Pendulul

Rezumarea primului mesaj :

Identificarea experimentala a pendulului in repaus:
Electric Pendulum Sensor (Experimental Identification of Pendulum at Rest)
Crivoi D. Dumitru, Olenici Dimitrie
European Journal of Applied Sciences Vol. 11 No. 4 (2023)
DOI: https://doi.org/10.14738/aivp.114.2023

D-l Virgil 48:

Ma intereseaza sa inteleg realitatea si Universul, nicidecum cunostinte false preluate din biblioteca conspiratiei.
Asa ca nu-ti face probleme

Comentariu
[...] Numai cu ajutorul  constructelor (concept, propozitie, teorie)  pot oamenii  sã înțeleagã si sa descrie lucrurile și faptele din naturã (relatia ONTIC- ONTOLOGIC).
Ideile referitoare la aceste constructe (ontologic-ul) care descrie lumea/ONTIC-ul nu sunt gãsite de-a gata, se concep, se modificã sau chiar  se renunţã la ele în ansamblu.
Astfel orice concept, propozitie respectiv, teorie oricãt de perfect au fost definit/gandit,  la un moment dat i s-au descoperit limite (contradictii, anomalii, rezultate neasteptate).

Un exemplul concludent in acest sens il constituie cazul constructelor aferente   fizicii aristoteliene.  Constructele fizicii aristoteliene au fost fundamentate,  gandite/definite in paradigma de interactiune dintre CORPURI NATURALE cu diferite atribute intriseci si de interactiune/calitati

Crivoi Dumitru a scris:D-l Virgil 48:

Ma intereseaza sa inteleg realitatea si Universul, nicidecum cunostinte false preluate din biblioteca conspiratiei.
Asa ca nu-ti face probleme

Comentariu
[...] Numai cu ajutorul  constructelor (concept, propozitie, teorie)  pot oamenii  sã înțeleagã si sa descrie lucrurile și faptele din naturã (relatia ONTIC- ONTOLOGIC).
Ideile referitoare la aceste constructe (ontologic-ul) care descrie lumea/ONTIC-ul nu sunt gãsite de-a gata, se concep, se modificã sau chiar  se renunţã la ele în ansamblu.
Astfel orice concept, propozitie respectiv, teorie oricãt de perfect au fost definit/gandit,  la un moment dat i s-au descoperit limite (contradictii, anomalii, rezultate neasteptate).
Un exemplul concludent in acest sens il constituie cazul constructelor aferente   fizicii aristoteliene.  Constructele fizicii aristoteliene au fost fundamentate,  gandite/definite in paradigma de interactiune dintre CORPURI NATURALE cu diferite atribute intriseci si de interactiune/calitati

Este un indemn sa acceptam toate constructele actuale asa cum
sunt si sa asteptam  cu incredere momentul in care ar putea sa
li se descopere limite sau sa se renunte la ele?
Nu vi se pare ca anumite cercuri abuzeaza de increderea
publicului ca relatia ONTIC-ONTOLOGIC este sigura ? Adica
sunteti increzator ca tot ce se sustine si este acceptat in
prezent, corespunde realitatii si adevarului ?
Cum ar trebui sa percep mesajul dvs ?

Pe măsura acumulării de materiale teoretice si experimentale cu o consistenta fizica superioara, s- au analizat teoretic, testat, dezvoltat, (re)definit constructe cu scopul intelegerii cat mai aproape de adevar a realitatii. In raport cu scopul propus o anumita realitate poate sa cuprinda diverse sisteme (mecanic, electromagnetic,chimic,...,), corelate sau nu intre ele. Realizare scopului propus pentru sistem se face prin contributia operatorului uman (ca parte a mediului ambiant) care lucreaza cu diferitele componente ale sistemului. Analiza teoretica si experimentala a unui sistem permite GASIREA a ceeia ce ii lipseste acelui sistem respectiv, corpului de proba care testeaza. Ceea ce ii lipseste este indicat de analiza rezultatelor masuratorilor experimentului construit in ipoteza stiintifica recunoscuta. Daca ne referim la oscilatorul mecanic, ipoteza de interactiune masica recunoscuta in stiina este la baza construirii experimentului , culegerea datelor de observatie respectiv de analiza arezultatelor masuratorilor. Primul care a observat neconcordante in miscarea pendulului a fost un discipol al lui Galileo; Viviane- mi se pare, nu mai tin minte- observa rotirea planului de oscilatie care era un rezultat neprevazut de teoria /mecanica lui Galileo. El nu-si pune problema unei cauzalitati pentru rotirea pendulului (care nu putea fi predictionata de interactiunea masica - teorie incipienta ale carei emergente "legi" se bazau pe verificari facute tot cu pendulul "mecanic". [...] Mai tarziu Foucault "LEAGA" rotirea planului de oscilatie a pendulului de "rotatia" globului terestru considerandu-se ca "EFECT" geofizic nou insusit de stiinta. Asfel, fara ase umbla la optimizarea sistemului ( globul terestru - corp care avea ca atribut intrisec doar "masa"/densitatea) care descrie "vesnic" STAREA SA) respectiv, oscilatorului mecanic (cu acelasi atribut masic de interactiune) se apeleaza la EFECTE ""noi"" care sa salveze MODELUL. Modelului mecanic de interactiune al pendulului ii lipseste "variabila" care sa descrie interactiunea cu mediul. Mai tarziu, Maxwell/ Hertz, lucrand cu "materia" ii gaseste acesteia atribute intriseci care descriu parametrii de stare (H, E) variabili ai corpului in baza unor variabile de interactiune cu mediul (Unde H/E "desprinse" de corpuri _teoria electromagnetismului,...,).

Procesul de analiza (teoretica, experimentala) permite DEZVOLTAREA, TESTAREA, RAFINAREA MODELELOR ceia ce este cunoscut ca "metoda stiintifica".

Vxxf a scris:Bună seara,  Crivoi Dumitru  puteți sa ziceți mai multe despre voi cine sunteți și unde lucrați, ce studii.
Eu în fizica am făcut ceva lucruri. Ce ati zis e adevărat,  dar... eu am spuse la fel mai demult
nu știu merita publicarea
Stiinta care o spuneți lui Virgil este începutul.
Toate mărimile fizice fundamentale după mine sunt : timp, spațiu, energie, temperatura,  informație. Eu am teorie ca ele ar putea fi infinite la numar aceste mărimi.
La producerea evenimentului TOATE acționează simultan , unele asymptotic noua ni se par neglijabile le consideram constante deci ca nu ar interacționa ceea ce e fals, toate mărimile fizice fundamentale sunt interdependente.
Constantele fizice universale NU sunt independente ci interdependente demonstratia sau cum sa găsiți mecanismul care Toate le prezinta la o egalitate dacă va e interesant va explic
Doar la lumea macro cu micro nu am găsit mecanismul sa le unească formulele fundamentale,  posibil e nerealizabil .
Și mai apoi ....

Si noi mai afișăm uneori pareri personale aici, dar nu pretindem
interlecutorilor sa ne spuna cine sunt  si ce studii au.
Daca consideri ca ai ceva relevant de discutat, o poti face, dar
cu logoul  prezentat nu cred ca-ti va raspunde cineva.
Cei care nu se inregistreaza, in general nu sunt interlocutori seriosi.
Iar d-l Crivoi trece rar pe aici si afiseaza numai ce vrea d-lui, nu se
lasa tras de mâneca.

""Asta tot este o pustietate ca și multe altele""

Cea mai tare definitie a formalismului matematic pur care nu-si propune sa modeleze "ceva" ce are in ""spate"" CORPUL NATURAL definit de TERTULIAN "ca tot ce exista"

Jgfdc a scris:Nu am idee cine e Tertuluan și ce a scris.

