Antropologie filosofică

Cunoaștere nu poate fi completă atâta timp cât nu înțelegem ceea ce observăm, atâta timp cât observatorul este separat de experiment. Dacă observi viața acumulezi doar cunoștințe, fără să înțelegi prea multe din acest experiment. Ca să și înțelegi ceea ce observi trebuie să trăiești experimentul numit viață, să trăiești infinitul clipei, odată cu creația, nu să faci doar poza din tribună. Această trăire, poetică să-i zic, idealistă calificată de unii, dar după mine cea mai realistă, duce la accesul cunoașterii din cele mai adânci vibrații stelare și temporale.

O floare pentru mulți nu înseamnă decât o floare, nici măcar într-un semn matematic nu i-au găsit loc, dar pentru poet e o poartă după care stă ascunsă o muză, care-i șoptește cuvinte tandre din alte timpuri, îmbrățișări prin anotimpuri, de când eram noi amândoi parfumuri de petale moi. Poetul poate ajunge prin contemplare, pe porți stelare sau găuri solare, de care fizicianul numai a auzit de la alții că e posibil așa ceva în anumite condiții. Care condiții, trebuie să-l asculte pe poet, sau să coboare și el din tribună pe ringul de dans.

Putem scrie km de formule și ecuații matematice, să vorbim tot timpul numai în coduri și legi de noi stabilite, asta nu înseamnă că am înțeles ceva, fiindcă în Natură nu reprezintă nimic. Că ne ajută pe noi să ne mințim frumos cât suntem de deștepți, asta e altceva. Observarea, și aici includ toată acumularea de cunoștințe, fără înțelegere nu înseamnă cunoaștere. De fapt nu înseamnă nimic!

În Natură nu o să găsim egalitate, nu doi oameni, nici măcar două frunze, și nu o să găsim nimic din ceea ce am învățat, nici un număr, nici o literă, o să găsim doar ceea ce ne-a învățat Natura. Noi ne putem minți, cu toate artificiile noastre, dar Natura nu o putem, ne-am complicat și am complicat viața după iluzia complexității, pierzând esența, curgerea poeziei și simfoniei universale prin venele noastre.

Această lipsă de înțelegere a profunzimilor ne-a îndepărtat de noi, de rădăcinile și originile noastre, plutind acum în derivă pe-ale rătăcirii valuri.

Eu speculez aici ceea ce am observat și ceea ce am înțeles eu, din aceste observații. Nu mă interesează dacă cineva e deacord sau nu-i deacord cu speculațiile astea, mă interesează doar dacă ceva încalcă vreo lege a Naturii sau a științei, caz în care vă rog să-mi spuneți. Fiecare observator are un punct de vedere special, care nu este univoc traductibil din punctele de vedere ale altor observatori, așa că e mai dificil de a asculta observațiile și înțelegerile fiecăruia, dar dacă știe că încalc vreo lege prin speculațiile mele, e liber să mă tragă de urechi.

Cum mergi în trecut, înțelegerea lumii nu se bazează numai pe interpretarea logică a ceea ce observi, ci intuiția capată un rol tot mai important. ʺTu crezi în Basme?ʺ ʺCred în ce vreau, că n-am nevoie specială de a crede în ceva!ʺ Dacă prin spațiu-timpul fizic poate zbura nestingherit un Bordan și un anti-Bordan, logic, de ce n-ar găsi cei doi în zborul lor și o Zâna, în poiana cea cu mure, de vorbă cu doi pitici? Dacă tu n-ai ochi să le vezi înseamnă că nimeni nu le vede? A, ție îți trebuie să-ți demonstrez că le-am văzut? Nu cred că s-a născut încă deșteptul ca să demonstreze unui prost că e prost! Iar dacă te apuci de el s-ar putea să te trezești cu prostu-n casă ... la cine ce să demonstrezi, atunci?

Cum am dezvoltat partea logică a interpretării observațiilor, ne-am îndepărtat de partea intuitivă, deși toate simțurile noastre sunt intuitive, nu logice, nu le putem scrie ecuațiile. Tot trecutul nostru este scris pe pergamentul cerului cu cerneala dorului, ce matematician sau fizician îl poate citi, prinde și cântări? Nici unul nu mai are simțurile astea, le sunt atrofiate demult, ca tuturor istoricilor nesimțiți care emit adevăruri despre trecutul poporului ăsta, fără să știe nici peste ce-au trecut ieri. Sau altor nesimțiți care râd retardat de trecutul propriu, de părinții și bunicii lui ..

Deci, cunoașterea înseamnă pe lângă observare și înțelegere, iar înțelegerea nu poate fi completă numai cu dovada palpabilă, materială, ci mai are o manifestare ondulatorie, vibrațională, care nu poate fi percepută, înțeleasă și judecată cu logica. Toată cunoașterea lumii, nu numai a poporului român, e scrisă și încifrată pe ʺhardulʺ Naturii, pe pergamentul cerului cu cerneala lerului, în basme, colinde, doine și balade, în susur de izvoare și glasuri de mioare, că să nu ajungă la ea toți nesimțiții.

