a devia discuția atât timp cât ea este constructivă.
Răspunsul meu, virgil_48, este nu, adică pentru propagarea undelor nu se consumă energie.
Este nevoie de energie pentru a le produce, nu pentru propagare.
Asta newtonian vorbind.
Și din acest motiv propagarea concentrică a undelor explică regula inversului pătratului razei.
De aia undele își pierd din intensitatea de propagare proporțional cu inversul razei, tocmai din "cauza" principiului de conservare a energiei.
Energie se consumă doar la început, pentru producerea undei, după care energia cinetică a undei, în tot ansamblul ei, se transferă pe o circumferință din ce în ce mai mare, ceea ce justifică regula inversului pătratului razei.
Dar newtonian vorbind, energia inițială pentru producerea undei se regăsește în orice moment pe toată "lungimea" circumferinței undei.
Sferice sau plane.
Dar sferice, pentru ca in plan energia consumată inițial are alt exponent la inversul razei.

Nu stiu daca a masurat cineva scaderea undelor in aer, apa sau
metale in functie de distanta, dar parerea mea este ca aceasta scadere
este mai rapida decat cea data de "inversul ...distantei". Nu ma refer la
viteza de transmitere ci la cea de atenuare a undelor. Asta din cauza
ca miscarea particulelor mediului indiferent de densitatea lui, trebuie sa
produca frecari si caldură care contribuie la atenuarea vibratiei.
Asa ca acest model poate avea aplicabilitate si in spatiu pentru undele
electromagnetice. Iar o alimentare de la sursa a acestor unde, ar putea
amplifica si distanta de transmitere, pe principiul ca o miscare este mai
usor de intretinut decat de pornit din repaus. Aportul de la sursa ar
trebui sa suplimenteze vibratia pentru acele pierderi din frecare. Si
atunci legea de disipare in functie de raza ar putea sa se apropie de
adevar.
Scriu si eu ca sa intretin vibratia discutiei !  

virgil_48 a scris:
Scriu si eu ca sa intretin vibratia discutiei !  

Stai liniștit, cum spuneam, nu mă deranjează devierea de la subiect atât timp cât se poate clarifica ceva.
Și oricum, rămân eu cu "ochii pe timp" să se revină în subiect la discuția inițială.
Ai punctat ceva ce am mai menționat pe ici, pe colo.
"Structura" mediului este cea care permite un anumit model de propagare.
Și există două feluri în care undele se pot propaga, în opinia mea, în ambele cazuri fiind vorba despre un transfer de impuls, diferit fiind doar "comportamentul" mediului ce produce unda și permite propagarea acesteia.
După cum observi, de multe ori mă exprim la singular, unda, nu undele.
Iar asta pentru că, în funcție de mai mulți factori, acest tip de transmitere concentrică a impulsului din aproape în aproape prin unde, se produc un anumit exact număr de unde, nu se produc unde continuu.
De exemplu, o frunză ce cade într-un lac produce un anumit număr de unde, în funcție de masa ei și viteza cu care cade în lac, undele producandu-se până se transferă complet energia ei cinetică în mediu sub formă de unde.
Dar nu întotdeauna undele se propagă sub formă de "valuri".
Undele se pot propaga transferând impulsul prin principiul pendulului lui Newton.

Adică imaginează-ți că într-un vas umplut complet cu apă și închis ermetic nu ai să vezi valuri, dar și acolo se pot produce unde, iar propagarea undelor în acest tip de situație se realizează altfel.
Și cel mai probabil așa se întâmplă și în cazul propagării luminii în vid/eter/spațiu etc.
Eu nu cred că se produc valuri, ci este mai degrabă vorba despre acel model propagare ca și în cazul vasului umplut complet cu apă și închis ermetic, ce are la bază principiul de transfer al impulsului întâlnit și observat în pendulul lui Newton.

Ia să trecem un pic la spațiu, dar cred că voi începe să încerc să expun o parte din părerile mele fără a avea o legătură clară și directă cu relativitatea, deși la una din concluzii s-ar putea să fie și ceva comun.

Să ne imaginăm acceleratia a două corpuri în cădere liberă de la aceeași înălțime, suficient de mare și teoretic vorbind, astfel încât ele să atingă pământul în același timp și aliniate diametral opus pe pământ pe direcția mișcării de revoluție a pământului în jurul soarelui.
Adică unul pe o parte, celălalt pe cealaltă parte a pământului, acceleratiile lor, din punct de vedere vectorial având sensuri inverse pe aceeași direcție, pe direcția de mișcare a pământului în jurul soarelui, pe o porțiune de drum ce o putem aprecia ca fiind "dreaptă".

