Poezii

În dragostea visării .. dormind pe țol de lână

De mii de ani savantul se-ntreabă ce e timpul
Și-ncearcă să-l oprească cu-a lui deșteptăciune,
Dar timpul nărăvașul se-împrăștie cu câmpul,
Deștept mai e savantul c-a prins deșertăciune,

A prins din hăuri negre mișcându-se fantasme,
Din vremea de-începuturi când timpul era loc,
Când energii din haos se încurcă-n alte spasme,
Și-n câmpuri se-înfășoară același timp din loc,

Materii necurate se zbat pierzându-și rostul,
Prinse într-un joc sinistru de-aceleași drăcovenii,
Se încovoaie vremea mișcând din loc pe prostul,
Să vădă-n necuprinsul un vid plin de vedenii,

O logică deșteaptă pictează-n timpuri locuri,
Materii toarnă-n forme și înalță-n bloc senzații,
O întreagă lume falsă se reazemă pe socluri,
Se iau de piept cu timpul sfidându-i gravitații,

Accelerează omul să strângă-n câmp materii,
Spurcând tărâmuri sacre și-a moșilor memorii
Dar toate-în timp se adună la coșul cu mizerii,
Lumini din noaptea lumii se pierd pe traiectorii,

Se-înnoadă nopți cu zile pulsând eternul haos,
Din logica măreață rămâne doar umbrirea,
Savantul cu-a lui navă încearcă-al lumii cosmos,
Dar vine fără coadă pierzând pe veci mărirea,

Lumini și umbre-i totul valsând în spuma lumii,
Se zbat nepriceputuri să-și cearnă-n traistă bruma,
S-aprindă-n noapte-adâncă un foc în boaba spumii,
Dar noaptea se-adâncește și-n jos îl trage huma,

Savantul își mângâie un piept plin de podoabe,
Medalii drept răsplată din lupta-n câmp cu timpul,
Ce-au dus întreaga lume pe-nalte culmi de gloabe,
Ființe nesimțite spurcând din vremuri câmpul,

Se bucură savantul de-întreagul lui imperiu,
Materii strânse-n vreme ce-au schilodit pământul,
Să-și facă lui năravul fără să-întrebe cerul,
Călcând legea străbună, înscrisul și cuvântul,

Călcând în aroganța-i o-ntreagă înțelepciune
Din vremuri liniștite când sfânt era savantul,
Unind simțiri din ceruri cu gând din rațiune,
Era marele mentor, savant sfințindu-și timpul,

Sfințind iubiri divine din vremuri de-nceputuri,
Când timpul era acasă ținând pe loc iubirea,
Îmbrățișând tărâmuri din fascinante luturi
Din locuri fermecate sorbindu-și nemurirea,

Așa era înțeleptul, savant ajuns un sfânt,
Ce-și folosea gândirea  ca să-și găsească rostul,
Sfințind cu-a lui esență un loc pe-acest pământ,
Nu doar spurcând materii fără să vădă costul,

Avea vorba-apăsată pictând cu ea destine,
Iar cumpătul în fapte plăceri dumnezeiești,
Izvoare preacurate curgeau cu a lui suspine,
Pământu-ntreg umplându-l de farmece cerești,

Cu slova lui vibrândă cutremura tulpina,
Din zariștea albastră îl salutau toți munții,
Cu lacrimi de lumină îți mângâia grădina
Căci el era maestrul strângând în el părinții,

Acea înțelepciune ce-o aveau cândva strămoșii,
E-închisă bine-n locuri din timpuri strămoșești,
Să nu-i găsească taina și să o spurce proștii
Deștepți din vremi moderne pe plaiuri românești,

E-închisă-n focul iernii și-n dorul de izvoare,
În doina cea curată doinită-în vântul verii,
La stânele străbune de blândele mioare,
Balade legănate pe-întinderea înserării,

E-închisă-n lutul oalei și-n muma cea bătrână,
În stâlpul de la tindă și-n cuiul sfânt din grindă,
În dragostea visării dormind pe țol de lână,
În tot ce spun copiii când de Crăciun corindă,

E-înțelepciunea sacră, un gând prins cu iubirea,
Un cuget prins din taina divină a grădinii,
Ce-ți dă simțiri înalte valsând cu fericirea,
Și rezonând în inimi doar flacăra luminii.
Bordan – 11 sept 2014

Iluzii deşarte din ştiinţa credinţei  
 
Spaţii curbate de timpul ştiinţei,  
Palpită din vremuri locul credinţei,  
Se înnoadă materii în visul romantic  
Reale iluzii din vidul precuantic,  
 
Vibrează prin spaţiu al ritmului timp,  
O undă măreaţă răsună prin câmp,  
Materii subtile foşnesc gravitaţii,  
Scăpate din punctul cu informaţii,  
 