Ca să fii complet trebuie să fii un pic și poet, nu numai fizician, ca pe lângă gravitațiile fizice ale materiei să poți accesa și vibrațiile universului, din rima versului, sau simfonia galaxiei din mirajul poeziei. Ca să fii complet ca bărbat trebuie să fii un pic și femeie, să-i simți zvâcnirea caldă când îi deschizi poarta cu cheia, că fără de astea nu poți să fii întreg .. la cap ... adică ești handicapat ...

La judecata de pe urmă, nu va fi greu, dar nici ușor, căci dai socoata fără turmă, doar singur tu cu a ta umbră, ce ți-a rămas scîncind în urmă la ceasul serii .. de pe urmă ...  

Dacă vii în satul maramureșan găsești, pe lîngă simplitatea portului tradițional, cea a locuințelor, porților, troițelor și bisericilor de lemn, și simplitatea oamenilor. Fără să știe citi sau scrie, acei „illetré”, parcă le zic vesticii, sau analfabeți în înțelesul românesc, sînt monumente vii ale grandorii și splendorii Naturii, așa cum au fost făcuți, fără să știe a se preface cu nimic în fața adevărului nud. Pentru aceşti oameni simpli, „minciuna înseamnă înşelăciune, iar cel ce minte nu mai e om că el sʼa dăruit răului” sau „cînd minţi, nu numai că te faci de ruşine, dar pierzi din putere, simţi aşa că te împuţinezi.” E aici o lume, rămasă în urmă de a lumii turmă, în care minciuna nu poate fi nici mental acceptată.

Pentru oamenii rafinați, dulcegăroși, culți și eleganți, pentru gentlemanii finuți și spumoși de la oraș, minciuna a devenit un mod de viață, cu care se spală dimineața pe față, o servesc caldă la prînz și o strîng seara în brațe, șoptind minciuni tandre. Nu mai poți desluși nici frînturi de adevăr din hățișul minciunii care este peste tot, promovată și propagată de filfizonii moderni, începînd de la catedre și catedrale, în patul matrimonial sau ceremonial, în instituții sau birturi, peste tot e cu ʺregele la masăʺ, de la care distinșii domni îi sorb cu nesaț osînza putreziciunii ca pe un lucru foarte firesc, ca pe un magic elixir.  

Dacă cobori din înălțimea tronului tău de mare domn, și ajungi din greșeală printre ultimii țărani ai acestui pămînt, în Maramureșul Istoric, te dezbracă dintrʼo privire și te lasă așa cum teʼa făcut măʼta, ʺîmbrăcat în pielea goală și cu mînurileʼn jebʺ. Fiindcă falsul și minciuna se destramă în față adevărului, iar adevărul e simplu, așa cum sunt și au fost țăranii români, cei adevărați, nu falsificați și civilizați de modernismul domnesc .. sau prostesc.  

Nu prea ne place adevărul, fiindcă doare, ne arată cine sîntem cu adevărat, un gunoi îmbujorat, e mai frumoasă minciuna, pînă la întîlnirea cu .. adevărul .. pînă trebuie să dai socoată pentru mîrlănia toată. Încă sînt oameni, țărani, nu domni, pentru care vorba e vorbă, nʼau nevoie de nici o hîrtie de la nimeni, fiindcă se cunosc dintrʼo privire. Sînt ultimii oameni adevărați ai acestui pămînt, făcuți, nu prefăcuți, originali, nu copii jalnice ale .. minciunii.

LA MULȚI ANI, 2016!!

Dacă tot se gată-un an, vă urează și Bordan .. ce doriți să se sortească, ce visați să se-mplinească, s-aveți parte cu de toate, mult noroc și sănătate, să vă fie plin paharu să nu-ncapă în el amaru, să vă fie plină viață, bucuria și speranța, să trăiți în fericire cu dragoste și iubire, la anul și LA MULȚI ANI!!

Ce-și poate dori un om? Ce doriți să se sortească, ce visați să se-mplinească, e urarea cea mai urată. Ura și la gară! Mai e ʺura-nainte, ura, dar mulți rămîn fără de glas, le-nchide moartea guraʺ! Uraaa, asta-i urătura, cînd deschizi din noapte gura ..

Limba românească are multe posibilități de împlinire, de întrupare sau însuflețire, fiecăruia îi dă ceea ce-și dorește. ʺFiecare pasăre pe limba ei moare!ʺ

Unii își doresc, și cred că se-mplinesc, prin întrupare, visele să le coboare din a lumii revărsare în lut negru, care doare, se împute și-apoi moare. Și-au împlinit dorințele și visele, pe limba lor au pierit! Ăștia-s materialiștii, trupeții și tupeiști, maneliștii care materializează idei, vise, într-un veac fără de leac. Nu are loc nimic, nici un sentiment mai pur, nici un simț, pe lîngă trufia și eul lor nemărginit, pe lîngă dorințele lor neîndestulătoare de împlinit. Eu le doresc, ce-și doresc să se-mplinească, că așa-i frumos să urezi la om de an nou!

Alții își doresc și cred că se împlinesc prin însuflețire, prin mîntuire, tot lutul să-l curețe de materii urît mirositoare, să-l miruiască cu aromele cerului prin magia lerului, să înalțe sufletul lor spre nețărmurirea nemuririi. Ei n-au vise, fiindcă sînt chiar ei visul, toată viața lor e un vis, o magie, n-au dorințe, fiindcă dorința sînt ei, au doar un suflet de care se îngrijesc. Nu se simt, nu se aud, nu se văd, trec prin viață nebăgați în seamă, săracii acestei lumi bogate. Săraci cu duhul!