Eu am avut în vedere ca teoretizare extrem de multa este azi, aplicații dacă li se vor găsi la toate peste 500 ani.
Asta e una.
Alta.
La ce trebuie tot aceasta ? Omul sa traeasca sănătos ii e deajuns sa știe + și- , cum se construiește un car pentru boi sau cal și cum sa coseasca earba sa aprindă focul și încă cite ceva.
Timpul pierdut aiurea ce a dat ? Dar citi viata siau dat pentru a fi cu mare orgoliu ca au demonstrat Marea Teorema a lui Fermat,  ei și ce folos?
. . . . .

Gânditul(actiunea de a gândi) a dus la cresterea masei cerebrale a
omului si astfel a devenit el vietuitoarea dominanta a planetei.
Fara sa stii, promovezi ideea celor ce doresc sa prosteasca omul ca
sa-l poata conduce mai usor. Mâncatul, distractia, usurinta vietii,
intr-un cuvant BANUL, sa fie scopul vietii lui.
Dar topicul acesta are cu totul alt subiect. Fi mai atent !

În Cartea III, întitulată Sistemul lumii, Newton se întreabă care ar putea fi cauza naturii acestei forţe centrale care depinde de inversul pătratului razei. Răspunsul este în următoarea propoziţie:
”Luna gravitează către Pământ şi prin forţa gravitaţiei ea este continuu deviată de la o mişcare rectilinie, şi astfel reţinută pe orbită.” (e.2.).
Se poate afla viteza Lunii, v, în jurul Pământului, cunoscând timpul de revoluţie în jurul Pământului, τ, şi raza orbitei Lunii, R1, astfel: v = 2πRl/τ. Newton cunoştea raza orbitei lunare ca fiind aproximativ de 60 de ori mai mare ca raza Pământului, rp însuşi. Cu valorile, rp = 4000 mile [6,44.103km] şi τ = 27,3 zile, rezultă acceleraţia centripetă a Lunii: ac = 2·127-3ft./s2·2,74·10-3 m/s2. Altfel spus, în locul unde se află, valoarea acceleraţiei gravitaţionale, g ,se reduce la g pe lună = 2·127 –3ft/s2[ 2,74·10 –3 m/s2] comparativ cu valoarea sa la suprafaţa Pământului, g pe pământ = 32 ft/s2[ 9,80 m/s2].
Newton cunoştea (vezi supoziţiile din Cartea I a Principiilor) că forţa care menţine Luna pe orbită este o forţă de tip 1/r2 centrată pe Pământ. Deoarece : g pe pământ/g pe lună = 3,56·103 ≈ (R1 /rp)2 = (60)2/3 600. Newton a conchis că gravitaţia Pământului este singura răspunzătoare de menţinerea lunii pe orbită:
”Şi prin urmare forţa cu care Luna este reţinută pe orbita sa devine egală, la suprafaţa Pământului, cu forţa gravitaţiei pe care o observăm la corpurile grele de acolo. Şi prin urmare […] forţa cu care Luna este reţinută pe orbita sa este una şi aceeaşi forţă ca cea pe care o numim de obicei gravitaţie pentru că, dacă gravitaţia ar fi o forţă diferită de aceasta, atunci corpurile care coboară spre Pământ sub impulsul unit al ambelor forţe ar cădea cu o viteză dublă şi în timp de o secundă ar parcurge […] de picioare; ceea ce contrazice cu totul datele experimentale.”, (n.5.).
Newton a recurs la această evaluare a forţei centripete nu pentru a afla dacă forţa gravitaţiei variază cu 1/r2 (cum se crede adeseori), ci mai degrabă pentru a trage concluzia că forţa necesară de tip 1/r2 se datorează exclusiv gravitaţiei, gravitaţia Pământului fiind singurul agent necesar pentru a oferi acceleraţia corectă ,,căderii” Lunii (nu mai este nevoie de nici un fel de vârtejuri carteziene pentru explicarea mişcării de revoluţie), (i.14.). Aceasta presupune, desigur, că Pământul exercită o forţă gravitaţională exact cum face Soarele (n.5).
Legea gravitaţiei pentru mase punctuale
Newton a generalizat rezultatul exprimat prin relaţia (2.3) legea sa a gravitaţiei universale pe care a formulat-o astfel: ” Există o putere a gravitaţiei care poate fi întâlnită în toate corpurile, proporţională cu mai multe mărimi ale materiei pe care acestea o conţine” (n.17.).
…
”Forţa gravitaţiei către multiplele particule egale ale oricărui corp este ca inversul pătratului distanţei dintre locurile acestor particule […]” (n.5.).

În notaţia modernă, acest lucru se exprimă sub forma:

F = - G M.m/r2 (2.3)

unde : G = 6,67·10-11 m3/kg·s2 (constanta atracţiei universale).
Aceasta este o forţă centrală, deoarece direcţia de acţiune este în lungul liniei care uneşte cele două corpuri. Relaţia (2.3) afirmă că două particule punctuale m1 şi m2, separate prin distanţa r , se atrag reciproc cu o forţă direct proporţională cu produsul maselor lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Forţele gravitaţionale sunt întotdeauna atractive. Newton a formulat legea care guvernează gravitaţia, dar el nu a încercat să o şi explice. Scholium–ul general de la sfârşitul Principiilor cuprinde următoarea celebră declinare a responsabilităţii: ”Până acum am expus fenomenele cerurilor şi ale mării noastre prin puterea gravitaţiei, dar încă nu am dat cauza gravitaţiei. Această forţă se naşte dintr-un spirit (cauză n.n.) oarecare ce pătrunde până în centrul Soarelui şi al planetelor, fără a suferi cea mai neînsemnată slăbire a forţei sale; că operează nu conform mărimii suprafeţei particulelor asupra cărora ea acţionează (cum fac forţele mecanice), ci conform cantităţii de materie solidă pe care o conţin, şi îşi propagă caracteristicile în toate direcţiile până la distanţe imense, descrescând întotdeauna ca inversul pătratelor distanţelor […]. Dar până acum nu am putut încă afla cauza acestor proprietăţi ale gravitaţiei din fenomene şi nu imaginez ipoteze (hypotheses non fingo!)… deoarece nici nu avem material experimental suficient prin care trebuie determinate precis şi arătate legile acţiunilor acestui spirit.” (i.14.).
Deoarece relaţia (2.3) dă forţa gravitaţională în funcţie de masele celor două corpuri şi de distanţa dintre ele, aceasta este deseori numită ”acţiune de la distanţă”. Legea nu face nici o referire la timpul necesar forţei generate de un corp să ajungă la celălalt corp. Forţa , sau acţiunea, ar părea că se propagă instantaneu pe distanţa dintre cele două corpuri şi ar fi o proprietate inerentă a oricărui fel de materie, (m.3.). Într-o scrisoare a lui Newton către Bentley (care a editat Principiile ediţia a II-a) se fac referiri la faptul că legea sa nu trebuie interpretată ca mai sus, astfel el scrie textual: ”Este de neconceput că materia brută neînsufleţită ar trebui să opereze, fără medierea a ceva care nu este material, asupra altei materii şi să o influenţeze fără contact reciproc […]. Şi acesta este unul din motivele pentru care am dorit să nu-mi atribui mie ideea unei gravitaţii înnăscute […]. [Aceasta] este pentru mine o absurditate atât de mare încât cred că nici un om care are facultăţi competente în probleme filozofice n-ar putea cădea vreodată în ea”.

Jgfdc a scris:
Timpul pierdut aiurea ce a dat ? Dar citi viata siau dat pentru a fi cu mare orgoliu ca au demonstrat Marea Teorema a lui Fermat,  ei și ce folos?

Măi meteoare, asta așa, ca și pentru cultura ta generală, pentru că m-am simțit inclus în perspectivă.