Nimic fără spaţiu şi timp nu există,  
Deşi ambele sunt doar într-o listă,  
Iluzii deşarte din ştiinţa credinţei  
Adevăr absolut din credinţa ştiinţei,  
 
Ce mişcă o întreagă gândire deşartă,  
De noi să ne rupă durere să împartă,  
Să sfarme în moara ştiinţei materii,  
Să ungă pe altarul credinţei mizerii,  
 
Să spună ce nu este nimica de spus,  
Vibraţii eterne ce vin mai din sus,  
Trăiri ce transced al timpului mers  
Venite din noi, dintr-un vast univers,  
 
Ce strigă din gaura neagră stiinţei  
Să-nchidă o gură în ochii credinţei,  
Să tacă, să nu mai spună minciuni,  
Realul e OMUL ... şi-i plin de minuni.

Se-ntoarce pe dos vremea când își găsește locul,
Se-nnoadă gravitații strângând cu apa focul,
Iubiri din alte spații s-aprind să-și vadă timpul
Fioruri le pătrunde când lin le prinde câmpul,

În flacăra iubirii se contopesc din cosmos
Și-n jarul regăsirii transformă totu-n haos,
Se-ntorc în punctul lumii eternele duruturi
Și strâng la loc de vreme sfârșituri cu-nceputuri,

Știința cu credința și-adună-n câmp prelații,
Că li se gată vremea și-i strânge rău vibrații,
Se-mpute toată cloaca din buda cu materii,
În drum spre huda neagră a groapei cu mizerii,

Continuum spațiu-timp îi cheamă la raport,
Că și-au gătat cerneala și-i scoate iar în cort,
Se-nghesuie savanții crezând că prind un loc
Dar marele maestru-i aruncă-n lac  .. pe foc ..
Bordan

"Că de când îi lumea lume
Nu mni-o fo frică de nime
Nici de cuţât, nici de pari
Nici de puşcă de jendari,

De-o vini jendari o sută
La mine leja-i făcută
Nici jendaru nu-i de fer
Să nu prindă brișca-n el!"

Urlă din găuri negre tăcerea

Cine aude materia-n clocot fierbând
Şi durerea din ea rezonată în gând,
Cine simte curgându-i în vene-nserarea
În zbaterea umbrei trăgând disperarea,

Cine ştie citi, nu cuvinte, ci golul din ele,
Prinse-n vârtejuri nebune de doruri şi jele,
Cine aude în el uraganul din cer fremătând,
Şi durerile cărnii prin ochii lumii trecând,

Cine simte cum urlă din găuri negre tăcerea,
Când zbaterea lumii nebune învinge plăcerea
Şi-aude cum urlă şi gem electronii din lacrimi
De dureri spumegânde încifrate în patimi,

Acela e frate de sânge cu tot şi cu toate,
Cu tot ce e viaţă, cu tot ce e moarte,
Cu punctul ce ţine întreaga mişcare,
Cu-ntreg universul, cel mic şi cel mare,

E frate cu tata, e frate cu mama,
Cu Dumnezeu sau cu Dalai-lama,
Fiindcă în toţi şi în toate, cei plini şi cei goi,
Cu bune şi rele, bucurii şi nevoi, suntem noi,

Suntem un suflet rătăcit, vibrând etern în infinit,
Încătuşat şi încetinit acum şi aici nedefinit,
Ce-şi plânge în tăcere dorul că nu ştie ce e amorul
Şi-şi arde în durere jarul că nu-nţelege ce-i amarul …
Bordan – 16 ianuarie 2014

De ce un bou nu e viţel?

Nu pot să fiu decât tot eu,
Acel care am fost mereu,
Aş vrea să pot ca să vă laud
Sau şi mai mult, să vă aplaud,

Dar nu mă lasă emisfera
Unde mă ţine atmosfera,
Şi nu mă lasă începutul
Sau poate că nici nesfârşitul,

Să fiu un nimeni prefăcut
Sau un milog contrafăcut
Să vă ridic în osanale
În linguşiri, vorbe banale,

Ascunse după o faţadă,
Mai bine după o butadă
Să vă-ntrebaţi şi voi niţel
De ce un bou nu e viţel,

De ce ar fi un bou adult
Mai bun ca un viţel incult
Care se uită ca un bou
La tot ce vede că e nou,

De ce ar fi un om matur
Mai bun ca unul prematur,
De ce ar fi un biet poet
Mai bun ca un analfabet?
Bordan – 17 ianuarie 2014

S-audă toţi deştepţii lumii

Sînt mîndru că mai sunt român,
Şi mîndr-oi fi cît mai rămîn,
Că s-ar putea să-mi fac pe plac
Şi să mă întorc-napoi la dac,

Că ei au fost primii d-aci,
Și au fost mîndri că sunt daci,
Și au transmis mîndria lor
În clopul moroșenilor,

În lemn, în apă și-n pămînt,
În graiul sfînt din pur cuvînt
Iubirea sacră de la zei,
În floarea scumpă a iei,

În munții noștrii cei cărunți
Și-n codrii seculari din munți,
În doina ce-o cîntă cu dor
Păstorii la stînile lor,

În tot și-n toate cît privești
Sînt lucruri sfinte, din povești,
Ce și-au păstrat a lor mîndrie,
În tine maică .. Românie ..