Își cer iertare firului ierbii, copilului și bunicului, își cer iertare cerului și pămîntului, și se roagă pentru mîntuirea de păcat, pentru o lume mai bună, în tăcere, fără larmă. Sînt schimnicii munților care țin viu spiritul acestui popor, candela neamului românesc care arde cu lacrimile istoriei dragostea de neam și de țară. De-i vezi ... să nu-i vezi ...

Ei n-au dorințe, nici vise, pentru că au tot cerul și pămîntul în ei, tot universul e în sufletul lor mare, și trag clopotele cerului să se trezească istoria, Carpații și toți frații. Le urez, și la ei, vrerea lor să se-mplinească, să trezească, să trăiască, să-nflorească, scumpa Țară Românească! Și să deie veste-n țară că venim cu plugul iară, din hotar pînă-n hotară, tot ce-i mort să-nsuflețim, tot ce-i viu să miruim, toți românii, toți ca unul, să trezească-n iei pe Bunul, ce ne-așteaptă-n nemurire cu străbuna lui iubire!

Scoală frate, nu mai sta, te strigă istoria, te cheamă izvoarele, ogorul și mîndrele, și vin frații tăi de-afară să-mplinim dorul de țară, să-mplinim preceptul sfînt, să coboare prin cuvînt, cerul sacru pe Pămînt, să-nflorească, iarăși, glia, scumpa maică, ROMÂNIA!!  

LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!! Vă zîce văru .. Bordan!

Ca să mă înțelegeți mai bine ce vreau să zic o să dau ca exemplu evoluția fizicii de 300 de ani încoace, să zicem.

Fizica clasică zice că decupăm o porțiune din Univers, o supunem interogatoriului, șiʼi stabilim legea de corespondență. Ea explică aproape în întregime realitatea observată cu simțurile noastre. Putem zice că pînă acum 100 de ani ceea ce sʼa observat sʼa înțeles și explicat.

Au apărut probleme cu înțelegerea cînd sʼa pătruns în structura intimă a materiei, la particulele elementare, care, dacă în fizica clasică se comportau ca corpusculi solizi, s-a observat în anumite condiții comportări ondulatorii. Sʼau descoperit celelalte ʺciudățeniiʺ cuantice, ca nonʼlocalizarea, sau nonʼseparabilitatea, principii care nu au mai putut fi explicate cu realismul clasic. A fost nevoie de un nou limbaj al fizicii, limbajul cuantic, separat de cel clasic.

Obiectul clasic este localizat în spațiu și timp spre deosebire de obiectul cuantic care nu este localizat în spațiuʼtimp. Obiectul clasic este supus unei cauzalități locale, în timp ce obiectul cuantic nu este expus acestei cauzalități. Mai mult sʼa descoperit că particulele elementare nu sunt de fapt particule în sensul clasic, că sunt procese, care interacționează inclusiv cu observatorul. Influența observatorului asupra experimentului, nonʼlocalizarea și nonʼsepararea, ne duce spre o cu totul altă formă de cunoaștere decât cea cunoscută, cea clasică, a rațiunii.

Omul e copia fidelă a Universului, aceleași particule elementare vibrează în noi șiʼn toată Galaxia, un sistem deschis, nu închis cum îl socoate fizica clasică. Așa cum a evoluat știința și tehnologia lʼa tras și pe om din universul său interior, din universul cuantic unde nu e criză de nimic, din spiritul său careʼi dădea echilibru și stabilitate după legile Naturii, spre partea materială a lucrurilor, spre exterior, spre o lume a haosului șiʼa degradării omului ca ființă universală. Vibrațiile careʼi ghidau existența spirituală prin lumea asta efemeră, șiʼau pierdut energia în gravitațiile joase ale materiei.

Omul este o fiinţă tainică şi nemăsurat de complexă, în ţesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite, nuʼl putem încadra întrʼo conservă matematică. Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei și al bunului simț, omul cu piciorele pe pămînt, centrat în axul lumii, în valorile spirituale, este chiar omul de la țară, ultimul țăran român, la care nʼa ajuns tăvălugul civilizator. Tehnocrații robotizați ai orașelor, rămași fără demnitate, fără un minim de bun simț, plini de ei înșiși, nu mai au loc și timp nici pentru ei.

Pe măsură ce a crescut mîndria sa de „ființă rațională și liberă,” în aceeași măsură șiʼa pierdut înțelegerea și libertatea. Determinismul și materialismul veacului sînt o consecință a falsei așezări a omului față de lumea înconjurătoare și de transcendență. Încrederea în atotputernicia raţiunii, a ştiinţei şi a tehnicii au mers mînă în mînă cu îndumnezeirea omului.

Cine nu s’a înspăimîntat că poate fi singur în ceața acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde şi inima le bănuie numai că există cumva? Cine nu a trăit în fața fenomenelor neprevăzute şi nestăpînite, cosmice şi istorice, un sentiment de teamă? De unde atunci trufia? De unde gîndul de stăpîn al lumii cînd picioarele omului se clatină atît de uşor? Desigur dintr’o orbire, dintr’o deformare interioară, din falsa şi nefireasca aşezare a omului, din îngustarea orizontului său spiritual.