Ipoteza fiind completa în acest experiment imaginar, ne întrebăm cum se văd lucrurile din spațiul față de care, sau prin care, pământul se mișcă în mișcarea sa de revoluție.
Plecând din momentul t0, când încep corpurile să accelereze, datorită mișcării de translație a pământului în jurul soarelui, corpul ce accelerează în acest sens pe această direcție ar trebui să aibă o accelerație mai mare decât corpul care accelerează în cădere liberă de pe cealaltă parte a pământului, atât timp cât momentul în care ambele corpuri ating pământul este același, iar pământul are o viteză de 30 de km/s, să spunem în mișcarea sa de revoluție.
Dar nu este chiar așa.

Tot teoretic, experimentul imaginar ne permite să alegem o înălțime de la care corpurile încep să accelereze în cădere liberă astfel încât să fie suficient  de "mai mică", raportată la același interval de timp, decât distanța pe care o parcurge pământul pe orbită, astfel încât corpul care din perspectiva pământului accelerează în sens invers pe direcția mișcării de revoluție, ajunge din perspectiva spațiului să accelereze, de fapt, în sens invers, până atinge pământul.
Adică chiar și din perspectiva spațiului, nu numai de pe pământ, corpurile încep ambele să accelereze în momentul t0 și ambele simultan ating pământul în momentul t1, iar dacă înălțimea de la care cad corpurile este (suficient de) mai mică  decât distanța parcursă de pământ pe orbită, din perspectiva spațiului la un moment dat ambele accelerează în același sens pe acea direcție față de spațiul prin care se mișcă pământul, deși de pe pământ ele accelerează în sens invers, unul spre celălalt.
Sper să înțelegeți ce vreau să spun, fără să mă apuc să scriu ecuații, desene etc.
N-ar fi așa de complicat de înțeles ce vreau să spun.

Și apare, în această situație, o inconsistență cu principiul vectorial al accelerației, cel puțin din perspectivă clasică newtoniană.
Adică o forță produce accelerație pe direcția pe care acționează, ori schimbând perspectiva, principiul se anulează în acest caz, atât timp cât un comportament neinertial al materiei este sesizabil, observabil și "verificabil" din orice sistem de referință inerțial.
Adică o accelerație produsă pe o anumită direcție de către o forță ar trebui să fie invariabila vectorial din orice alt sistem de referință inerțial.

În "experimentul" de mai sus acest principiu se anulează.

La întrebarea omuluidinlună: "Are Natura o existență obiectivă dincolo de percepția și existența mea?", în încercarea de răspunde obiectiv și de găsi un numitor comun, în percepția mea sunt două situații posibile.
Fie materia în mișcare, ori de translație, ori de rotație, antrenează o "portiune" nedefinibilă de spațiu/mediu în mișcarea sa, fie spațiul/mediul se deplasează odată cu corpul în mișcarea sa, cauzalitatea având implicații diferite.
În  mare parte este cam același lucru, dar diferă la nivel perceptiv implicațiile.
Ambele pot fi valide, dar ceva îmi "spune" că varianta corectă este spațiul/mediul se mișcă o dată cu corpul, nu corpul antrenează mediul în mișcarea sa.
Presupunând că ar fi corect, odată că duce la niște implicații fizice destul de ciudate și interesante, dar explică câteva situații din care menționez doar "paradoxul" constantei vitezei luminii precum și eșecul experimentului MM, dar nu se reduce numai la asta.

Acceptând acest model de explicare fenomenologică care să fie conform și cu percepțiile newtoniene, materia este "prinsă" într-un mediu ce o poartă inerțial, chestiunea de inerție avându-și, de asemenea, explicația în acest mod.
Materia, în mișcarea ei inerțială, nu se "plimbă" prin spațiu, ci spațiul o "plimbă".