Dar te-au furat, te-au umilit,
Pămînt străbun din cer slăvit,
Te-au schilodit, iubită ţară,
Şi te-au vîndut tălhari-afară,

Ţarina ta, picior de plai,
Şi-nţelepciunea dintr-un grai,
Au măzgălit-o derbedeii
Şi-au pîngărit-o toţi mişeii,

Puşlamale de doi bani
În haite slute de golani,
Cu rînjete de javre blege
Şi schelăieli de oi betege,

Urmaşi ai Romei vă spuneţi?
La ei atunci să o-ntindeţi,
Să vă luaţi cu voi socoata
Că se învîrte la loc roata,

Că-n Maramureşul istoric
Mai curge sînge preistoric,
Căci dacii încă n-au murit
Din foc şi apă au răsărit,

Să întregească a lumii soartă,
Să sfarme lacătul pe poartă,
S-aducă o dreaptă raţiune
Din zei slăvită-înţelepciune,

S-audă toţi deştepţii lumii
Că dacii sunt din boaba spumii,
Popor ales de Dumnezeu
Să ţină aprins un foc mereu,

Să nu se lase umiliţi
De toţi jegoşii cei pîrliţi,
Căci D-zeu le-a dat menirea
S-arate lumii ce-i iubirea,

Ştiinţa sacră a fericirii
Închisă-n taina nemuririi,
Închisă-n lutul pămîntesc
Şi focul sacru-mpărătesc ...
Bordan – 16 mai 2014

Povestea unui iepuraş

Am să vă spun acum povestea
Unui iepuraş,
Ce i l-a dat cadou un tată
Unui copilaş ...

Tăticul lui a prins la coasă
Un pui de iepuraş,
Ce rătăcit de mama lui
Plângea pe un imaş,

Şi l-a adus la prunc acasă
Ca un îngeraş,
Când l-a văzut s-a bucurat
Sărmanul copilaş,

În fiecare zi mergea
Cu puiul la păscut,
Iar seara lapte îi dădea
Ca unui nou născut,

Copilul mult l-a îndrăgit
Pe scumpul lui puiuţ,
În pat cu el l-a adormit
Ca pe al lui fiuţ,

Dar într-o zi nenorocită
Nebunul de căţel,
L-a mazilit şi i-a mâncat
Preasfântul sufleţel...

Durere mare a fost atunci
Cu întrebări la sfântul,
Şi lacrimi multe, multe au curs
Cutremurând pământul,

Plângea în hohote şi cerul
Cu lacrimile ploii,
Plânge întreaga grădiniţă
Plângea petala florii,

Ce ai avut căţel nebun
Cu scumpul iepuraş,
Ce ţi-a făcut acea minune
Ce-a fost un îngeraş,

Atunci a învăţat un lucru
Ce-l ştie şi acum,
Că-n lume sunt şi lucruri dure
S-o iei ca pe-un album,

Să iei din ea ce-i mai frumos
Să nu fii supărat,
Fiindcă un ingeraş de sus
Te face împărat,

Să crezi în îngeraşul tău
Iubite copilaş,
Şi el îţi dă tot ce doreşti
Ţi-l dă pe iepuraş ...
Bordan – 1 februarie 2014

Relativ e relativul

Găuri negre, găuri albe,
găuri de tot felul,
împânzesc adânc în noapte
spaţiul şi cerul,

Energii întunecate
şi antimaterii
fac un joc extraterestru
tablei cu materii,

Infinitul mare, mic,
observat prin ceaţă,
este absolutul nostru
în această viaţă,

Cântărit cu relativul
absolutului din noi
unda este mai supremă
decât unu supra doi,

Ce-ai văzut e doar un vis
de observator efect
renăscut dintr-un abis
de un om perfect,

De un gânditor terestru
tare-ntr-ale logicii
prins în negre gravitaţii
de timpul matematicii,

Totu-i negru-n jurul nostru,
cerul şi pământul,
luminat de-a noastră minte
cu cifrul şi cuvântul,

