Ce fel de popor suntem

Bordan a scris:

negativ a scris: Ca sa fiu concis, pe merit.

Să nu te superi pe mine că te tot chestionez, dar vreau să văd unde ne rupem ...

N-avem cum.

Bordan a scris:Ai zis că se alegeau pe merit. Pe ce merit, sau cine stabilea normele de merit? Că toți îs meritoși și acuma, plini de merite.

Normele erau stabilite de comunitate. Al mai gospodar, harnic, indemanatic, invatat si mai ales onest dintre liderii naturali. Meritul si in acelas timp cinstea cea mai mare era sa-ti poti sacrifica timpul si sa-ti pui toata fiinta in slujba comunitatii. Cred ca notiunea de merit si-a pierdut sensul corect, atata timp cat in zilele noastre merit inseamna sa fii supus unora pe care nu-i vei intalni niciodata si mai ales nu au nici o treba cu tine. Doar cu buzunarul lor. Am vazut des in ultimul timp pe la televizor ziaristi ingroziti de faptul ca "cine mai conduce tara", sau orasul, sau alte remarci asemanatoare. Astia nu-si dau seama ca un oras, o tara, o comunitate nu se conduce, se administreaza. Daca la evrei merge treaba cu condusul celor multi si nestiutori de o mana de invatati interesati, la noi nu merge, caci majoritatea gandeste cu mintea proprie.
Cineva spunea pe aici la rubrica bancuri, ca diferenta intre occident si noi, este ca daca occidentalii au inteleptul satului, noi avem prostul satului. Desi e la bancuri, e un adevar pe care oficialii nu vor sa-l recunoasca.

Bordan a scris:

negativ a scris: Normele erau stabilite de comunitate.

Aici te-am prins cu mîța-n sac .. dar nu găsesc acuma pe unde am scris, dar caut.

La mine în sat pînă acum vreo 100 de ani era sfatul bătrînilor, acei vlădici sau înțelepți care cîrmuiau și stabileau regulile. Preotul se impunea din rîndul lor, el era reprezentantul spiritual al comunității. Era primarul, dascălul și preotul, primarul ales de comunitate, iar dascălul numit de afatul bătrînilor, care era un fel de consiliu de acum. Orice dorință politico-economică era discutată și în biserică, dacă-i musai, iar dascălul superviza, cumva. Cam așa ceva ...

Asta a fost pînă acum 100 de ani ... dar o să caut că am mai multe ... idee e că mai demult nu se alegeau liderii, ci se impuneau ... după o lege pe care pe noi ne depășește .. se așezau unde le era locul, în funcție de puterea lor spirituală pe care nu o putea contesta nimeni ...

Aici ne separă treburile ... logica de intuiție, rașiunea de valorile spirituale, care centrează omul în centru lumii ... iar după el societatea ... dar, bineînțeles, s-ar putea să n-am dreptate, nu o lua ca adevăr ...

Te referi la vremuri prea apropiate in istorie. Sfatul batranilor nu carmuia de capul lui. Reprezenta experienta. Noile timpuri impun mereu solutii diferite, chiar daca ele contravin pe ici pe colo cu experienta trecuta .
Preotul era un fel de pastrator al stiintei,iar copii invatau "buchea cartii" la biserica. La noi scoala a existat dintotdeauna, dar au venit crestinii peste noi si pentru ca la scolile noastre se preda o stiinta asemanatioare cu religia, au facut din scoli , biserici. Dascalii moderni au patruns la noi cam dupa 1800. Tot ca sa ne tinem aproape de occident ! Sa fim seriosi. Suntem in situatia de a fi invatati de copii nostri cum sa ne jucam cu jocul de calculator conceput de noi, pentru ei.
Eu spun aici ca placutele de la Sinaia seamana cu un spalt tipografic si tu vii sa-mi spui mie de Gutemberg, care abia de si-a dat seama cum sa faca tiparnite pe la 1450. Ce-mi poti spune despre sistemul de invatamant ? Se alege praful de toate astea.

Ciudat lucru. Am plecat in nordul Italiei, pentru a regasi acolo denumiri si toponime cu sonoritati extrem de familiare: Primant, Butea, But, Runcu, Plugna, Triciamp, Creta Verde, Cornu. Am ajuns in inima regiunii Carnia si am rascolit toate vagaunile Alpilor italieni, ca sa-i intalnim pe friuli. Am descoperit niste munteni simpli, dintr-o bucata, care te pofteau in casa, imbiindu-te sa gusti din mancarea lor traditionala, pitina, sau din formai dal cit - o amestecatura in straturi succesive de mamaliga si branza de burduf, asemenea bulzului nostru ciobanesc. In nordul Italiei, la 2000 de kilometri de casa, ai impresia ca Romania se tine cumva dupa tine, ca nu mai scapi de ea. Intrand intr-o cuhne (cuccina) friulana, este cu neputinta sa nu tresari, vazand lingurile, fundul pentru mamaliga si stiubeiele de lemn, vasele de lut ornate cu motive florale in galben si albastriu, in care se pune laptele proaspat muls, unii batrani pastrand inca "lantica practica della mungitura" (mulsul manual), in ciuda inevitabilei tehnologizari si a unor stupide rigori europene.