Problema este că acest "mecanism" duce cumva la o formă de percepție a unei dimensiuni diferite a spațiului, acesta, prin caracterul nedefinibil, fiind cumva adimensional și atemporal.
"A"-ul din fața "dimensional"-ului nu e pentru că nu are nicio dimensiune, ci pentru că nu pot fi definite în niciun fel.
Mergând mai departe în percepția unei asemenea situații, o anumită "portiune" de spațiu poate fi atât comună, cât și diferită înacelași timp, putând fi și aici, și (oriunde) acolo, până la infinit poate, în același timp.
Universul ar putea fi ceva de genul unui hipercub
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:8-cell.gif
în condițiile în care fiecare particulă, atom, moleculă, corp, galaxie etc are propriul său spațiu, propria sa "anvelopă" spațială, care poartă corpul în mișcarea sa, deși în percepție clasică acest lucru este imposibil și absurd.
Gif-ul de pe Wikipedia din link este doar orientativ, putând exista și o mișcare de rotație, specifică fiecărui corp fizic, nu numai de translație, iar în acel gif imaginați-vă cuprinzând si fiind compus, dintr-o infinitate, poate, de alte asemenea ("mini")hipercuburi.
Sau altfel, că tot s-a amintit și chestiunea asta, ca un fractal dinamic, dar nedefinibil.
Inerția ar putea fi explică așa, la fel cum și opunerea la schimbarea stării de mișcare prin accelerație ar putea fi explicată în acest sistem de "smulgerea" corpului din spațiul său și de pe nivelul sau de mișcare.

La fel de bine, în această manieră și-ar putea avea explicația forțele naturale, ele având cumva o cauzalitate comună, dar mai e nevoie de adăugat ceva și încă nu știu cum să redactez inteligibil principiul.
Dar ar fi legat de modul prin care materia este "prinsă" în spațiu și de ceea ce generează dinamica spațiului care poartă și "plimbă" materia.

Edit:
Nu mai stau acum să corectez greșelile de redactare, majoritate datorându-se autocorectiei din telefon.
Oricum nu este vreo lucrare de diplomă, este o părere.

De retinut esentialul din ceea ce ai prezentat :
"modul prin care materia este "prinsă" în spațiu și de ceea ce generează dinamica spațiului care poartă și "plimbă" materia."

In intelegerea mea motorul corpurilor este " spatiul" in miscare vortexiala. Eterul in ipostaze vortexiale.
Noi studiem pana la obsesie interactiuni corp-corp.
Probabil ca va trebui sa reevaluam in viitor rationamentele noastre , tinand seama si de interactiuni "spatiu" - corp.
Chiar daca vechiul experiment MM pare sa ne descurajeze ca n-ar exista de exemplu un eter-drift ...
Ceea ce ai prezentat este o gandire curajoasa si sper sa dea roade.

S-ar putea să nu roade, dar nici nu are importanță.
Discutăm niște idei deocamdată, ce nu pot fi verificate în niciun fel.
Am totuși o întrebare pentru tine, eugen, și probabil nu numai, ci și pentru ceilalți, desigur, oricine e binevenit în subiect, cu pareri pro șicontra.

Cum ai privi situația dacă aș afirma că la cel mai fundamental nivel al materiei, aceasta, ca și "substanță fizică" este construită din aceeași "substanță fizică" care fundamentează și mediul?

Adică împărțim problema în două, materia și mediul.
In percepția clasică, ceea ce percepem ca fiind materie este de fapt construită fundamental pe un model atomic, bazat pe particule, iar în percepția cuantică, se pare că putem "sparge" particulele până când ele devin din ce în ce mai "fundamentale".
La nivelul cel mai fundamental al materiei, dacă particulele sunt "obiecte fizice", atunci ele ar trebui să fie totuși o formă de "substanță fizică", tare, moale, plasmă, cum o fi, dar particulele fundamentale, dacă există ca "obiecte fizice" ele trebuie să fie construite dintr-o "substanță fizică".
Nu găsesc o noțiune mai potrivită pentru asta și sper să înțelegi cam ce vreau să spun.

A doua problemă este, în aceeași manieră, "construcția mediului".
În aceeași ordine de idei, dacă mediul permite, de exemplu, propagarea undelor să zicem, atunci acel mediu trebuie să fie la rândul lui construit dintr-o "substanță fizică".
Repet, prin "substanță fizică" nu trebuie înțeles sensul clasic al acesteia.

Și atunci întrebarea este cât de acceptabilă ar fi ideea că mediul și materia la cel mai fundamental nivel sunt din aceeași "substanță fizică?"

Această presupunere ar duce la concluzia, prin imposibilitatea nediferentierii fizice dintre mediu și materie că această din urmă, materia, este de fapt, la acel nivel fundamental cuantic, doar o perturbație în mediu, niște unde sau niște vibrații în acel mediu.