Spaţiul e relativ,
pentru fiecare,
dar lungimea-i absolută
prinsă în mişcare,

Timpul relativ şi el,
în secunda vieţii,
absolută e mişcarea
în roua dimineţii,

Absolută e viteza
luminii celeste,
undă sau corpuscul tare,
care ce doreşte,

Relativ e absolutul
lutului din carne,
absolut e relativul
dragostei eterne,

Absolut este misterul
porţilor galactice,
relativă este starea
posibilităţii cuantice,

Relativă e ştiinţa
cu ale ei materii,
absolută e credinţa
cu ale ei mizerii,

Relativ e adevărul
iluziei reale,
absolut e numai dorul
de speranţe goale,

Relativ e relativul
absolutului din noi,
absolut e absolutul
relativului din voi,

Explicaţia e bună,
ce o dă poetul,
într-o lume cam nebună
ce-şi păzeşte secretul.
Bordan – 28 ianuarie 2014

Atenție prea-înalți prelați

Din care timpuri sau istorii
Rămân construcţii din materii,
Şi-n care viitor celest
Va dăinui colb pământesc,

Ca să ne-ntrecem în mizerii
În lupta oarbă cu materii,
Construcţii ce sfidează timpul
Luându-l ca zălog pe sfântul,

Aranjamente de faţadă
Închise într-o acoladă,
Cu politruci şi înalţi prelaţi
De la gunoaie reciclaţi,

Care-şi bat joc de-o naţiune
Sfidând o întreagă raţiune
Cu o credinţă-n necredinţă
Urcată-n rang de reacredinţă,

Cu măscărici ce se cred zei
Sau şi mai mult chiar dumnezei,
În recital pe scena modei
Sucind pe dos puterea vorbei ..

Atenție prea-înalți prelați
Ce vorba sfântă o-ncălcați,
Că se întoarce-a vremii roată
Și cade mârșăvia toată ...
Bordan – 29 martie 2014

Om uitător şi imposibil ...

Ce ştie natura şi noi nu ştim?
Ea ştie a trăi noi să murim,
Ea ştie să-şi trăiască viaţa
Noi ştim să ne ascundem faţa,

Ea-ţi spune tot ce e de spus
Dacă tu cauţi un răspuns,
Întreabă o floare ce-i iubirea
Ea-ţi va răspunde nemurirea,

Întreabă cerul plin de stele
Şi infinitul dintre ele
Şi-ţi vor răspunde ce-i misterul,
Ce e pământul şi ce-i cerul,

Întreabă roua zorilor
Sau vâlvătaia norilor,
Pe toţi şi toate de-i întrebi
Îţi vor răspunde, de ce-ntrebi?

Om uitător şi imposibil
Ajuns ca piatra de sensibil,
Întreabă-te pe tine-ntâi
Cum a fost OM-ul cel dintâi,

Cum au fost taţii tăi şi moşii
Şi mai departe şi strămoşii
Cum au trăit ei pe-atunci,
Cum a fost traiul de-atunci,

C-au fost ei înşişi universul
Şi întrebarea şi răspunsul,
Ei înşişi au fost pasiunea
Iubirea sacră, înţelepciunea,

Dar pentru noi e un mister,
La fel cum este şi în cer,
Încătuşat de raţiune
Să nu ajungi la-nţelepciune,

Să nu ajungi ştiinţa sacră,
Ce-nţelepciunea ne-o consacră,
Ştiinţa sfântă a fericirii
Închisă-n taina nemuririi ...
Bordan – 10 ianuarie 2014

Se zbat savanții lumii să scrie adevăruri

Se zbat savanții lumii să scrie adevăruri,
Să prindă din vâltoare esențele reale,
Dar fuge adevărul în golul dintre rânduri,
Și-ajung la tipărire doar unde relative,

Tot ce-i real afară, în clipa observării,
Secunda suspendată vibrându-și existența,
Se pierde-n relativul colapsului uitării,
Când vrea să scrie clipa trecută cu prezența,

E plin de tot savantul de cifre și formule,
Să-închidă adevărul pe-o foaie-n ecuații,
Dar adevărul fuge și-l pierde printre scule,
Și prinde doar impresii închise în negații,

Ce prinde-i doar o poză din clipa existenței,
Un mic tablou uitat prin colbul de memorii,
Real ce-a fost odată pe marginea absenței,
Petala ruginită pierzând parfumul florii,

E tare-n cap savantul cu-a lui deșteptăciune,
Ce nu-nțelege lucruri și bucurii mărunte,
Și-și umple toată viața de chin și-amărăciune,
Că nu-i în stare lumii s-arate a lui frunte,

Că nu-i în stare lumii să spună ce-i misterul
Când focul sacru aprinde scânteia fericirii,
Când tu ești adevărul și-n tine e tot cerul,
Plutind în necruprinsul din brațele iubirii ...
Bordan – 7 iunie 2014