Unii aleg să facă ceva, alții aleg să facă altceva etc.
Dacă stau să te întrebi de ce alegi să faci prioritar ceva dintr-o gamă largă de oportunități sunt două răspunsuri diferite care se întrepătrund cumva.
Unul din motive este pentru că îți place ceea ce faci și al doilea motiv este din obișnuință.
Ceea ce inițial ai făcut din plăcere devine la un moment dat o obișnuință de a face acel lucru, dar problema este că aceea obișnuință este tot timpul o plăcere.
Nu luăm în calcul circumstanțele motivaționale la nivel cauzal, care pot determina la fel de bine obișnuința obsesivă de a face ceea ce facem, pentru că circumstanțele motivaționale se limitează în perseverență in momentul în care dispare motivația.
În schimb, în momentul în care există o formă de plăcere în ceea ce faci, chiar și intr-o manieră obsesivă, perseverența în a face acel ceva are o continuitate.

Carevasăzică, în ce mă privește, este indiscutabil vorba și despre o formă de plăcere în ceea ce fac, indiferent de nivelul la care o fac.
Și eu sunt conștient că a devenit o chestiune obsesivă.
Dar asta este natura mea.
Eu nu sunt prea sociabil.
Eu nu găsesc nicio plăcere în discuții comune cu altcineva despre ce a mai făcut x, despre bârfe etc.
Mă prefac că sunt atent la ce mi se spune, dar sunt conștient în aceeași măsură că pentru mine este 0 absolut discuția de acest gen.

Mie îmi hrănește mintea lucrurile care mă provoacă logic, nu discuții pe care eu pur și simplu nu pot, nici să le întrețin, nici să le privesc importante.

Bănuiesc că sunt j'de milioane ca mine pe pământ, dar asta este și ideea.
Oameni care au dezvoltat reflexiv o capacitate de a fi atenți la anumite detalii, nu pot fi atenți la alte detalii.

În sfârșit...
Înțelege și tu ce vrei.

Și dacă te-ai tot legat de Marea teoremă a lui Fermat, cu siguranță ești și tu măcar curios în ce privește vreo posibilă demonstrație elementară a acesteia și o să îți mai scriu în subiectul cu simetria binomială niște alte rezultate cel puțin interesante.
În condițiile în care încerc să cred că sunt capabil să iau în calcul erorile de raționament din analizele anterioare.
În ce privește simetria aia binomială ea este valabilă în modul prezentat doar pentru n impar.
Pentru n par lucrurile se schimbă un pic și duc la alte concluzii.

Uite, o să scriu aici, ca se pare că aici putem vorbi despre orice, cum demonstrezi ultima relație (?):



Pentru orice n.
Unde termeni respectivi sunt coeficienții binomiali cu excepția primului și ultimului termen din dezvoltarea (a-b)^(2n).

Mă bucur că ai revenit și că ti-am atras atenția.
Asta doar ca să înțelegi că și la nivel elementar încă se mai pot deduce concluzii matematice.
Diferite de cele care se știu deja.
La egalitatea de mai sus eu am ajuns analizând simetria aia binomială în alt mod.
Pe de altă parte, dacă am include și factorul 1 din primul și ultimul termen al dezvoltării binomului lui Newton, în cazul pentru (a-b)^n suma coeficienților binomiali ,atât pentru n par, cât și pentru n impar este 0.

Revenind la răspunsul tău, o dai la întors meteoare, schimbi configurația subiectelor de interes  acum.
Mă rog, nu detaliez...
Tu le știi pe ale tale, eu le știu pe ale mele.
Dar îmi confirmă un lucru și îți mulțumesc.

Dar, spre exemplu, Domnule cu cazanul, ați observat că există o relație între puterile de 2 și suma coeficienților binomiali?
Cu anumite mici excepții interesante.
1+1
1+2+1
1+3+3+1
1+4+6+4+1
1+5+10+10+5+1
1+6+15+20+15+6+1
1+7+21+35+35+21+7+1
1+8+28+56+70+56+28+8+1
1+9+36+84+126+126+84+36+9+1
....
Și excepțiile sunt cele pentru care numerele Fermat nu sunt prime.
Dacă chiar te interesează și alte aspecte, vorbim.

curiosul a scris:Dar, spre exemplu, Domnule cu cazanul, ați observat că există o relație între puterile de 2 și suma coeficienților binomiali?
Cu anumite mici excepții interesante.
1+1
1+2+1
1+3+3+1
1+4+6+4+1
1+5+10+10+5+1
1+6+15+20+15+6+1
1+7+21+35+35+21+7+1
1+8+28+56+70+56+28+8+1
1+9+36+84+126+126+84+36+9+1
....
Și excepțiile sunt cele pentru care numerele Fermat nu sunt prime.
Dacă chiar te interesează și alte aspecte, vorbim.

Curiosule, este adevarat ca tu ai cautat topicul Simetrie binomiala
si l-ai accesat pe acesta din greseala ?

Fraza subliniata reprezinta ""cererea"" /sugestia editorului referitor la "suportul" interactiunii masice  pe care sa o prezinte in prefata editiei a IIa. Se dorea  sa se  inlocuieasca vartejurile care miscau corpurile in teoria lui Descartes - teoria recunoscuta si care se preda la universitate. 80 ani i-a trebuit teoriei lui Newton ca sa se impuna, fiind predata in paralel cu vechea teorie.) Cu albastru este raspunsul lui Newton la sugestia editorului, precizand ca nu poate sa emita ipoteze privind cauzalitatea "actiunii/atractiei". Astfel, problema cauzalitatii este dată la o parte.

Într-o scrisoare a lui Newton către Bentley (care a editat Principiile ediţia a II-a) se fac referiri la faptul că legea sa nu trebuie interpretată ca mai sus, astfel el scrie textual: ”Este de neconceput că materia brută neînsufleţită ar trebui să opereze, fără medierea a ceva care nu este material, asupra altei materii şi să o influenţeze fără contact reciproc […]. Şi acesta este unul din motivele pentru care am dorit să nu-mi atribui mie ideea unei gravitaţii înnăscute […]. [Aceasta] este pentru mine o absurditate atât de mare încât cred că nici un om care are facultăţi competente în probleme filozofice n-ar putea cădea vreodată în ea”.

https://cercetare.forumgratuit.ro/t3290p30-pendulul#113226
Fragmentul din scrisoarea lui Newton este editat in mesajul d-lui D.Crivoi
cu litere groase(negru).
El pare a fi pozitia definitiva a lui Newton in privinta posibilitatii atractiei
la distanta fara un mijloc material rezistent.
Asa ca dupa cum scrie, absurda atractie gravitationala este sustinuta de
cei fara "facultati competente in probleme filozofice" !    
Iar Newton nu a stabilit relatia sa pentru "atractie gravitationala" cum s-au
obisnuit papagalii sa scrie, ci pentru forta gravitationala.

,,Forţa , sau acţiunea, ar părea că se propagă instantaneu pe distanţa dintre cele două corpuri şi ar fi o proprietate inerentă a oricărui fel de materie, (m.3.)."


Ai uitat sa mentionezi si fraza de mai sus ca la asta s-a referit Newton in scrisoare:

Într-o scrisoare a lui Newton către Bentley (care a editat Principiile ediţia a II-a) se fac referiri la faptul că legea sa nu trebuie interpretată ca mai sus, astfel el scrie textual: ”Este de neconceput că materia brută neînsufleţită ar trebui să opereze, fără medierea a ceva care nu este material, asupra altei materii şi să o influenţeze fără contact reciproc […]. Şi acesta este unul din motivele pentru care am dorit să nu-mi atribui mie ideea unei gravitaţii înnăscute […]. [Aceasta] este pentru mine o absurditate atât de mare încât cred că nici un om care are facultăţi competente în probleme filozofice n-ar putea cădea vreodată în ea”.