Inca nu pot formula un raspuns coerent la intrebarea ta.
Si totusi... Daca admitem un mediu elastic fundamental -constituit din entitati micro elementare- care poate vibra pe orice frecventa ( ceea ce Hartmut Muller pe topicul "Unde gravitationale stationare" numeste " vacuum resonance", in cazul eterului ), atunci putem formula:
O unda care vibreaza in mediul acesta elastic are lungimea de unda mai mare decat entitatile elementare care il compun.
Sau invers : dimensiunea ( sa zicem "diametrul" ) unei entitati elementare este mai mica decat lungimea de unda pe care poate vibra aceasta entitate .

Lungimea de unda cea mai mica cunoscuta este dupa cate stiu a radiatiei gamma.
Daca admitem entitati eterice care vibreaza la frecventa aceasta, ar trebui sa aiba ca dimensiunea sub- lungimea de unda a radiatiilor gamma .

Ca o concluzie, lungimea de unda este dimensiunea care poate sugera prezenta unor entitati elementare cu ordin de marime sub-lungime de unda.
Adica un instrument de explorare a microcosmosului.





Didactic: daca in poza ( partea de sus, unda longitudinala) asociem fiecarui segment / bara cu albastru o entitate elementara din care e constituit un mediu elastic, grosimea unui segment este mai mica decat lungimea  de unda.

curiosul a scris:. . . . .

Această presupunere ar duce la concluzia, prin imposibilitatea nediferentierii fizice dintre mediu și materie că această din urmă, materia, este de fapt, la acel nivel fundamental cuantic, doar o perturbație în mediu, niște unde sau niște vibrații în acel mediu.

Dece nu poti trage concluzia ca materia este rezultatul unei
aglomerari locale(perturbare a omogenitatii) a subparticulelor
neidentificate care alcatuiesc mediul ? Totul pe filiera materiei !
Fantezia cu materia provenita din energie este mai tentanta ?

@eugen
Probabil că motivele pentru care s-au formulat noțiunile de lungime Plank și timp Planck ar putea reprezenta același fundament pentru lungimea de undă Planck.
Dar trebuie să ajung iar la modul în care trebuie înțeleasă unda, iar într-o propagare centrală sferică într-un același mediu, nu se pot forma unde sub formă sinusoidală de "valuri".
Nu înțeleg cum de nu puteți să înțelegeți asta.
Sau poate nu înțeleg eu, cine știe?
Ei, dacă să presupunem că aș avea dreptate, mediul prin care se propagă "altfel" undele trebuie să aibă cu certitudine o structură "granulată".
Poate nu e cuvântul corect, dar nu găsesc altă exprimare, astfel încât mediul să permită o propagare a undelor pe principiul pendulului lui Newton.
@virgil_48
Ar putea fi, totul trebuie supus îndoielii cât se poate de mult înainte de a deveni vreo certitudine.
Dar, repet, materia la nivelul ei fundamental trebuie să fie construită dintr-o "substanță fizică".
Un mediu ce permite o formă sau alta de propagare a undelor trebuie să fie construit, de asemenea, dintr-o "substanță fizică".
La întrebarea cum au apărut aceste substanțe fizice nu prea se poate răspunde, dar ar simplifica explicația și ar face-o mai plauzibilă dacă "esența" materiei și-ar avea originile din "esența" mediului.
Materie egal energie este o poveste pentru adormit mintea "copiilor" științifici.
Materia egal energie este o interpretare fizică a unei ecuații, dar înainte de toate, ce este energia?
Ce este timpul?
Ce este câmpul?
Etc.
Interpretările lor perceptive duc la o anumită formă de descriere matematică a fenomenelor, iar prin dezvoltarea lor se ajunge la o interpretare de același tip.
Dar până când nu determinăm și stabilim exact sensul fizic al noțiunilor pe care le introducem cantitativ în ecuații, nu putem determina și stabili cu nicio certitudine interpretarea fizică a vreunui rezultat matematic.