Dispar savanţii lumii îmbrăţişaţi cu sfinţii

În noapte e tăcerea durerii din cuvinte
S-aşterne grea durerea pe tristele morminte,
Dispare ura lumii şi noaptea e adâncă
E răsuflarea vremii în pauza din muncă,

Se termină şi jocul şi timpul se sfârşeşte
Sfinţind cu apa locul dar locul nu mai este,
Dispar în noaptea neagră pe aceeaşi trecătoare
Întinşi la rând pe targă supuşi în născătoare,

Dispar savanţii lumii îmbrăţişaţi cu sfinţii,
Iluminaţii vremii cu-întunecimea minţii,
Dispare-o întreagă lume în noaptea neştiinţei
Armate de apostoli în braţele credinţei,

Şi tot ce într-o viaţă se-îmbată cu materii
Se duc la groapa neagră în coşul cu mizerii,
Se termină plăcerea durerii pământeşti
Şi-începe iar durerea plăcerilor cereşti ...
Bordan

Fiorul unor clipe dragi

Aș vrea să pot opri din drum
Un vânt pribeag ce-aduce acum,
Mistere dulci,
Fiorul unor clipe dragi
Dulceața buzelor de fragi,
Iubiri de-atunci,

De când umblam prin văi și lunci
Și ne-îmbătam cu poame dulci,
Dar în zadar,
Iubirea mea și-a stins țigara
Iar scrumul ei a ars și gara,
În fum hoinar,

Aș vrea să pot să fiu iar mic
Să nu am grijă de nimic,
Numai de tine,
Să-ți port parfumul pașilor
Peste covorul florilor,
În vis la mine,

Am râs de dragostea din tei
De ochii tăi pierduți cu ai mei,
Pe banca noastră,
Am râs de lacrimile tale
Iubita mea pierdută-n zare,
E soarta noastră,

Romanța mea de mai târziu
O strâng acum în pardesiu
Cu vântul verii,
Aș vrea să fii cu mine o noapte
Să ne-îmbătăm din nou cu șoapte,
Pe gândul serii ...
Bordan – 19 iulie 2014

Dară Pintea no peritu
Numʼon ptic so hodinitu
Și coboarăʼn țară iară
Șă țîpe dușmaniʼafară ..

Sculați moroșenii mnei
Și puneți mîna pe ei,
Leʼastupați cuvîntătoarea
Și le rumpeți umblătoarea,

Că tare mult or gîrdit
Și pă noi neʼo jegmănit,
Să nu să mai ie șohan
Deʼon fecior de moroșan ...

Și io-s mândru că-s român …

Și io-s mândru că-s român, într-o țară milenară,
Ce-a sluțit-o un roman și-au dus-o alții afară,
Au vândut-o la bucată pe mare și pe uscat,
Țărișoara noastră toată, loc în lume unicat,

Am rămas doar cu mândria ce ne-mbată în cuvânt,
Dar e dusă România cu vaporul .. pe Pământ ..
Dar atențiune mare .. cei ce v-arătați mândria,
Să răspundeți l-o-ntrebare,-“Unde este România?”

Unde este demnitatea unui neam de corifei,
Cinstea și onestitatea ce-am primit-o de la zei,
Unde este rațiunea care ne-a lăsat-o moșii,
Bunul simț și-nțelepciunea dispărută cu strămoșii,

Unde sunt acestea toate ca să-mbățoșăm mândria,
Cu hainele roase-n coate ce ne-arată doar prostia,
De milogi ai neputinței așteptând la rând pomana
De la masa socotinței să ne dea rânjind tocana ..

Unde sunt strămoșii noștrii, sânge strecurat de zei,
Să ne scape-odat’ de proștii, de golani și derbedei,
Care-au întrecut măsura cu mizerii și cuvânt,
Să le-astupe odată gura, să le-o umple cu pământ,

Unde eşti gintă străbună, să-ţi aduni neamul de sânge,
Să-nchizi javrele nebune că nu mai au ce mai linge,
C-au mâncat dulceaţa toată şi au supt, suge-i-ar racu,
Şi-au ajuns şi la socoată şi din iad în strigă draku ...
Bordan – 15 mai 2014

Să ne miruiești cu vinul din misterele cerești

Scoborît-o și Sîmedru că e vremea de-învoială,
Tot ce-a fost de la Sîngeorz trece-acum la socoteală,
Scobor turmele cu cîinii și să învoiesc stăpînii,
Își aduce Mitru lupii și dă foc verii și stînii,

Arde-n focul regăsirii un sfîrșit din începuturi,
Înverziri din alte vremuri ruginesc prin așternuturi,
Se întorc din rătăcire sufletele-n adormire
Să le luminăm cărarea drumului prin nemurire,

Se deschide poarta iernii să ne primenim odorul
Să clădim lemne în tindă pentru serile cu dorul,
Cînd coboară pacea sfîntă cu magia și colinda
Dragi poeme ce-nfioară tremurînd la casa grinda,

De ziua asta, Dumitre, noi îți spunem să trăiești,
Să ne miruiești cu vinul din misterele cerești,
Să ne dai învățătura cuvîntată de toți sfinții
Să lăsăm scîrba și ura, să ne mîngîiem .. părinții ..
Bordan – 25 octombrie 2014

Se schimbă domnii la români!