Einstein si Tesla  il contrazic pe Newton. (Spatiul este plin de energie , iar energia nu are masa   )

2.2.8 Teoria relativităţii a lui Einstein
Sfârşitul secolului al XIX-lea statua criza în care se găsea teoria gravitaţiei a lui Newton. Cercetători de mare profunzime precum Le Verrier, S. Newcomb , etc., în lucrări de mare amploare au demonstrat concludent că această teorie a gravitaţiei a lui Newton nu este infailibilă sub raport cantitativ, că ea nu interpretează absolut exact mişcarea observată a aştrilor. Apăruse clar pentru toată lumea că în Principiile lui Newton se strecuraseră pe undeva greşeli şi aceasta declanşase în fizica vremii un efort critic universal, vizând în special această lucrare fundamentală. Personalităţi proeminente ale fizici timpului, dedică ample lucrări (Reech-1852, Barré de Saint Venant-1859, E. Mach-1883, H. Hertz-1894, etc.) tentativei delicate de a demonta şi analiza în amănunţime grandiosul edificiu newtonian. Noua teorie a gravitaţiei , teoria relativităţii a lui Einstein, care a apărut la începutul secolului al XX-lea, nu urmează cursul evoluţiei de până atunci a cunoştinţelor acumulate deja în domeniul teoriei gravitaţiei. Einstein ignoră practic subtilele dar sterilele concluzii teoretice la care ajunsese ştiinţa gravitaţiei vremii sale, în special critica teoriei newtoniene, şi reia direct din teoria newtoniană tocmai artificiul matematic inventat de Newton, relaţia 2.4., generalizându-l cu mijloacele matematice moderne.

F (r) = -G (2.4)
Referitor la acest aspect I. N. Popescu (Gravitaţia, 1982) constată: ”Din punct de vedere al ideii fundamentale a teoriei sale, ca şi al procedeului matematic folosit pentru construcţia teoriei sale, Einstein nu este un revoluţionar, ci un continuator în linie directă al operei lui Newton, mai exact al procedeului marelui său. înaintaş. Având ca fundament aceleaşi repere inerţiale, care în teoria newtoniană sunt particularizate la centrele comune de masă, el nu face altceva decât să transcrie în notaţie tensorială vechea lege a atracţiei universale, fără a adăuga nici un fenomen fizic nou.”[99].
Referitor la teoriile din fizică Einstein preciza: ”În fizică putem găsi mai multe tipuri de teorii. Cele mai multe dintre acestea sunt constructive. Ele încearcă să construiască o imagine a fenomenelor mai complexe folosind materiale cu o schemă formală relativ simplă, de la care pornesc […]. Atunci când spunem că am reuşit să înţelegem un grup de procese naturale, înţelegem invariabil prin asta că a fost găsită o teorie constructivă care acoperă procesele respective. Împreună cu această clasă foarte importantă de teorii există o a doua, pe care eu o numesc „teorii principiale”. Acestea folosesc metoda analitică, nu cea sintetică.[…]. Avantajele unei teorii constructive sunt completitudinea, adaptabilitatea şi claritatea, iar cele ale unei teorii principiale sunt perfecţiunea logică şi siguranţa fundamentului ei.”
Aspectul revoluţionar al teoriei lui Einstein constă în tranşarea compromisului newtonian relevat de relaţia (2.4). Acest compromis cvasiinoperabil în teoria newtoniană (conform artificiului matematic al lui newton două corpuri materiale nu pot exercita coerent forţe gravitaţionale, forţa de atracţie depinzând nu numai de masa corpului care atrage, M, ci şi de masa corpului atras, m, nu mai are nici o semnificaţie în teoria relativităţii generale lui Einstein unde se renunţă la însăşi noţiunea de forţă. Cauza eficientă a forţelor inerţiale, conform lui Mach, este interacţiunea corpurilor cu materia la mare distanţă a întregului univers, însă spaţiul absolut a continuat să existe. Mach susţine insistent înlăturarea din teorie a sistemelor inerţiale. Born susţine că relativitatea generală ”desfiinţând” spaţiul absolut, înglobează concomitent şi cerinţele formulate de Mach.

2.2.8.1 Teoria relativităţii restrânse
Principiile teoriei:
1. În vid, pentru toate sistemele inerţiale viteza luminii are aceeaşi
valoare, c, (a1, h.15.);
2. Există o infinitate de sisteme de referinţă în mişcare relativă, uniformă
şi rectilinie (sisteme inerţiale), în care toate legile naturii iau forma cea mai simplă (h.15.).
Este interesant de comparat principiile de mai sus cu enunţurile :
• ,, Există o infinitate … în care legile mişcării ( mecanicii ) iau forma lor cea mai simplă” ( invarianţa Galilei );
• ,,Există o infinitatea… în care legea gravitaţiei ia forma cea mai simplă”(Newton);
• ,, Există o infinitate de sisteme de referinţă în mişcarea relativă, uniformă şi rectilinie (sisteme inerţiale ), în care legile electromagnetismului iau forma lor cea mai simplă” (în varianta Lorentz) (n.6.).
În teoria relativităţii restrânse legile mecanicii sunt astfel corelate încât să devină invariante în raport cu transformările lui Lorentz (o.5.): acesta fiind de fapt conţinutul, scopul principal al acestei teorii, pe care aşa – numitul principiu al relativităţii nu îl sugerează şi nu îl serveşte în mod specific, în nici un mod.
2.2.8.2 Teoria relativităţii generale
Einstein îşi propune să generalizeze sistemele inerţiale în care s-a dovedit valabilă legea gravitaţiei a lui Newton adică să generalizeze artificiul matematic newtonian al mişcării inerţiale în raport cu sistemul particular de coordonate plasat în centrul comun de greutate (F(r)=-G(M+m)m/r2), în sensul generalizării mişcării inerţiale în raport cu orice alt sistem de coordonate. În rezumat, problema care se punea era aceea de a scrie ecuaţiile fenomenului gravitaţional descris de Newton (nu unul nou şi nu completat fenomenologic în vreun fel, deci având ca suport fizic fundamental aceeaşi schiţă kepleriană a sistemului solar), astfel încât forma lor să nu depindă de alegerea unui sistem de coordonate, de exemplu, de sistemul de coordonate plasat în centrul comun de greutate (k.13.). În cazul mişcării corpurilor sub acţiunea forţei FN de gravitaţie a lui Newton se poate scrie ecuaţia :

, (2. 5)
unde:
- mg – masa gravitaţională (masa grea, adică acea masă prin care se exercită acţiunea gravitaţională a corpurilor);
- mi – masa inerţială .
Trecând în partea stângă termenul din dreapta ecuaţiei ( 2.5 ), ecuaţia
mişcării sub efect gravitaţional se transformă într – o ecuaţie a unei mişcări inerţiale sui generis, scăpând de forţa activă:

(2.6)
Împărţind ecuaţia cu mi, atunci mişcarea corpurilor sub efect gravitaţional ar deveni absolut independentă de natura corpurilor, exact ca în binecunoscuta mişcare inerţială:

(2.7)

În ipoteza de bază a teoriei relativităţii, mi = mg (care are un suport experimental local terestru, dar care exclude automat orice alte câmpuri de forţe în afară de câmpul gravitaţional chiar şi pentru corpurile masive din univers), mişcarea corpurilor sub efect gravitaţional ar deveni independentă de natura corpurilor, exact ca în binecunoscuta mişcare inerţială :

(2.