N-as vrea sa se creada ca, ascultand doi localnici vorbind, intelegi tot ce spun; ca obiceiurile lor sunt aidoma cu ale noastre. In multe insa persista un aer comun, de simplitate taraneasca, si o indarjire anume de a-si pastra traditiile, de a se mandri cu ceea ce sunt, asa cum fac momarlanii, jinarii, tapinarii, morosenii nostri. Ici-colo, in limba friulana, razbat cuvinte pur romanesti (unu, doi, trei, tapina, sete, branca) si cate o expresie rostita atat de clar, incat, o secunda macar, uiti ca esti in Italia. "Ce mai faci tu?", zice friulanul cand se intalneste cu un vecin. "Ce faci tu?" este salutul, binetea si bucuria matinala a oricarui crescator de vite din Friulia si, poate nu intamplator, Dante scria cu sute de ani in urma ca "Friulanii sunt un popor ciudat - poporul lui "Ce faci tu?"".

Dincolo de limba, religie sau costume populare, ne unesc mai multe lucruri decat ne despart. Rascolind catunele indepartate ale Carniei si discutand cu oamenii, descoperi aceeasi fibra ciobaneasca si aceleasi sarbatori pastorale (cadunea friulana si nedeile muntenesti), aceleasi case din barne imbinate simplu, fara cuie, aceeasi civilizatie straveche a lemnului: banci, covata, strachini, lavita sau lazi de zestre. In Friulia, ciobanilor li se spun pacurari. Ca si la noi, sunt oameni ai insingurarii - tacuti, mandri si independenti. Nu accepta sa le porunceasca nimeni. Singura lor teama e legata de Dumnezeu. Ca si ciobanii nostri, friulii merg mai rar la biserica. Urcand cu oile in munte, Il iau pe Dumnezeu cu ei. Il iau peste tot, sadind icoana Maicii Domnului printre copaci sau ridicand troite la crucea oricarui drum, cu nume alese si mangaietoare: Troi di San Pietri, Troi di Zui, Laddolorata, Limmacolata.

Dar friulii nu traiesc doar in munti, ci si in orase, pe strazi asfaltate impecabil, in case invaluite de flori. Intri in vorba cu ei si dincolo de mici reticente si uimiri, descoperi ca avem unele amintiri comune, ca Romania nu e atat de indepartata pe cat pare. Don Guido, preotul paroh din Ravascletto, ne spunea ca bunicul sau era de loc din satul dobrogean Greci, unde si acum traieste cea mai mare comunitate friulana din estul Europei. Tot din Greci a venit in Ravascletto o femeie batrana, care, dupa 50 de ani de izolare, era singura vorbitoare de friula veche, cu arhaisme si cuvinte demult uitate de cei tineri. Ca un jar abia palpaitor, aceasta femeie a readus cu sine amintiri si povesti friulane, obiceiuri si cantece pe care intreaga comunitate a inceput sa le reinvete de la ea.

Nu e usor sa fii friulan, sa fii ce nu sunt altii din jurul tau. Asediati de turisti si ispititi de tentatia vietii moderne, friulanii incearca sa reziste, sa-si pastreze graiul si obiceiurile lor stravechi. Cu o disperare pe care noi nu o cunoastem inca, locuitorii Carniei se agata de fiecare obiect batranesc, o poarta, o lavita, o fereastra sau un scaun. La Sauris, de pilda, rar vezi o constructie noua. E un muzeu in aer liber, cu case de barne si staul pentru vite, cu suri si fanare, imbracate in sita, asa cum au fost mostenite de la strabuni. Friulii din Sauris au pastrat tot, iar rabdarea si indarjirea lor conservatoare le aduc acum o multime de bani. Asa mic si greu accesibil cum este, satul e plin de turisti - oameni fericiti sa vada un staul de vite, un acoperis de sita, o tinda si un pridvor taranesc, dedulcindu-se intr-un extaz usor naiv cu mirosul de ograda proaspat maturata si cu aromele de fan uscat din podul casei. Taranii nostri ar avea ce sa invete de la friuli. Sunt doua cai de a ajunge la simplitate: sa o cauti sute de ani prin cele mai complicate si sofisticate cotloane sau sa o pastrezi, fara sa te tulburi la gandul ca altii te privesc cu dispret. E o lectie elementara, pe care taranul roman trebuie sa o deprinda cat mai grabnic, pana ce termopanul, sclipiciul si placile de beton nu se vor aseza peste frumusetea satului traditional ca o lespede grea de mormant.