E bucurie mare între nebuni,
Se schimbă domnii la români,
Și nu-înțeleg sărmani bolnavi
Căci ei rămân aceeași sclavi,

Mânați în turmă, prigoniți,
Ei se hlizesc că sunt prostiți,
Și își acceptă rânjind jugul
Cum boul trage mugind plugul,

Holbându-se la tot ce-i nou,
Fără să vadă că-i un bou,
În marea lumii abureală
Rămasă doar c-o amăreală ..

Așa cum este legea firii
Din nuferi albi luându-și zbirii,
Iar după zile călduroase
Urmând durerile geroase,

Sau după nopți pline de patos
Ne-ntoarcem în același haos,
Sfârșind o taină de iubire
În brațe reci de amăgire,

C-așa e rostul timpului
Pe fața pământului,
În frig și ger să stea căldură
Și-n dragoste întreaga ură ..

Iar noi să trecem peste toate
Luând cu noi seninătate,
Să nu ne afecteze tare
Nici bucurii, nici întristare,

Nici când se schimbă iar jupânii
S-aplaudăm precum nebunii,
Căci noi rămânem tot la jug,
Mânați ca boii proști la plug ...
Bordan – 17 noiembrie 2014

De nu erai, iubito ...

De nu erai, iubito, de împleteam cu mâna,
Cum Soarele-împletește același șnur cu Luna,
Și te puneam în suflet să-mi stâmpere amorul,
În alb și roșul vieții, căci vine mărțișorul,

Cu lacrimi de iubire îți frămâtam destinul,
Să scot din tine gheața, durerea grea și chinul,
S-aprind suflarea sfântă din alte universuri,
De nu erai, iubito, te plămădeam din versuri,

Te răsuceam în mine prin toată galaxia,
Să fim noi doi perechea ce scrie poezia,
Noi doi să fim durerea născută-n începuturi,
Când ziua îngemănează a nopții grele luturi,

Și-și plânge în tăcere misterele iubirii,
Sorbind din suflul sacru impulsul nemuririi,
Vibrând dumnezeirea înlănțuiți cu dorul,
Îmbrățișați de-a pururi în șnur cu mărțișorul ..

De nu erai, iubito, te frământam din vise,
Te plămădeam din slove ce nu au fost atinse,
Și te puneam pe perne la mine-n inimioră,
În puf de păpădie cu gust de primăvară,

Te legănam pe valul fiorurilor noastre,
Pulsând în infinitul iubirilor albastre,
Și îți suflam în vene misterele divine,
Vibrațiile mele închise-n ochi la tine,

Te închideam, iubito, cu cheia unui vers,
Să rezonezi în mine întregul univers,
Să tremuri de plăcerea eternelor duruturi
Când sângele se-ngroașă și cresc în tine luturi,

Și se coboară cerul înmiresmând pământul,
Luceferii-înserării ne sorb tăcând cuvântul,
Ne duc în punctul lumii pe-altarul fericirii
Îmbrățișați de-a pururi în visul .. nemuririi ...
Bordan

Pe fânul de curând cosit

Pe fânul de curând cosit
Gândind la tine-am adormit,
Pe brazda dorului de fân
Visând cu drag la al tău sân,

Din vremurile de demult
Când m-ai iubit și mi-a plăcut,
Pe iarba moale din zăvoi
Pierduți în dragostea din noi,

Dar fânu-i altul, tu te-ai dus,
La altu-n brațe i te-ai pus,
Și m-ai lăsat pe fân cosit
Pierdut în visul .. de iubit ..
Bordan

Era cândva, prin luna lui florar ..

Era cândva, prin luna lui florar,
Un parc .. iar pe-o alee-,n pas domol,
Mi-ai spus că ți-s al cerului tău dar,
Și mă-ngrijești ca pe un scump odor.

Era prin Mai o seară minunată,
Când ne iubeam pe banca din povești,
Iar tu mi-ai spus cu fața-nlăcrimată,
Că-ți sunt Luceafărul pe care îl dorești.

Erau atunci castanii toți în floare
Și teiul sfânt își dezlega-nflorarea,
Iar tu, iubito, plină de ardoare,
Mă provocai să-ți scutur deflorarea ..