Omul este mare abia atunci cînd se recunoaşte mic, cînd îşi recunoaşte slăbiciunile, omul este mare nu cînd stăpînește pe alții, ci cînd se stăpînește pe sine.

Un an nou mai luminat!

Nu poți cunoaște nici un lucru dacă nu te cunoști pe tine. Poți să vezi, să citești o să asculți, orice știre, orice informație din lumea asta să o depozitezi pe hardul tău, dacă nu te cunoști pe tine ca să poți recunoaște în acele observații părți din tine cu care să rezonezi, degeaba te pironești cu ele. Îți umpli degeaba hardul dacă softul nu te ajută, dacă nu poți gîndi cu capul tău numai repeta ca un papagal ceea ce ți-au spus alții.

Mai demult oamenii n-o fo așa de fojeți, nu s-o păzît întatăta ca amu, o avut vreme de tăte, că era vremea la locu ei. Aveau vreme și de povești cu tătă lumea, era laița lîngă ușița de intrare în odor unde ieșeau tăți, cînd aveau răgaz, la povești. De noi copiii nu vorovesc, că eram în lumea noastră. Mai demult on mez, oamenii, nu numa c-o avut vreme de povestit cu alții, da o avut vreme și de ei, de vorovit cu ei. Nu erau așa de zvîriți ca amu, una-două să sară-n sus ca arși, de nu poți zîce nimnică să nu deranjez pă careva, atăta-s de jingași, de gînești că-s plastilină nu de cionte. Dacă erau la arat îi însoțea doina și mîndra, dacă erau în pădure le era drîmba și frunza însoțitori de nădejde, oriude erau nu erau singuri, fiindcă îl aveau pe Dumnezeu cu ei. Nu ca amu că tăți îs mai deștepți ca Dumnezo.

Tătă filozofia de viață a lor era făcută cu cap, rînduită cu rost, respectate cu sfințenie pildele din cartea sfîntă a vieții și învățăturile înaintașilor. În cei șapte ani de-acasă învățai tăte regulile de bază care-ți trebuiau că să devii om. Sau să redevii. Fiindcă ăsta ar trebui să ne fie scopu-n viață, ʺsă devenim ceea ce am fost și mai mult decît atîtʺ, ʺsă păzești povața tatălui tău și să nu lepezi îndemnul maicii taleʺ.

Și care erau povețele și îndemnurile, care ar trebui respectate cu sfințenie în lupta devenirii, sau revenirii noastre la condiția de om? "Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blîndă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rînduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrîni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvînt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la rîs, cu sfială să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plată s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru."

Erau cumva altele îndemnurile și povețele?

Dar în deșteptăciunea noastră n-avem nevoie de sfaturile nimănui, că le știm noi mai bine ca ei pă tăte. Și cam tăte, alea pă care le știm noi, ne duc spre pierzanie, spre deșertăciune, fiindcă de noi nu ne putem ascunde, vine ceasul cînd se gată pasul și ne-ajunje bun rămasul, și-abia atunci ne vedem adevărata față de care ne-am ascuns o viață, abia atunci ne dăm seama cît mai rămîne din îngîmfarea și înfumurarea noastră, din fala, succesul, mîndria, aroganța și deșteptăciunea noastră, din tot ce-am strîns și-am adunat o viață. Că am venit curați precum cristalul dar ne-a spurcat .. materialul.

Singurul lucru ce rămîne în urma noastră, nu e ʺbineleʺ pe care l-am cumpărat cu bani murdari, ci binele pe care l-am răscumpărat din tot ceea ce am dăruit de-a lungul vieții din inimă, din sufletul nostru, din valoarea principiilor cunoașterii de sine. Singura știință și cunoaștere care rămîne din ciurul judecății, nu sînt diplomele academice sau premiile Nobel, a științei lumii externe, ci este, doar, cunoașterea lumii tale interioare, valoarea ta ca OM. Această valoare rămîne și te recunoaște prin orice susur de izvor, zumzet de dor, fiorul de amor, adierea odorului din durerea ogorului, petecul de cer care se deschide și te lasă să pășești și să-i guști mărinimia și nemărginirea lui.

În Universul ăsta mare, trebuie să te vezi tu pe tine mic, ca să fii mare, să-ți cunoști limitele și locul, să te cunoști pe tine și să stai în banca ta. Atunci ești cu adevărat ancorat în realitate, ești centrat cu punctual ăla în mișcare, ʺmult mai slab ca boaba spumii ce-i stăpînul fără margini peste marginile lumii .. ʺ, abia atunci ești legat de rădăcină și ți-ai găsit rostul tău. Pînă atunci ești doar o frunză-n vînt, hai-hui prin lumea prostului ..

Rămîneți cu bine!

La mulți ani, bade Ioane!

Ca să înțelegem psihologia poporului român îi musai să-i studiezi trecutul, iar studiind trecutul găsim vrînd-nevrînd lumea basmelor, a semnelor și simbolurilor.  