"Patrie dal Friul". Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea venetiana. Si, cu siguranta, cel mai frumos. Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos, pentru calatorul roman, uimit sa descopere atat de sus si atat de departe, tocmai la granita dintre Italia si Austria, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme de oi, sate ancestrale, cocotate in varf de munte, si-un neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de asemanatoare cu a noastra, incapatanati sa-si pastreze indeletnicirile pastorale, mostenite de mii de ani. "Noi cu voi siamo fratelli", iti raspund bucurosi cand le dai buna ziua. Stiu de noi. Cunosc Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai veche chiar decat Roma... stramosii celti, prezenti deopotriva in Carpati si in Alpi, in genele friulanilor si ale dacilor liberi din nord. Friulii sunt foarte deosebiti. Au cu totul alte obiceiuri decat in restul Italiei. Alte chipuri, alte apucaturi omenesti. Nici vorba de acei "italiano vero", maslinii, laudarosi si libavnici, cantareti si iubareti pan la ziua.

Ascunsi pe varfuri de munte sau in vai intortocheate si-nguste, unde chiar si soarele patrunde anevoios, friulii traiesc in sate stravechi, compuse uneori doar din 4-5 case adunate in jurul bisericii, case seculare, austere, construite numai din lemn si piatra, dar nelipsite de suri si de grajduri, de fanare din care parfumul otavei de toamna curge peste versantii stancosi. "Timp di fuon" - vremea fanului. Sihastri ai muntilor, izolati in locuri unde nici caruta nu mai ajunge, friulii, laolalta, sunt totusi multi. Sute de mii. Pe o harta a zonei, facuta la scara mica, pe care ai putea-o strabate cu masina intr-o ora, am fost uimit sa gasesc insemnate aproape 50 de stani - "casere" -, casarii, cu pasuni intinse, cu turme de oi, cirezi de vaci si popoare de capre cocotate pana sus, pe piscurile golase ale Alpilor Carnieni.

Privindu-i pe friuli imi vin in minte, obsesiv, chipurile taranilor ardeleni de la munte. Mai ales batranii... Oameni solemni, rezervati si meticulosi. Barbati cu sfetere de lana lucrate in casa, stand la taifas pe bancile de la poarta, sprijiniti in toiege. Femei corpolente, cu fota peste sort si broboade inalte, colturoase, leganandu-se ca ratele de pe-un picior pe altul, cand pasesc prin ograzi, chicotind intr-un dinte, putin rusinate, in fata aparatului de fotografiat. Insa lucrul care m-a uimit cel mai mult e ca batranii acestia mai cred, chiar si azi, intr-o lume magica, paralela cu cea in care traiesc zi de zi. Iti spun fara ocolisuri ca pana acum cateva zeci de ani, satele lor erau pline de vrajitoare (friul. "streghe", "streche", "straga" la noi), cu puteri incredibile: deocheau copiii, luau mana laptelui de la vaci, ii lasau pe barbati fara vlaga, legau cununii, faceau mii de feluri de farmece. Si azi, batranii vorbesc despre locuri blestemate din munti, dar si despre o multime de sarbatori crestine, incalecate peste cele stravechi, pagane. Sfantul Ioan Botezatorul, cu toate ritualurile magice ale noptilor noastre de Sanziene ("Il Mac di Sanzuan"), "Il pignarul", sarbatoarea focurilor aprinse pe varfuri de munti, pentru a anunta apropierea noului an.

Dar cele mai impresionante dintre toate traditiile friulilor sunt acelea legate de cultul mortilor. Nicaieri in Europa Occidentala nu exista o atat de stransa legatura cu lumea celor de dincolo, o credinta atat de neclintita ca sufletele raposatilor se pot intoarce la casele lor, pentru a se ospata alaturi de cei vii, si chiar pentru a-i infricosa, daca acestia nu indeplinesc randuielile de pomenire care se cuvin. Nu sunt simple "traditii vechi", bune de pastrat doar in carti si muzee, ci fac parte din viata de zi cu zi a friulilor, amintind izbitor de cultul mortilor, perpetuat cu atata osardie in satele romanesti de pe Dunare si din Carpati. Un vechi proverb friulan zice ca o femeie, cand se marita, trebuie sa stie trei lucruri: sa munceasca, sa taca si sa aiba grija de morti. Simple coincidente?