Și-am scuturat Pământul tot și cerul,
Să văd minunea dulce și misterul,
Să gust parfumul dulcilor speranțe,
Savoarea sacră-a vechilor romanțe,

Iar parcul ne-a fost martorul plăcerii,
Foșnind duios acordul primăverii,
Ce ne păzea în seri de vis iubirea,
Când fremăta-n noi toată fericirea ..

Era p-atunci .. și-a fost frumos un an,
Cu nebunii pe marginea-înserării,
Prin parcul plin de tei și de castani,
Vibrând real din spatele visării ..

Dar anul următor, ʼn-același Mai,
Pe-aceeași bancă-n parcul înverzit,
Mi-ai spus că pleci, o clipă nu mai stai,
Și ai plecat .. dar ce mult te-am iubit,

Și-am stat așa pierdut, în parcul nostru,
Mă tot gândeam, să văd unde-am greșit,
Și nu vedeam al vieții aspre rostul,
Să fii iubit un an și-apoi .. nenorocit,

Căci nenorocul poate fi destinul,
Să-ți dea să guști iubirea, și-apoi chinul,
Cu-același zâmbet să îți dea plăcerea,
Și-apoi c-un rânjet fals toată durerea.

Dar au trecut de-atunci mai mulți florari,
Și flori trecut-au printre-îmbobociri,
Ce-au înflorit gingaș prin deflorări,
Udate-n lacrimi calde de iubiri ..

E iarăși Mai, și-i parcul înverzit,
Iar banca noastră-și plânge-nsingurarea,
Te-ai dus atunci, de-ai ști cât te-am iubit,
Și timpul crud nu-și termină .. uitarea ..
Bordan – 25 mai 2015

Te-am așteptat, iubito, cum ziua așteaptă zorii și coardele iubirii mireasma dulce-a florii, te-am așteptat la masa tăcerilor sublime, când roua dimineții șoptea plăceri divine iar raza fericirii plutea pe fața ta, sorbind nemărginirea din sărutarea mea.

Dar n-ai venit la locul din zăriștea albastră, în care toată lumea era la mâna noastră, și-am mers timid pe calea iubirii de sub tei când ochii tăi albaștrii m-au prins cu totu-n ei, arzând în mine dorul ce mi-l dădea fiorul că te găsesc întinsă, timidă și aprinsă ..

Pe unde-mi umbli, oare, copilă fără milă, de-mi chinui așteptarea eternă și umilă?

Am stat puțin la umbră și m-am jucat cu iezii, pân-au trecut spre seară și orele amiezii, apoi încet, agale, am luat-o pe cărare la locul nost din vale, sperând într-o minune din taina revenirii, să te găsesc acolo pe malul fericirii.

Pe malul apei însă o salcie plângea, culcușul cu speranța cu drag te aștepta, iar valul plimba-n undă romanța nemuririi pierdută cu speranța din vara pribegirii ...

Te-am așteptat, iubito, și te aștept și acuma, cum noaptea așteaptă Luna să-i mângâie cununa, să împletim iubirea în fir cu fericirea, pe-altarul dulce-al firii din vara regăsirii ...
Bordan

De-a pururi umilă pe dealuri supusă

De-a pururi supusă pe dealuri în rugă
E via mai vie-a pământului slugă
Ce-și strigă durerea în lacrimi de sânge
În rugă fierbinte se-nchină și plânge.

Mustește iubirea-n broboane de Soare
Lumina preasfântă din dulcea licoare
Zdrobită în teascuri cu chiot și chin
Să stoarcă-n pocale al zeilor vin.

S-adune-n butoaie misterele lumii
În doage să cânte fiorul furtunii
În rugă străbună să-nchine frumos
Că-i sevă din sângele domnului nost.

De-a pururi umilă pe dealuri supusă
E via cea vie de doruri răpusă
Plângându-și în colbu-i eternul tezaur
Savoarea divină a cerului laur ..  
Bordan

Unde oare ești bunico, cu mirosul de gutuie ..

Unde oare ești bunico, cu mirosul de gutuie,
Cu iubirea la fereastră caldă, dulce, amăruie,
Cu mușcata agățată sus în grinda de la tindă,
Cu prezența ta curată, rugă sfântă și colindă?

Unde ești bunico dragă, cu miresmele divine,
Cu privirea ta cea caldă și-înserările senine,
Cu cântarea preacurată încărcată de mister,
Coborâtă parcă-n pacea stelelor din naltul cer?

Era lumea veșniciei prinsă-n satul românesc,
Din tărâmul bucuriei, dorul sacru strămoșesc,
Cu povești pe talpa lunii din ceasloavele iubirii,
Șoapte spuse-n lampa lumii la lumina nemuririi ..