Știința ne spune că n-avem ce face cu un trecut sălbatic, barbar, înapoiat și întunecat, un trecut al vrăjitoarelor și basmelor, să privim și să ne clădim viitorul luminat după legile prezentului, legile științei, după chipul și asemănarea noastră. Cu ce ne-ar putea ajuta maimuțele din care ne tragem, cînd noi sîntem în vîrful lanțului trofic, cei mai cei. După această logică n-avem ce face nici cu sfaturile părinților, cu cei șapte ani de acasă, fiindcă știm noi mai bine ca ei ce-i bine și ce-i rău, ei sînt deja trecuți.

La fel, credința ne spune că trecutul e păgîn, că se închinau le dra.ci beți, toate semnele și simbolurile trecutului sînt păgîne, toate colinzile, doinele, baladele, vin dintr-o credință fără de credință. Dacă simplitatea, cinstea și demnitatea, specifice trecutului, sînt considerate de către Biserică păgîne, atunci eu personal nu mai vreau să fiu numit creștin, vreau să fiu păgîn, așa cum au fost strămoșii mei. Să cred într-o viață mai bună, în iubire și fericire, să cred în veșnicia sufletului. E vreo lege a Universului care să-mi interzică asta?

N-am nevoie nici de un Dumnezeu care să mă ierte, să-mi ierte păcatele și greșelile, ci să-mi deie înapoi ceea ce merit, fără milă, un Dumnezeu drept! Dacă îi căutăm pe ultimii țărani români, pe badea Gheorghe, pe bădița Ioan sau pe bădica Troian, rămășițe ale unei alte lumi, care dacă nu știți, prin numele lor de ʺbade, bădică sau bădițăʺ aduc un mister de proveniență doriană, care înseamnă ʺom înțeleptʺ, sau ʺomul cel mai integruʺ, ne vedem micimea și nimicnicia în care ne scăldăm cu înfumurarea noastră.

Nu există nici o lege a firii ca ceva să crească fără rădăcină. Iar tu, dacă-ți renegi părinții și bunicii, neamul din care te tragi, nu poți fi decît o epavă purtată de valul prostiei și trufiei. Cine vrea poate să zică de taică-său și de maică-sa că au fost scursuri, poate că așa au fost, că dintr-o scursură n-are ce ieși numai cel mult o lătură, dar nu are dreptul să zică de neamul meu că e scursură. Că nu-l cunoaște, nici n-are cum, că un brusture nu poate ajunge la înălțimea unui stejar, sau brad, numai acolo, în lumea lui, în lumea tîrîtoarelor, a omidelor păroase.

Cele bune!

Realitatea obiectivă, prin care existăm în lume și cea subiectivă, prin care cunoaștem această lume, nu le putem nega. Una este realitatea formelor, a obiectelor, lumea mecanică, iar cealaltă este realitatea conținutului, a esențelor, lumea subiectelor. Între subiect și obiect, din perspectiva cunoașterii, se angajează un proces de colaborare și legătură intimă.

Orice gînd angajat, orice cercetare, orice act de creație aparținînd omului sunt în primul lor termen subiective; generarea lor, însă, nu este cu putință fără un al doilea temen, acela al obiectului. Prin activitatea acestui raport, se produce cunoașterea. Actul cunoașterii este caracteristic naturii umane, prin el omul depășește condiția sa materială, pentru a se așeza într-o ordine superioară, cea spirituală. Prin această nouă situație, natura noastră se împlinește ca existență conștientă, fără asta existînd doar ca obiecte.

Realitatea supusă observațiilor noastre este densă în conținut și de o mare varietate de forme, fiind mult mai mult decît ʺnaturaʺ oamenilor de știință, mai vie și mai profundă decît pot cuprinde elementele formale ale logicienilor. Realitatea în care trăim, este obiectul cunoașterii, dar respectul față de ceea ce ea oferă ne poartă acolo unde subiectivismul spiritului din noi aspiră, spre adevăr. Adevărul, sau cunoașterea ultimă, nu poate fi cerut doar unui joc al minții, ci realității, care este depus în esența ei, inima și natura ei.

Dacă dorință noastră de căutare ne împinge dincolo de aparențele și formele obiective, dincolo de rațiune, întrăm în subiectivismul adevăratei cunoașteri, acea trăire și legătură intimă cu conținutul și natura obiectului, în domeniul intuiției. Și de aici se poate trage aceeași concluzie, cunoașterea = observare + înțelegere, înțelețerea fiind la rîndul ei egală cu rațiune + intuiție. Ceea ce, din punctul de vedere al fizicii cuantice, cu observatorul devenind parte al experimentului, e logic, subiect obiectiv, sau cum zicea cineva observatorul devine observat.

Realitatea nu-și deschide secretele dacă metodele și aparatele științei nu sunt mînuite de un spirit larg, deschis și flexibil dispus să colaboreze intim cu realitatea, dacă subiectul nu se adaptează obiectului și invers, o experiență trăitoare, cum am mai spus.

Nu putem vorbi de locul, rostul și rolul omului în Univers fără să vorbim de conștiință. De-a lungul vremii au fost mai multe tentative științifice sau filosofice de a defini și cuantifica cumva conștiința, toate rămînînd la stadiul de teorii mai mult sau mai puțin cunoscute și recunoscute. O să încercăm o definire a conștiinței din perspectiva antropologiei filosofice.