Principiul de echivalenţă este un artificiu fizic util, dar foarte aproximativ, bazat în esenţă tot pe egalitatea mi = mg , care permite echivalarea locală a forţelor de gravitaţie cu cele de inerţie şi elaborarea în continuare a teoriei relativiste a gravitaţiei, (k.13, m.3.). Raportarea mişcării faţă de un sistem S de axe, care,, cade” împreună cu corpul de masă m şi având acceleraţia constantă k (de exemplu, o bilă de masă m care cade liber într-un ascensor aflat în mişcare) permite scrierea relaţiei: g - k = unde, F I este suma dintre forţa reală (gravitaţională) F şi şi forţa inerţială – mk. Alegând în mod potrivit acceleraţia k a sistemului de referinţă S, diferenţa g – k, poate fi făcută egală cu orice valoare pozitivă sau negativă, în particular zero, caz în care corpul m se află faţă de observatorul din S în repaus sau se mişcă cu viteza uniformă, adică se află exact în condiţiile definiţiei newtoniene a mişcării inerţiale, (o.17.). Bazându-se pe un asemenea suport fizic intuitiv, Einstein formulează unul din principiile de bază ale teoriei relativităţii (h.15.), anume principiul echivalenţei (un artificiu fizic util), conform căruia nu poate fi prin nimic deosebită acţiunea gravităţii de acţiunea acceleraţiei, în speţă a unui câmp gravific de a unui câmp de acceleraţii; ele sunt indiscernabile pentru porţiuni infinitezimale ale spaţiului. Lucrările lui G. Ricci şi L. Civitta i-au deschis lui Einstein calea pentru elaborarea elegantului formalism matematic al teoriei sale. Einstein găseşte în lucrările celor doi autori ecuaţia care reprezintă tocmai geodezicele spaţiului riemannian (n.5.). Einstein a judecat mai întâi intuitiv şi această intuiţie s-a dovedit, ca şi celelalte de altfel, din nou corectă: ”Deci vom admite, în sensul principiului echivalenţei, că mişcarea punctului material sub acţiunea exclusivă a inerţiei şi gravitaţiei, este descrisă de ecuaţia:


” (2.9)



Dacă în (2. 9) se anulează factorul dintre acoladele mari, ecuaţie devine

m (2.10)

care în geometria riemaniană reprezintă de fapt ecuaţia unei drepte în cazul particular al mişcării inerţiale pe o suprafaţă plană, probabil că ”linia cea mai dreaptă” a unei suprafeţe oarecare; adică geodezica riemannieană (de mai sus) va reprezenta mişcarea inerţială în sens generalizat, adică cuprinzând şi mişcarea sub efect gravitaţional (o.5.). Această identificare este sugerată în primul rând de faptul că geodezica conţine vechea noţiune de dreaptă ca un caz particular şi în al doilea rând de faptul că ecuaţia (2.9), care reprezintă traiectoria ,,rectilinie” generalizată, şi ecuaţia,

(2.11)

care reprezentă mişcarea ,,inerţială” generalizată, sunt foarte asemănătoare. Einstein nu deduce conform teoriei sale ecuaţia mişcării, ci o preia ”ad hoc” din geometria riemanniană pe baza definirii apriorice a traiectoriei, cea ,,rectilinie” dată în relaţia 2.10 ( n.6., n.20.). De remarcat faptul că procedeul apare cu totul inversat faţă de cel uzual în care ecuaţia mişcării este o consecinţă a teoriei, iar traiectoria este la rândul ei o consecinţă a integrării ecuaţiilor de mişcare. Procedeul prin care Einstein obţine teoria sa, a relativităţii generale, este bazat în cea mai mare măsură nu pe o deducţie a consecinţelor din anumite axiome şi principii iniţiale (ca în relativitatea restrânsă) şi nici pe inducţie, adică pe sinteza teoretică a unor date experimentale şi de observaţie ( ca în cea mai mare parte a teoriei newtoniene a gravitaţiei), ci pe analogii şi identificări. El le substituie fără ezitare ecuaţiile lui Gauss şi Riemann reprezentărilor comune tridimensionale, (n.14.). Să urmărim raţionamentul lui Einstein [77] :
”Trebuie să ajungem la legile câmpului gravific. Pentru aceasta va trebui să ne servească drept model ecuaţia lui Poisson din teoria lui Newton

ΔΦ = 4πGρ. (2.12)

Această ecuaţie se bazează pe ideia că densitatea ρ a materiei ponderabile provoacă câmpul de gravitaţie. Cercetările din domeniul teoriei relativităţii restrânse ne-au arătat arătat însă că în locul scalarului densităţii de masă a substanţei trebuie utilizat tensorul tensorul densităţii de energie Tμν.” (i.11., n.6.)
Dacă în teoria relativităţii generale există o ecuaţie analogă ecuaţiei lui Poisson, aceasta trebuie să fie o ecuaţie tensorială pentru tensorul gμν al potenţialului gravific, în al cărui membru drept figurează un tensor obţinut prin derivări din gμν. El este complet determinat prin următoarele trei condiţii:
1. Să nu conţină derivatele gμν de ordin superior lui doi, (g.15).
2. Să fie liniar şi omogen în derivatele de ordinul al doilea, (h.15.).
3. divergenţa lui să fie identic nulă ,(g.15.).
Primele două din aceste condiţii derivă în mod natural din ecuaţiile lui Poisson ” (ultima din condiţii din caracteristica tensorului cu semnificaţie fizică Tμν , n.n). Deoarece se poate demonstra că toţi tensorii diferenţiali de acest fel se pot forma pe cale algebrică din tensorul lui Riemann trebuie ca acel tensor să aibă forma (n.4. ):
S μν = R μν – 1/2gμνR ” (2.13)

Cităm în continuare pe Einstein ,, Avem astfel ca lege a câmpului de gravitaţie ecuaţia:

R μν – 1/2gμνR = –KTμν. (2.14)

Aici K este o constantă ce are legătură cu constanta gravitaţiei a lui Newton, G” (n.4.).
Prin transcrierea în notaţie tensorială a ecuaţiei Laplace- Poisson, care o face automat independentă de alegerea sistemului de coordonate, Einstein obţine celebrele ecuaţii de câmp ale relativităţii generale; procedeul utilizat pentru elaborarea lor au fost analogia cu conceptele şi formalismul matematic al geometriei riemanniene şi teoriei invarianţilor, coerent sugerate şi permise de principiul de echivalenţă şi de ipoteza fundamentală a egalităţii dintre masa inertă şi masa grea. Se obţine astfel generalizarea maximă a teoriei gravitaţiei newtoniene; dacă în cazul ecuaţiei Laplace – Poisson se consideră un număr mai mare de puncte materiale care exercită aceeaşi forţă gravitaţională pe care legea lui Newton o presupune acţionând doar între două puncte materiale, Einstein generalizează şi modernizează însuşi mecanismul intrisec al teoriei newtoniene a gravitaţiei, motorul care furnizează mişcarea şi referenţialele inerţiale în care este valabilă legea gravitaţiei, făcându-l să funcţioneze nu numai în raport cu punctul fix din univers, ci în raport cu oricare alt punct al universului [99]. Einstein constată (1915) că şi soluţiile sale de câmp prezintă contradicţii asemănătoare celor newtoniene. Analog cu Seelinger, care modifică ecuaţia lui Poisson pentru rezolvarea unui paradox la infinit, Einstein modifică propriile ecuaţii de câmp prin introducerea ad hoc a unui factor corectiv (factorul cosmologic Λ) care să mărească gradul de generalizare al acestor ecuaţii, astfel încât schimbările obţinute să fie neglijabile la scara sistemului solar, dar să devină semnificaţiv la ,,scara universului”.

R μν – gμνR - Λgμν = . (2.15)

Dacă nici această formă de maximă generalizare a teoriei newtoniene nu va da perfectă satisfacţie, perfecţionările nu vor fi posibile decât dacă se renunţă la însăşi modelul fizic fundamental, care i-a dat naştere – sistemul solar aşa cum l – a văzut Kepler - şi înlocuirea lui cu unul mai complet. O asemenea încercare a fost făcută, prin teoria gravitovortexului, de către profesorul Ion N. Popescu (Gravitaţia, 1982).