Unde oare ești, iubito, unde-i toamna de-altădată,
Când la porțile visării aștepta-un băiat o fată,
Iar zefirul înserării revărsa odoarea sfântă
Miruind cu izul dulce dragostea pură .. preasfântă?
Bordan

Coboară dacii iar de pe Columnă

Coboară dacii iar de pe Columnă
Că-i strigă vremea miilor de ani
Să împlinească o poruncă sfântă
Onoarea cea știrbită de romani.

S-arate lumii cinstea și-omenia
Dreptatea din ogorul strămoșesc
S-audă lumea cine-i România
Și ce înseamnă brațul românesc.

Cu voi suntem toți lupii carpatini
Bătrânii schimnici ai durerii sfinte
Am fost aici de mii de ani stăpâni
Ni-s martori moșii tristelor morminte.

În voi răsună-n piepturi nemurirea
Stejari puternici în esența lor
În voi se-îmbină ura și iubirea
Rugby-știi bravi pe-al nostru tricolor.

Suntem cu voi trecuturi milenare,
Sosit-a clipa marii noastre glorii,
Să-ngenunchiați dușmanul la hotare
Să duceți țara scumpă spre victorii.

Să fiți ca lupii-în haită la atac,
Ca și stejarii falnici să vă faceți scut,
Să tremure golanii-n mânia cea de dac,
Popor nemuritor, ce-n voi s-a renăscut ...
Bordan

Cei șapte ani de-acasă!  

Când am plecat în lume, lăsând în urmă satul,  
zicea bătrânul tată: să nu uiți niciodată,  
cei șapte ani de-acasă!  
Să nu-ți uiți rădăcina, să îngrijești tulpina,  
ca ramul să cinstească iubirea și lumina!  
Nu prea vorbea bătrânul, că era scumpă vorba,  
dar îmi răsună vie și-acum din urmă slova.  
Era model prin vremuri trimis de moșii lui,  
să fie-n lumea asta un stâlp al satului ..  

ʺCe-nseamnă veșnicia, l-am întrebat odată,  
căci totul se dărâmă în liniștea ciudată,  
cam tot din ce apare având aceeași soartă?ʺ  
ʺVeșnicia, grăi bătrânul, tu vezi această floare  
ce-ți dă a ei splendoare prin formă și culoare,  
mireasmă preacurată venită de la Soare,  
Iar printre-a ei petale broboane de lumină  
culese-n zor cu grijă de magica albină.  
Ce-o-ndeamnă pe albină să strângă din grădină  
polenul cu nectarul trimis de unda lină, sublimă și divină?  
În lumea asta strâmbă din noaptea pribegiei,  
e dreaptă doar Lumina din clipa veșniciei,  
eternă e iubirea și firea preacurată  
care ne-o dă Bătrânul, ce-i bunul nostru Tată.  
S-ascunde veșnicia în satul românesc,  
în tot ce-i simplu-n lume, curat, dumnezeiesc,  
înțelepciunea sacră primită cu iubirea,  
e-aceeași veșnicie, adică .. nemurirea.ʺ  

S-a dus de-atunci bătrânul, și-a împlinit destinul,  
și a predat la altul iubirea și rubinul,  
zâmbește dimineața în razele de Soare  
și-adapă taina vieții în fiecare floare,  
iar noaptea când s-așează luceferii la sfat  
Bătrânul se coboară tiptil la noi în sat,  
se plimbă-ncet pe coastă, ca-n vremile prunciei,  
și ocrotește satul cu raza veșniciei ..  

Cei șapte ani de-acasă mi-au fost reper în viață  
și-i duc cu mine mândru că-s anii veșniciei,  
înțelepciuni din satul străbun, de altădată,  
ce poartă-n el misterul din jalea .. României.  
Bordan  

Se-ntorc românii acasă-n .. România!

Coboară dacii supărați din munți
Că-i strigă din trecuturi iar străbunul,
Sunt mai puțini acum, dar vor fi mulți,
Colindători care vestesc Crăciunul.

Bărbați născuți din lacrimă și sânge
Din susur de suspine și de dor,
Din doina ce durerea lumi-o plânge
Urzind plăceri izvor lângă izvor.

Haiduci ce poartă-n inimi nemurirea
În cântul dulce-al zărilor albastre,
Ce-aduc din preaînalturi fericirea
Fiorul sfânt al revenirii noastre.

Cu voi suntem toți lupii carpatini
Bătrânii schimnici ai durerii sfinte
Am fost aici de mii de ani stăpâni
Ni-s martori moșii tristelor morminte ...

Luați aminte javrelor păgâne
Că-n noi frământă luturi milenare
Dureri dospite-n piepturi carpatine
Din munții seculari până la mare,

Luați aminte că se gată timpul,
Bat clopote și freamătă urgia,
Lovește iar ca trăznetul cuvântul,
Se-ntorc românii acasă-n .. România!
Bordan