Cele cinci simțuri pe care le avem ne proiectează o lume exterioară statică și liniară, o lume a formelor, care ne izolează pe noi ca observatori de obiectele observate, izolează subiectul de obiect, ridicînd relativismul individual la rang de realitate absolută. Cele cinci simțuri pe care le avem conduce lumea printr-o logică rece, distantă, robotizată. Ieșind în lumea diversității formelor am pierdut total trăirile profunde, esențiale, ale existenței.

Dar cele cinci simțuri pe care le putem cuatifica și măsura cu rațiunea se opresc la formele exterioare liniare ale obiectelor, la gravitația materiei, la o parte extrem de mică din universul uman. Mai departe, spre profunzimi, operează vibrații mai înalte, mai fine și rafinate, sentimente și trăiri. Că recunoaștem sau nu, omul nu e doar o formulă matematică, ci e o sumă de trăiri, simțurile materiale exterioare plus setimentele spirituale interioare. Staticul liniar al formelor și simțurilor exterioare se transformă în vortexuri și sentimente dinamice, trăiri care transced spațiul și timpul cunoscut.

Conștiența că ne aparține o lume exterioară, legată de cele cinci simțuri procesate de minte, ne duce pe un drum drept, între naștere și moarte. E drumul majorității dintre noi, drum prin care conștiința e blocată în sentimente negative ca: frică, vină, ură, apatie, furie, fală și dispreț, care ne țin prizonierii propriilor noastre gînduri. Este cea mai de jos treaptă, pe care psihologii au notat-o cu răspunsul HA!?, la întrebarea ʺce faci acum?ʺ Ești absent total la orice fel de trăire sau simțire în afară de propriile tale gînduri care te macină, de propria materie care nu se poate desprinde de gravitația pămîntului.

Conștientizarea faptului că nu chiar totul ne aparține, că avem și noi o obligație față noi înșine, de semenii noștri, față de mediu și Univers, ne deschid portița sentimentelor curate și a trăirilor celeste, vibrații mai înalte și rafinate. Începem să prindem curaj, să căpătăm încredere, optimism și dragoste față de cei din jur, conștientizîndu-ne propria moarte și eliminînd încet sentimentele negative de vinovăție, dispreț și frică. Răspunsul, după psihologi, la întrebarea ʺce faci acum?ʺ este AHA!!, iar drumul se transformă din liniar și bătucit într-un vortex al magiilor și misterelor.

Urcînd spre vibrații mai rafinate, spre sentimente și trăiri mai nobile și curate, căpătăm înțelegerea mai profundă a lucrurilor, subiectul se identifică cu obiectul, accesînd trăiri din cele mai înalte sfere ale cunoașterii. E muzica și poezia zeilor, a zînelor și feților frumoși, magia basmelor și a misterelor. Răspunsul la întrebarea ʺce faci acum?ʺ, este AH!!, o trăire intensă vibrantă, plină de iubire și recunoștință față de toți și toate, de fericire și pace interioară. Ești conștient de faptul că tu aparții totului, putînd avea totul neavînd nimic. Se zice că la nivelul de pace interioară, de fericire și beatitudine divină, ajunge un om la un secol, cum a fost Maica Tereza.

La ultimul nivel, rezervat marilor maeștri spirituali, cum au fost Buddha, Allah sau Iisus, ajunge un om la un mileniu.

Sigur, se poate discuta pe marginea acestei împărțiri, dar esența rămîne, conștiința fiind o vibrație a sentimentelor și trăirilor mai înalte și rafinate, o desprindere de gravitațiile materiale și urcare spre sublimul contemplării și beatitudinii divine, spre vibrațiile pure ale inimii.

Doamne dă bine!

Poezia sănătății …

Se spune că nu e înțelept acela care elimină un rău ci acela care poate și știe păstra un echilibru dinamic între bine și rău, acela care-și poate păstra neutralitatea și imunitatea, cu alte cuvinte acela care trece frumos prin viață fără să încurce lucrurile. Așa e formată Natura, echilibrează binele cu răul, ziua cu noaptea, iubirea cu ura, cumpănind măsura, Dumnezeu nu e bun sau rău ci e drept.  

În Univers totul e vibrație, totul vibrează în jurul unei poziții de echilibru, începînd de la cele mai mici particule pînă la atomi, celule, organe și organisme și continuînd la planete, stele, galaxii sau megacupole de galaxii. Când echilibrul e rupt se lasă cu bum-bum, în cazul unui organ sau organism viu, cu boală. Într-un atom neutralitatea este menținută de numărul de electroni egal cu cel de protoni, sarcinile electrice negative echilibrate cu cele pozitive, electronii fiind cei care fac legea cumpănirii, care cumpănesc balanța.

Radicalii liberi din organismul nostru sunt răspunzători de creșterea riscului de apariție a tuturor bolilor și apar atunci când organismul produce energie iar arderea e incompletă din lipsa oxigenului, când suntem expuși poluării sub toate formele ei. Radicalii liberi sunt substanțe chimice instabile care încearcă să devină stabile, ʺfurândʺ electroni din jurul lor, de obicei de la celulele sănătoase, care ajung la rândul lor radicali liberi, declanșând o reacție în lanț de distrugere. Așa apar cancerul, bolile cardio vasculare, îmbătrânirea și moartea celulelor.