Am urcat eu insumi la o asemenea stana din inaltimi, aflata la o aruncatura de bat de Alpii austrieci. Nu am gasit insa nimic "nemtesc" in traiul pastorilor de acolo. Aceiasi ciobani ca ai nostri, innebuniti dupa munti si animale, framantandu-si pe crestet clopurile turtite, povestind cu talc intamplari de demult. "Bunica mea imi povestea asa...". Astfel isi incep friulii din Alpi raspunsurile la orice intrebare, ridicand incet barbia spre cer, iar in ochi le apare o licarire mandra si orgolioasa de oameni liberi si nesupusi. Chiar daca lucreaza acum cu mecanisme si mulgatoare electrice, firea lor cea veche, orgoliul si darzenia lor munteneasca nu s-au schimbat. Peste tot, printre recipientele si utilajele acelea moderne, vezi insirate intocmai aceleasi unelte din lemn ca ale ciobanilor nostri (am gasit acolo un soi de dictionar al intregului arsenal de instrumente traditionale de uz pastoral, insumand zeci de obiecte din lemn, fiecare cu rostul lui). Pastorii friuli inca le mai folosesc si acum, zi de zi. In esenta, nimic nu pare altfel decat in muntii nostri de-acasa, aflati la doua mii de kilometri departare spre nord. Aproape nimic...

"Nascut e crescut tai vacias"

La stana "Casera Promosio", batrana gazda Fiorina Puntil ne rastoarna pe un fund rotund de lemn o mamaliga ca soarele, pe care-o taie incetisor cu ata, in cruce. Alaturi, pe masa, ceapa si slana. Si-un bulz ca o minge galbuie, facut din lapte si branza sarata de oaie, bine amestecate si inchegate. Cat de cunoscut imi este gustul acesta!... Fiorina ne zice ca-i o reteta strabuna a locului, mostenita "di padre in figlio", iar noi ne straduim sa-i explicam, romaneste, ca si la noi se face la fel. Nu-i prea greu. Stam la masa, la gura vetrei, privim muntii prin ochiurile ferestrei si nu contenim a zambi. Ne minunam cate cuvinte legate de munti si de ciobanie se spun la fel, in friula si in romana, vorbe pe care italienii din sudul peninsulei nu le-ar pricepe in veci. Aproape la fel
Urme romanesti in Alpii Italieni

ca noi, friulii zic pasun (pasune), stal (staul), molgi (mulge), calderia (caldare), fen (fan), forci (furca), manze (manzari), vacia (vaca), lat (lapte), buinora (bunaoara), fas fuoc (fac foc), nana (matusa), zer, tapina, ont (unt), veci (vechi), praz (pranz)... Cuvinte familiare si totusi ciudate, care te fac sa tresari, auzindu-le pronuntate in Alpi. Desigur, friula si romana sunt limbi romanice, formate din limba latina, si totusi, foarte multe cuvinte, ce nu exista si la celelalte surori intru latinitate (italiana sau spaniola, de pilda), te fac sa visezi si sa crezi in povestea acelui popor legendar, pornit candva spre sud din Carpati, ajuns din Hiperboreea in Elada, dar si in Alpi: pelasgii. O poveste pe care nimeni n-a crezut-o in veci, cu exceptia celui care a creat-o si care a intrat cu ea in mormant: marele istoric roman Nicolae Densusianu, pus la zid de confrati si de posteritate pentru ereziile lui. I-am adresat un omagiu pios, intr-o seara senina, cand am admirat asfintitul de soare de pe Muntele "Paltinis", fata in fata cu trecatoarea "Colina crucii" si "Ciuru". Era in "septembre" si aveam "motaf" sa fiu fericit.

În Zakopane, o celebră staţiune din Polonia, trăiesc români care au emigrat acolo în urmă cu sute de ani. În pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puţin cunoscute grupări româneşti, nu şi-au uitat obiceiurile. Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul oraşelor Zywiec (cu celebra bere omonimă), Zakopane şi Nowy Sacz. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfăţişarea şi firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci români! În fapt, goralii sunt urmaşii păstorilor valahi emigraţi din nordul Transilvaniei (Sătmar, Maramureş, Bihor, Bereg şi Ung) încă din secolul al XII-lea.