2.2.9 Teoria gravitovortexului

Iar Einstein, are o explicatia sumara, nu are formula cu demonstratia, l-a mai si negat pe Newton Razz

Comentariu
1. Totul porneste de la relatia sistem -model in ceea ce priveste consistenta fizica a acestora.
2. Prin experiment se evidentiaza cat de optima este aceasta relatie pentru a realiza scopul propus. Daca in urma analizei masuratorilor apar rezultate neasteptate (anomalii) atunci este o problema legata de sistem, repectiv paradigma (modelul) in acare ai construit experimentul, cum/ce date ai colectat respectiv, ce model /paradigma folosesti in analiza datelor care sa-ti indice "perturbatii" nu "anomalii" ca in vechea teorie. .
3. Daca modelul pe care l-ai obtinut ti se pare viabil, il adopti si-l verifici construind experimente in noua paradigma/model a sistemului respectiv, al corpului de testare. Asta-i metoda (stiintifica) prin care se imbogateste cosistenta fizica a constructelor din stiinta (concepte, propozitii, teorii). Prin instrumente de "masurare" a corpurilor ceresti s-au definit concepte precum "timpul" ,..., de vechii egipteni, masurari topografice (spatiu),..., daca ne referim la marimi "globale"", etc
4. Astazi fizica/stiinta a luat-o pe "aratura"; fel de fel de "creatori" arunca aberatii care n-au nici un suport fizic, dupa care se cheltuiesc sume enorme pentru a gasi suport observational noiilo ""creatii "(antimaterie, materie /energie intunecata,...,).
5. Prin experimentele pe care le-am efectuat cu pendulul (raportandu-ma la interactiuni cu corpurile ceresti, prepondernt) am adoptat succesiv "modele" pe care le-am analizat teoretic in baza fizicii clasice, le-am optimizat consistenta fizica potrivit scopului urmarit dupa care le-am verificat experimenta potrivit noii paradigme GASITE (de colectare a datelor, de analiza a rezultatelor, de proiectarea experimentului de ""validare").
6. Legile fizicii clasice aplicate in analiza teoretica a dolului adoptat mi-au permis completarea vechiului sistem/model astfel incat ""anomaliile "" din vechea teorie sa devina "perturbatii" conform noii paradigme de proiectare a experimentelor de validare a noului model rezultat.
7. Din pacate, rezultatele obtinute nu sunt pe masura celor dorite/posibile ;"TOT""-ul costa si financiar este imposibil prim mijloace proprii sa-ti achizitionezi ceea ce ce-i necesar unor masuratori din ce in ce mai precise cerute de modelul adoptat respectiv, nu-ti permite sa publici rezultatele obtinute in reviste de specialitate.
8. METEOR- frumusetea cunoasterii este argumentul muncii cu "rost"!

Demersurile euristice utilizate cel mai des (şi care, într-o primă fază, pot fi utilizate în procesul de elaborare a noi modele de interacţiune) se referă la asigurarea tipizării şi normalizării complexe în elemente (h.15.), la admiterea unor factori sau fenomene care de obicei se consideră inadmisibile (m.3) şi la folosirea unor soluţii analoage (n.4, n.5.). Se reflectă astfel dorinţa omenirii de cunoaştere cât mai profundă a lumii în procesul complex de realizare şi perfecţionare continuă a modelării interacţiunilor din Univers.

meteor a scris:
Nu e corect ca o proasta sau un bleg sa aibă drept egal cu un învățat sa se folosească de produsele științei, da in genere știința bine nu o adus.

Păi vezi...
De aia nu are ursul coadă și societatea este stratificată ierarhizat așa cum este.
Pentru că toți gândim ca tine.
Dar eu am mai spus pe undeva, parcă prin subiectul cu globalizarea, intr-un fel sau altul aceste aspecte.
"Proasta" aia sau "blegul" ăla au rol important foarte important pentru cei "învățați".
Învățați să ce?
Să departajeze criteriile după care trebuie etichetați oamenii?
Scuze, auzi la mine, oameni, am vrut să spun "proștii și blegii".
De aia există departajare socială, meteoare.
Te pricepi tu la "cazane", dar se pare că mai mult la "cazanele" în care trebuie băgați oamenii.
Offf...scuze, din obișnuință am zis oamenii, "proștii și blegii" am vrut să spun.

Ș-apoi, meteoare, în ce mă privește, când ai să fii capabil să dezvolți în mintea ta ecuații matematice ca și cum le-ai scrie pe hârtie, abia atunci, să zicem, te ridici la "blegimea" mea.
De exemplu, ce am scris pe hârtia de mai jos le-am calculat azi în minte în timp ce eram la serviciu și am vrut să verific:

Și am greșit în ce privește și o expunere de mau sus, am greșit în calcule suma coeficienților binomiali pentru n=32, făcute în minte la muncă.
Deci eu mă cam simt când zici și vorbești de "blegi" în timp ce eu știu că, deși nu sunt un "învățat" ca tine, eu sunt capabil de analize mentale pentru care tu trebuie să te mai naști de încă n ori să le poți face.
Fără modestie.
Dar etichetăm "blegimea" după niște aparențe.
Și asta ne face oameni.

De aia suntem oameni și tot din același motiv îmi place și găsesc mai uitl să analizez animalele și nu oamenii.
Animalele nu au valori, nu sunt "învățate", nu cataloghează semenii sub formă de "prinț sau cerșetor", învățat sau bleg, animalele evaluează o situație instinctiv în funcție de pericol sau oportunitate.
La fel facem și noi, dar doar după alte criterii sociale.
Mai nou a apărut inteligența artificială.
Inteligența artificială nu este o nevoie.
Și iată cum ne-am transformat noi ca oameni, apelăm la tot ce ne poate face mai deștepți și mai inteligenți.
Ca să ce?
Să evoluăm, să progresam în cunoaștere?
Și atunci ce devenim noi ca oameni?

Bccx a scris:Ce vrei bre eu nu înțeleg,  la ce îmi trebuie mie sa caut demonstrație elementara la Marea Teorema a lui Fermat  ???
Nimănui absolut deloc nu ii trebuie asta, dacă ai sa găsești nimeni nici sa te audă nu o sa vrea.
Ce cazane zici, am spus și eu doua vorbe , suedezii au realizat,  de la vorba la realizare este ceva.
Nu te subestima asa ca nu arata bine. Eu la socotit is foarte slab și la mai multe, asa ca nu mai zic la toții.
Dacă școală bună nu ai , mai sus e greu sa faci ceva, tu ai spus ca doar 9 clase ai, eu mai prost am mai pierdut vro 3 ani aiurea.
Sa nu uitam salutari lui Vergil_48 , sory da nu e rău subiectul asa e comod de scris aici ce vrem

Nu merge asa ! Ai deschis deja destule topice de doi bani ca sa
arunci in derizoriu acest forum. Daca iti mai raspunde cineva,
participa intentionat sau nu la incercarea ta.
Eu am inceput deja actiunea de eradicare ca sa intelegi ca softul
o permite. Daca mai scrii mesaje in alt topic decat "Viitorul si pacea..."
vor avea toate aceeasi soarta.
Amestecul in topicul Pendulul este o jignire adusa bunului simt !
Nu poti sa scrii unde ti-e tie mai comod.

Crivoi Dumitru a scris:2.2.8 Teoria relativităţii a lui Einstein
Sfârşitul secolului al XIX-lea statua criza în care se găsea teoria gravitaţiei a lui Newton. Cercetători de mare profunzime precum Le Verrier, S. Newcomb , etc., în lucrări de mare amploare au demonstrat concludent că această teorie a gravitaţiei a lui Newton nu este infailibilă sub raport cantitativ, că ea nu interpretează absolut exact mişcarea observată a aştrilor. Apăruse clar pentru toată lumea că în Principiile lui Newton se strecuraseră pe undeva greşeli şi aceasta declanşase în fizica vremii un efort critic universal, vizând în special această lucrare fundamentală. Personalităţi proeminente ale fizici timpului,  dedică ample lucrări (Reech-1852, Barré de Saint Venant-1859,  E. Mach-1883,  H. Hertz-1894, etc.)  tentativei delicate de a demonta şi analiza în amănunţime grandiosul  edificiu newtonian. Noua teorie a gravitaţiei , teoria relativităţii a lui Einstein, care  a apărut la începutul secolului al XX-lea, nu urmează cursul evoluţiei de până atunci a cunoştinţelor acumulate deja în domeniul teoriei gravitaţiei. Einstein ignoră practic subtilele dar sterilele concluzii teoretice la care ajunsese ştiinţa gravitaţiei vremii sale, în special critica teoriei newtoniene, şi reia direct din teoria newtoniană tocmai artificiul matematic inventat de Newton, relaţia 2.4., generalizându-l cu mijloacele matematice moderne.