Unda sferica poate fi interpretata ca anvelopa sferica , care la o distanta anumita de sursa de vibratii, are o marime caracteristica aceeasi pe toata suprafata.
Sau o unda sub forma de flux radial.
Cred totusi ca unda sferica descrisa in primul caz este conventionala.
Mai realist vad un flux radial. Un fel de unda granulara daca pot spune asa.
Ca sa avem o unda sferica echipotentiala la distanta data , ar trebui sa avem o entitate gen " inima" care se contracta si dilata ritmic in volum. Dar poate fi acesta un model realist pentru o particula reala in vibratie ?
Daca luam un caz particular- electronii- in intelegerea mea fotonii ca unde in eter sunt emisi prin deformarea vibratorie a traiectoriei electronului intre pozitiile energizare - deenergizare. Nu vibratiei volumului " sferic " al electronului.
Asa se transmite un efect " granular" in flux de fotoni, nu in unda sferica de fotoni.
Din pdv energetic se defineste energia unui foton, nu energia unei " unde" fotonice.
Deci tot granular.
Dar nu absolutizez/ generalizez cu acest exemplu.

Poate ar fi mai indicat sa venim eventual , pe viitor, cu exemple cand ne referim la unde si sa ne gandim si la natura sursei care produce undele .

Am citit cu atenție și mi se pare că ai formulat exprimarea intr-un mod înțelept, în primul rând.
Firește, nici eu nu am nicio garanție că am dreptate în ceea ce spun, dar imaginandu-mi "newtonian" situația, consider că mecanismul de propagare a undelor ar trebui să aibă un comportament newtonian, iar acest comportament de propagare a undelor fie se poate desfășura prin formarea de valuri, dintr-un mediu într-altul, fie se pot propaga prin principiul pendulului lui Newton, fie se pot propaga prin "vibrații concentrice" diferite de forma sinusoidală care stă la baza descrierii matematice a undelor, atât clasice, cât și cuantice.

În schimb, propagarea undelor prin "metoda" de vibrație concentrică, presupune transmiterea "cantității de mișcare" printr-o structură fizică discontinua ale cărei entități fizice componente sunt conectate prin "câmpuri de forță".

Situație cel mai probabil exclusă în cazul propagării undelor intr-un mediu continuu.

Rămâne, așadar varianta transmiterii undelor intr-un mediu continuu doar, aș zice eu, prin principiul pendulului lui Newton, caz în care mediul trebuie să aibă o structură "granulată" să permită acest mecanism.

Și dacă stai altfel să te gândești, eugen, orice "receptor" care identifică prezența vreunei particule se bazează pe starea ei de mișcare.
Niciun detector nu detectează nicio particulă fizică, ci doar o "stare de mișcare", niște unde de vreun tip pe care le produce, eventual, particula respectivă.

Adică un "dedector", ca să poată detecta o particulă, această particulă trebuie să interacționeze cu acel "detector", trebuie să "lovească" cumva detectorul.
Dar dacă ceea ce "lovește" detectorul este doar o undă, nu o particulă?

eugen a scris:
Ca sa avem o unda sferica echipotentiala la distanta data , ar trebui sa avem o entitate gen " inima" care se contracta si dilata ritmic in volum. Dar poate fi acesta un model realist pentru o particula reala in vibratie ?

Exact, eugen!
De altfel, dacă stau să îmi amintesc, totul a plecat de la faptul că mă întrebam la un moment dat cum se produc, în primul rând, și se propagă radial (cred că ăsta e cuvântul mai corect) undele sonore, vibrațiile în aer când pocnim din degete?
Că se pare că intr-un mediu cu densitate mai mare undele sonore se propagă mai rapid.
De ce totuși, care e explicația?
Dar cum se produc vibrațiile în mediu, înainte de toate?
Dar când un ciocan lovește o nicovală ce anume se întâmplă de se produc vibrații, unde?
Cum se produc undele sonore, nu cum se propagă.
La fel de bine, tot analogic vorbind, dacă viteza de propagare a undelor este direct proporțională cu densitatea mediului, probabil că vidul/eterul, are o anumită "densitate" de propagă undele de lumină cu viteză mare, ceea ce mă și determina la un moment dat să cred că materia este un "gol" în mediu, nu ceva ce "umple" mediul, în locurile în care există materie, scăzând densitatea vidului/spațiului/eterului, atât timp cât lumina are viteză mai mică printr-un mediu "material".
Dar asta e discutabil deocamdată.

Un videoclip care mi se pare foarte interesant și sugestiv:

În videoclip o singură bilă este pusă în mișcare, iar prin intermediul undelor formate de mișcarea bilei antrenează în mișcare celelalte bile.
Ar putea fi la fel atât micro, cât și macro.
Dar asta presupune existența a cel puțin unui mediu în care se produc unde, aceste unde antrenând în mișcare corpurile vecine.
Ar putea fi.
Destul de sugestiv și interesant videoclipul.