Urmaşii lui Dragoş

Pe la 1600, actele poloneze aminteau existenţa a peste 500 de sate româneşti, parte a acestora fiind locuite de urmaşii lui Dragoş Vodă prin nepoţii săi, Drag şi Sas. Emigranţii români au populat în Polonia culmile munţilor, aducând cu ei civilizaţia Carpaţilor şi învăţându-i pe polonezi să traiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiţie a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moştenire româno-valahă. Spre deosebire de muntenii noştri, goralii polonezi de azi îşi păstrează tradiţiile cu sfinţenie. În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang în domeniu), se păstrează şi vechea căsuţă de lemn moştenită din bătrâni, utilată complet într-un stil ancestral şi uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradiţional maramureşean: totul, începând de la „lăiţi” şi până la „ţoluri”, cuptor sau „cofe”, aduc aminte de Maramureşul de odinioară.

Goralii ştiu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munţi se numeşte, în traducere, „Capela Valahă”, şi e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza e identică cu cea din Transilvania, iar ţuica (la gust şi ca metodă de preparare) este aceeaşi cu „horinca” noastră.

Maramureşenii polonezi

Goralii s-au stabilit în zona unde trăiesc azi între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc (maramureşean chiar!), fiind întemeiat în anul 1509. Cauzele primelor veniri ar fi fost condiţiile grele din Ardeal şi faptul că românii erau luptători de elită, prieteni polonezilor. Fără a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit în lupte, fapt pentru care erau răsplătiţi cu drepturi şi pământuri. Azi, valahii din Carpaţii polonezi sunt în întregime slavizaţi şi mai păstrează în vocabular doar câteva cuvinte păstoreşti sau nume de munţi, ape şi sate. În cărţile de telefon poţi găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe vechi biserici, deşi catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele şi mobilierul acestora sunt tipic româneşti.

Ultima „infuzie” cu iz românesc a pătruns în sudul Poloniei după cel de-al doilea război mondial, când o mare parte a comunităţilor poloneze din Maramureş şi Bucovina s-au repatriat. Aceştia au dus cu ei în zona Zakopane limba română sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra pălincă de Maramureş.

Azi, goralii polonezi sunt asimilaţi perfect în ţara gazdă dar, deşi n-au uitat de originea românească de care sunt mândri, sunt nebăgaţi în seamă de autorităţile de la Bucureşti, de ambasada noastră de la Varşovia ori de Institutul Cultural Român.

Datorită faptului că îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile, goralii constituie o puternică concurenţă pe piaţa agroturismului montan pentru maramureşeni şi bucovineni. Nu rareori, românilor le-a fost dat să audă de la turiştii străini: „păi astea le-am văzut şi în Polonia, şi încă mai bine păstrate!” Aşa că, ar fi bine ca ai noştri să înveţe să preţuiască tradiţia la adevărata ei valoare.

Pacalici a scris:Locul unde primarul nu fura:

Faptul ca localitatea se numeste dupa cum presupun din imagine "Pestera", sugereaza ca cei pe care-i numim acum cu condescendenta "oamenii cavernelor" nu erau asa de inapoiati. O cruda ironie ce ar trebui sa trezeasca oamenii la realitate, nu sa se zgaiasca nedumeriti la circul politic cu tendinte de globalizare.

Bordan

Te scoală, române, te strigă iar glia ..

Tu n-auzi, române, un dangăt de clopot
Un vuiet amarnic foșnind din Carpați
Durerea străbună ce plânge în clocot
Când frații de-o samă își cheam-a lor frați,

Tu n-auzi cum fierbe de jale pădurea
Tăcerea de secoli își varsă potopul
Te strigă din vremuri uitate securea
Scânteia dreptății să zgândăre focul.

Tu n-auzi, române, cum sângele-n vene
Vuiește-n cadență și strigă-nfundat
Te cheamă strămoșii, trecutul tău geme,
Copii-își așteaptă un tată bărbat ..

Te scoală, române, te strigă iar glia,
Străfunduri de glorii se-ntorc în morminte
Te-așteaptă acasă, demult, România,
Toți frații te-așteaptă în rugă fierbinte,

Să cureți odată pământul de javre,
De scârbă și lepre, ce-și fac veacu-aici,
De hoituri păgâne și diuguri mârșave,
S-aduci nemurirea străbunilor .. daci.
Bordan

Azi este ziua Unirii, pe care nu stiu cum sa o interpretez.
Cu bucurie pentru realizarea pasoptistilor sau cu regret pentru ca a trebuit sa renuntam la o parte din istorie pentru realizarea visului romanesc? Oricum, cred ca si acum istoria adevarata se mai deapana prin casele taranilor la gura sobei in toiul iernii. Mi-ar place sa cred ca mai este si cineva care asculta si baga la cap !