Când vorbim de electroni vorbim de sarcină electrică, vorbim de curent electric, de creier, inimă, mușchi, de toate cele cinci simțuri, care toate sunt curent sau impuls electric, o mișcare dirijată a acestor sarcini electrice.

Un atom încărcat electric se numește ion, dacă are electroni în plus este ion negativ sau anion, dacă are lipsă de electroni se numește ion pozitiv sau cation. Responsabili cu bolile sunt ionii pozitivi, radicalii liberi, cei care au lipsă de electroni, care fură electronii de la celulele sănătoase îmbolnăvindu-le. Într-o încăpere închisă de exemplu, cu aparatură electrică, concentrația de ioni negativi este de câteva zeci pe centimetru cub, într-un oraș, afară, este de câteva sute, iar la munte ajunge până la 5000/cm3. La ionii negativi li se mai spun și vitaminele aerului.

Un om poate trăi fără mâncare 3 săptămâni, fără apă 3 zile dar fără aer doar 3 minute. O respirație corectă, într-un mediu cu aer curat, ionizat, asigură întregul necesar de electroni pentru echilibrarea organismului și pentru o viață sănătoasă. O cură de munte face mai mult decât o pungă de chimicale pe care le bem între betoane.

Întoarcerea la origini, la o viață sănătoasă, naturală, pură, simplă și curată, nu poate ocoli nicicum aerul curat, iar respirația fără aer își dă repede ultima suflare. Pentru a trăi este absolut necesar procurarea de oxigen și aprovizionarea fiecărei celule din organism. Această oxigenare se face în alveolele plămânilor, care au membranele atât de subțiri încât să lase oxigenul să intre și atât de groase încât nu lase sângele să iasă. Un aer ionizat, cu electroni liberi, înlesnește acest transfer.

Într-o cură de aer de munte, de aer tare, îi musai să ne ostoim setea cu apa din suflul muntelui, apa izvoarelor poeziei și-a dragostei celeste. Un pahar de apă alcalină ionizată, de munte, face mai mult decât un pahar de orice suc natural. Trei minute de aer curat pe zi, trei zile de apă curată pe săptămână și trei săptămâni de vitamina C pe lună, din fructe și legume proaspete, asigură necesarul de electroni sau ioni negativi necesari unei vieți fără dureri, unei vieți fericite.

Aceeași poveste este și cu vitamina C, fiind cel mai puternic antioxidant, adică posesoare de electroni liberi, asigură echilibrul energetic al organismului, întărirea sistemului nervos și al imunității, îmbunătățirea circulației, electronii făcându-și la fel treaba. Următoarele vitamine în funcție de puterea antioxidantă sunt vitaminele E și A, găsite în fructele și legumele proaspete. Mai departe, Pământul este încărcat cu sarcină electrică negativă, o plimbare desculț prin colbul drumului, prin nisipul mării sau pe câmpul cu florile transferă electronii în noi, sau ne încarcă de sănătate.

Pe timp frumos electricitatea atmosferică crește cu cca 100 V/m, cu sarcină pozitivă, ajungând după o ploaie să urce până la 10 kV/m dar cu sarcină electrică negativă, adică cu electronii și ionii de care vorbim. De aceea după o ploaie aerul ajunge să fie curat și pur ca cel de munte, curățat de toate particulele dăunătoare sănătății.

Multe nu înțelegem noi din legile curentului electric, poate că multe nici nu vrem să înțelegem. Hainele naturale, de exemplu, se încarcă pozitiv, la fel cum e încărcată și pielea noastră și atmosfera. Cine a purtat o cămașă de cânepă, de exemplu, știe că asigură o ventilație vara și o izolație termică iarna, izolându-ne de exterior ca pereții unui termos, cu un strat de aer realizat de respingerea sarcinilor pozitive situate pe piele și cămașă. Cele artificiale se încarcă negativ, lipindu-se de piele, cu toate urmările negative. Dar suntem mai nealcoși cu plasticul pe noi, aia-i drept!

La fel se întâmplă și cu locuințele, cele făcute din elementele Naturii sunt dătătoare de vitalitate, pe când cele artificiale sunt dăunătoare sănătății. Un somn pe un strujac umplut cu paie, într-o casă cu fundație de piatră, făcută din lemn cu lut, cu soba și țoalele bunicii, ne poartă pe tărâmul zeilor și zânelor, cu îngerași la ferești pe care să-i iubești. Cum am mai spus, salvarea noastră, nu ca civilizație și nație, ci ca individ, este întoarcerea la origini, la Natură și natural, fără să judecăm cu mintea noastră Natura.

Pășesc un pic de pe domeniul fizicii spre cel al metafizicii, iar aici nu pot să nu mă opresc la domnișoarele de onoare care vor fi în curând la nunta inevitabilă dintre cele două, dintre fizică și metafizică, la plante și flori.

Se știe că florile adună pe ele sarcini electrice negative, de multe ori albinele culeg aceste sarcini cu polen direct din zbor, ele fiind încărcate pozitiv. Și mirosul unei flori ne vitaminizează cu aceeași electroni de care avem nevoie pentru asigurarea echilibrului energetic. O baie de miresme divine pe o pajiște înflorită, sau un somn odihnitor pe un fân proaspăt cosit, dirijează în noi fluxuri energetice benefice care echilibrează balanța sau cumpăna energetică, curentul electric care ne străbate organismul. La fel aromele medicinale care ne îmbată într-un pod cu fân. Oare unde ești, iubito, cu mirosul de gutuie, cu privirea ta cea caldă, dulce, sfântă, amăruie?  

Dacă tot vine postul Paștelui se cuvine să ne îndreptăm gândurile și privirea spre cele sfinte, fiindcă înainte și după cuvinte rămân lucrurile sfinte. Așa au fost părinții, așa au fost bunicii noștri și așa e frumos să-i urmăm unde putem, fără să judecăm. Tot ceea ce apare și dispare, totul fiind deșertăciune, veșnică fiind doar Lumina. Iar noi suntem copii ai Luminii, copiii lui Dumnezeu, a iubirii și-a înțelepciunii. ʺEu sunt Lumina Lumii! Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!ʺ, zice Iisus. Ne-a dat exemplu personal ce înseamnă credința, ce înseamnă simplitatea și demnitatea, ce înseamnă durerea, plăcerea, viața sau moartea, care este Calea de urmat pentru a afla Adevărul unde să ne trăim viața. Viața veșnică!

Nici o știință din lumea asta, nici o ființa sau un lucru nu ne pot ajuta veșnic, fiindcă sunt efemere, trecătoare, sunt deșertăciuni, se destramă și dispar când ne e lumea mai dragă. ʺUrechea ne minte și ochiul ne-nșeală!ʺ Nici un adevăr pământean nu este absolut. Singurul Adevăr absolut pe care ne putem sprijini este cel indicat de Iisus, Calea Luminii, a iubirii și-a fericirii.

Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă mântuieşte!”, este cea mai puternică Rugăciune care ne ajută să pipăim și să gustăm Adevărul, mântuirea de toate gândurile păcătoase, coborârea minții în inimă, în adâncul și tăcerea lui Dumnezeu.

Marii yoghini folosesc în ultimul stadiu al meditației mantra ISIS, care îi ajută să se deconecteze de lumea exterioară și să cadă în contemplarea lumilor interioare. Noi, ca creștini, avem șansa să-l avem pe IISUS, cea mai puternică rază de Lumină care coboară și luminează Calea mântuirii, a iubirii, fericirii și nemuririi. Marii isihaști, păstrătorii spiritului curat, a ʺliniștii și-a împăcăriiʺ, recomandă Rugăciunea inimii asociată cu respirația. Se inspiră adânc, inclusiv cu abdomenul, cu pronunția în gând a, “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu!ʺ, o scurtă pauză și expirarea cu, ʺmiluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă mântuieşte!” Cu timpul se ajunge la ʺDoamne miluiește-mă!ʺ, sau ʺDoamne Iisuse Hristoase!ʺ, până la ISUS. Pe urmă tăcere!

Dar, pentru a ajunge la liniștea împăcării minții cu inima trebuie să avem trupul și gândurile curate. Postul Peștelui este un bun prilej de a ne întoarce spre noi, să ne citim, ascultăm și observăm, să ne cunoaștem pe noi. Postul, împreună cu Rugăciunea, pe lângă beneficiile asupra sănătății aproape unanim recunoscute, rămâne cel mai important examen pe care noi, ca fii ai Luminii, îl dăm în fața Luminii. Alimentația de post asociată cu Rugăciunea și gândurile curate, canalizează în noi curenții benefici de care avem atâta nevoie, echilibrul energetic al Naturii, cumpăna lui Dumnezeu, a tăcerii inimii.

Trei minute pe zi de rugă, tăcere și respirație curată, trei zile pe săptămână de apă curată, ionizată, și trei săptămâni pe lună gânduri și alimentație din grădina Naturii, din Grădina Maicii Domnului, ne centrează și echilibrează energetic organismul în acest spațiu-timp, în aceste locuri vremuite de un timp nebun, care au năclăit de mizerie și-au degradat o planetă care geme de durere, ajungând, vorba cuiva, ʺun neg urât și scârbosʺ.

Aerul și apa ionizate cu ioni negativi, vitaminele antioxidante, C, E și A, fructele și legumele, florile și plantele medicinale, hainele, încălțămintea și locuințele naturale, nu în ultimul rând gândurile curate cu rugăciunea inimii, a pulsului și bătăilor Universului, într-un cuvânt întoarcerea spre origini și spre Natură, toate ne echilibrează energetic, ne ajută să culegem electronii distruși de o evoluție prost înțeleasă.

Fără a avea pretenții de a emite adevăruri sau certitudini absolute, las la atitudinea fiecăruia să ia ceea ce simte, dorește sau știe, dar nu înainte de a aminti ceea ce ne spune fizica cuantică, că noi suntem împrăștiați în tot Universul și tot Universul este în noi, aceeași electroni din noi vibrează în petale moi, pulsează-n glastra din fereastră și-n toată galaxia noastră, iar Dumnezeu zice ʺEu sunt cel ce sunt!ʺ, nu e nici timp, nici loc, ci doar prezență.

”Cine nu-i de veselie la ospăț să nu mai vie, că ospățu-i veselos, nu-i de omul mânios”, ”Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă!”

Doamne ajută! De-a primi înțelepciunea și-a găsi în noi minunea, de-a simți în noi misterul ce ne-arată Adevărul!
Bordan

Foto: Internet