               F (r) = -G                                  (2.4)
Referitor la acest aspect I. N. Popescu  (Gravitaţia, 1982) constată: ”Din punct de vedere al ideii fundamentale a teoriei sale, ca şi al procedeului matematic folosit pentru construcţia teoriei sale, Einstein nu este un revoluţionar, ci un continuator în linie directă al operei lui Newton, mai exact al procedeului marelui său. înaintaş. Având ca fundament aceleaşi repere inerţiale, care în teoria newtoniană sunt particularizate la centrele comune de masă, el nu face altceva decât să transcrie în notaţie tensorială vechea lege a atracţiei universale, fără a adăuga nici un fenomen fizic nou.”[99].
      Referitor la teoriile din fizică Einstein  preciza: ”În fizică putem găsi mai multe tipuri de teorii. Cele mai multe dintre acestea sunt constructive. Ele încearcă să construiască o imagine a fenomenelor mai complexe folosind materiale cu o schemă formală relativ simplă, de la care pornesc […]. Atunci când spunem că am reuşit să înţelegem un grup de procese naturale, înţelegem invariabil prin asta că a fost găsită o teorie constructivă care acoperă procesele respective. Împreună cu această clasă foarte importantă de teorii există o a doua, pe care eu o numesc „teorii principiale”. Acestea folosesc metoda analitică, nu cea sintetică.[…]. Avantajele unei teorii constructive sunt completitudinea, adaptabilitatea şi claritatea, iar cele ale unei teorii principiale sunt perfecţiunea logică şi siguranţa fundamentului ei.”
Aspectul revoluţionar al teoriei lui Einstein constă în tranşarea compromisului newtonian relevat de relaţia (2.4). Acest compromis cvasiinoperabil în teoria newtoniană (conform artificiului matematic al lui newton două corpuri materiale nu pot exercita coerent forţe gravitaţionale, forţa de atracţie depinzând nu numai de masa  corpului care atrage,  M, ci şi de masa corpului atras, m,  nu mai are nici o semnificaţie în teoria relativităţii generale lui Einstein unde se renunţă la însăşi noţiunea de forţă. Cauza eficientă a forţelor inerţiale, conform lui Mach, este interacţiunea corpurilor cu materia la mare distanţă a întregului univers, însă spaţiul absolut a continuat să existe. Mach susţine  insistent înlăturarea din teorie a sistemelor inerţiale. Born susţine că relativitatea generală ”desfiinţând” spaţiul absolut, înglobează concomitent şi cerinţele formulate de Mach.  

2.2.8.1 Teoria relativităţii restrânse
Principiile teoriei:
1. În vid, pentru toate sistemele inerţiale viteza luminii are aceeaşi
valoare, c, (a1, h.15.);
2. Există o infinitate de sisteme de referinţă în mişcare relativă, uniformă
şi  rectilinie (sisteme inerţiale), în care toate legile naturii iau forma cea mai      simplă (h.15.).
Este interesant de comparat principiile de mai sus cu enunţurile :
• ,, Există o infinitate … în care legile mişcării ( mecanicii ) iau forma lor cea mai simplă” ( invarianţa Galilei );
• ,,Există o infinitatea… în care legea gravitaţiei ia forma cea mai simplă”(Newton);
• ,, Există o infinitate de sisteme de referinţă în mişcarea relativă, uniformă şi rectilinie (sisteme inerţiale ), în care legile electromagnetismului iau forma lor cea mai simplă” (în varianta Lorentz) (n.6.).
În teoria relativităţii restrânse legile mecanicii sunt astfel corelate încât să devină invariante în raport cu transformările lui Lorentz (o.5.): acesta fiind de fapt conţinutul,  scopul principal al acestei teorii, pe care aşa – numitul  principiu al relativităţii nu îl sugerează şi nu îl serveşte în mod specific, în nici un mod.
2.2.8.2 Teoria relativităţii generale
Einstein îşi propune să generalizeze sistemele inerţiale în care s-a dovedit valabilă legea gravitaţiei a lui Newton adică să generalizeze artificiul matematic newtonian  al mişcării inerţiale în raport cu sistemul particular de coordonate plasat în centrul comun de greutate (F(r)=-G(M+m)m/r2), în sensul generalizării mişcării inerţiale în raport cu orice alt sistem de coordonate. În rezumat, problema care se punea era aceea de a scrie ecuaţiile fenomenului gravitaţional descris de Newton (nu unul nou şi nu completat fenomenologic în vreun fel, deci având ca suport fizic fundamental aceeaşi schiţă kepleriană a sistemului solar), astfel încât forma lor să nu depindă de alegerea unui sistem de coordonate, de exemplu, de sistemul de coordonate  plasat în centrul comun de greutate (k.13.). În cazul mişcării corpurilor sub acţiunea forţei FN  de gravitaţie a lui Newton se poate scrie ecuaţia :

                    ,                              (2. 5)
unde:
- mg – masa gravitaţională (masa grea, adică acea masă prin care se exercită acţiunea gravitaţională a corpurilor);
- mi – masa inerţială .
  Trecând în partea stângă termenul din dreapta ecuaţiei ( 2.5 ), ecuaţia
mişcării sub efect gravitaţional se transformă într – o  ecuaţie  a unei mişcări inerţiale sui generis, scăpând de forţa activă:

                                                                 (2.6)
Împărţind ecuaţia cu mi, atunci mişcarea corpurilor sub efect gravitaţional ar deveni absolut independentă de natura corpurilor, exact ca în binecunoscuta mişcare inerţială:

                                                                    (2.7)

În ipoteza de bază a teoriei relativităţii, mi = mg (care are un suport experimental local terestru, dar  care exclude  automat orice alte câmpuri de forţe în afară de câmpul gravitaţional chiar şi pentru corpurile masive din univers), mişcarea corpurilor sub efect gravitaţional ar deveni independentă de natura corpurilor, exact ca în binecunoscuta mişcare inerţială :

                                                                       (2.

Principiul de echivalenţă este un artificiu fizic util, dar foarte aproximativ, bazat în esenţă tot pe egalitatea  mi = mg , care permite echivalarea locală a forţelor de gravitaţie cu cele de inerţie şi elaborarea în continuare a teoriei relativiste a gravitaţiei, (k.13, m.3.). Raportarea mişcării faţă de un sistem S de axe, care,, cade” împreună cu corpul de masă m şi având acceleraţia constantă k (de exemplu, o bilă de masă m care cade liber într-un ascensor aflat în mişcare) permite scrierea relaţiei: g - k =  unde, F I este suma dintre forţa reală (gravitaţională) F şi şi forţa inerţială – mk. Alegând în mod potrivit acceleraţia k a sistemului de referinţă S, diferenţa g – k, poate fi făcută egală cu orice valoare pozitivă sau negativă, în particular zero, caz în care corpul m se află faţă de observatorul din S în repaus sau se mişcă cu viteza uniformă, adică se află exact în condiţiile definiţiei newtoniene a mişcării inerţiale, (o.17.). Bazându-se pe un asemenea suport fizic intuitiv, Einstein formulează unul din principiile de bază ale teoriei relativităţii (h.15.), anume principiul echivalenţei (un artificiu fizic util), conform căruia nu poate fi prin nimic deosebită acţiunea gravităţii de acţiunea acceleraţiei, în speţă a unui câmp gravific de a unui câmp de acceleraţii; ele sunt indiscernabile pentru porţiuni infinitezimale ale spaţiului. Lucrările lui G. Ricci şi L. Civitta i-au deschis lui Einstein calea pentru elaborarea elegantului formalism  matematic al teoriei sale. Einstein găseşte în lucrările celor doi autori ecuaţia care reprezintă tocmai geodezicele spaţiului riemannian (n.5.). Einstein a judecat mai întâi intuitiv şi această intuiţie s-a dovedit, ca şi celelalte de altfel, din nou corectă:  ”Deci vom admite, în sensul principiului echivalenţei, că mişcarea punctului material sub acţiunea exclusivă a inerţiei şi gravitaţiei, este descrisă de ecuaţia:


                             ”                   (2.9)



Dacă  în (2. 9) se anulează factorul dintre acoladele mari,  ecuaţie devine

                               m                                      (2.10)

care în geometria riemaniană reprezintă de fapt ecuaţia unei drepte în cazul particular al mişcării inerţiale pe o suprafaţă plană, probabil că ”linia cea mai dreaptă” a unei suprafeţe oarecare; adică geodezica riemannieană (de mai sus) va reprezenta mişcarea inerţială în sens generalizat, adică cuprinzând şi mişcarea sub efect gravitaţional (o.5.). Această identificare este sugerată în primul rând de faptul că geodezica conţine vechea noţiune de dreaptă ca un caz particular şi în al doilea rând de faptul că ecuaţia  (2.9), care reprezintă traiectoria ,,rectilinie” generalizată, şi ecuaţia,

                                                                (2.11)

care  reprezentă mişcarea ,,inerţială” generalizată,  sunt foarte asemănătoare. Einstein nu  deduce conform teoriei sale ecuaţia mişcării, ci o preia ”ad hoc” din geometria riemanniană pe baza definirii apriorice a traiectoriei, cea ,,rectilinie” dată în relaţia 2.10 ( n.6., n.20.). De remarcat faptul că procedeul apare cu totul inversat faţă de cel uzual în care ecuaţia mişcării este o consecinţă a teoriei, iar traiectoria este la rândul ei o consecinţă a integrării ecuaţiilor de mişcare. Procedeul  prin care Einstein obţine teoria sa, a relativităţii generale, este bazat în cea mai mare măsură nu pe o deducţie a consecinţelor din anumite axiome şi principii iniţiale (ca în relativitatea restrânsă) şi nici pe inducţie, adică pe sinteza teoretică a unor date experimentale şi de observaţie ( ca în cea mai mare parte a teoriei newtoniene a gravitaţiei), ci pe analogii şi identificări. El le substituie fără ezitare ecuaţiile lui Gauss şi Riemann  reprezentărilor comune tridimensionale, (n.14.). Să urmărim raţionamentul lui Einstein [77] :
 ”Trebuie să ajungem la legile câmpului gravific. Pentru aceasta va trebui să ne servească drept model ecuaţia lui Poisson din teoria lui Newton

              ΔΦ = 4πGρ.                                        (2.12)

Această ecuaţie se bazează pe ideia că densitatea ρ a materiei ponderabile provoacă câmpul de gravitaţie. Cercetările din domeniul teoriei relativităţii restrânse ne-au arătat arătat însă că în locul scalarului densităţii de masă a substanţei trebuie utilizat tensorul tensorul densităţii de energie Tμν.” (i.11., n.6.)
Dacă în teoria relativităţii generale există o ecuaţie analogă ecuaţiei lui Poisson, aceasta trebuie să fie o ecuaţie tensorială pentru tensorul gμν al potenţialului gravific, în  al cărui membru drept figurează un tensor obţinut prin derivări din gμν. El este complet determinat prin următoarele trei condiţii:
1. Să nu conţină derivatele gμν de ordin  superior lui doi, (g.15).
2. Să fie liniar şi omogen în derivatele de ordinul al doilea, (h.15.).
3. divergenţa lui să fie identic nulă ,(g.15.).
Primele două din aceste condiţii derivă în mod natural din ecuaţiile lui Poisson ” (ultima din condiţii din caracteristica tensorului cu semnificaţie fizică  Tμν , n.n). Deoarece se poate demonstra că toţi tensorii diferenţiali de acest fel se pot forma pe cale algebrică din tensorul lui Riemann trebuie ca acel tensor să aibă forma (n.4. ):
                                   S μν = R μν – 1/2gμνR   ”                               (2.13)

Cităm în continuare pe Einstein ,, Avem astfel ca lege a câmpului de gravitaţie ecuaţia:

                                          R μν – 1/2gμνR = –KTμν.                                                  (2.14)

Aici K este o constantă ce are legătură cu constanta gravitaţiei a lui Newton, G” (n.4.).
Prin transcrierea în notaţie tensorială a ecuaţiei Laplace- Poisson, care o face automat independentă de alegerea sistemului de coordonate, Einstein obţine celebrele ecuaţii de câmp ale relativităţii generale; procedeul utilizat pentru elaborarea lor au fost analogia cu conceptele şi formalismul matematic al geometriei riemanniene şi teoriei invarianţilor, coerent sugerate şi permise  de principiul de echivalenţă şi de ipoteza fundamentală a egalităţii dintre masa inertă şi masa grea. Se obţine astfel generalizarea maximă a teoriei gravitaţiei newtoniene; dacă în cazul ecuaţiei Laplace – Poisson se consideră un număr mai mare de puncte materiale care exercită aceeaşi forţă gravitaţională pe care legea lui Newton o presupune acţionând doar între două puncte materiale, Einstein generalizează şi modernizează însuşi mecanismul intrisec al teoriei newtoniene a gravitaţiei, motorul care furnizează mişcarea şi referenţialele inerţiale în care este valabilă legea gravitaţiei, făcându-l să funcţioneze nu numai în raport cu punctul fix din univers, ci în raport cu oricare alt punct al universului [99]. Einstein constată (1915) că şi soluţiile sale de câmp prezintă contradicţii asemănătoare celor newtoniene. Analog cu Seelinger, care modifică ecuaţia lui Poisson pentru rezolvarea unui paradox la infinit, Einstein modifică propriile ecuaţii de câmp prin introducerea ad hoc a unui factor corectiv (factorul cosmologic Λ) care să mărească gradul de generalizare al acestor ecuaţii, astfel încât schimbările obţinute să fie neglijabile la scara sistemului solar, dar să devină semnificaţiv la ,,scara universului”.

                                 R μν –  gμνR - Λgμν =  .                                               (2.15)

Dacă nici  această formă de maximă generalizare a teoriei newtoniene nu va da perfectă  satisfacţie, perfecţionările nu vor fi posibile decât dacă se renunţă la însăşi modelul fizic fundamental, care i-a dat naştere – sistemul solar aşa cum l – a văzut Kepler -  şi  înlocuirea lui cu unul mai complet. O asemenea încercare a fost făcută, prin teoria gravitovortexului, de către profesorul Ion N. Popescu (Gravitaţia, 1982).

2.2.9  Teoria gravitovortexului  

Cand m-am referit la demonstratie si o explicatie , m-am referit la o demonstratie si o explicatie accesibila cetateanului de rand asa cum are Newton .
Einstein are o ecuatie sofisticata, pe care singur nu a putut sa o conceapa , a avut nevoie de un matematician (David Hilbert) , cu studii superioare in matematica ,
si nu a dat niciodata, din cate stiu eu, o explicatie concreta cum actioneaza campul gravitational asupra corpurilor si cum se deformeaza spatiu- timp in jurul masei.
Cand te uiti la Newton, legea gravitatiei elaborata de el este clara pentru oricine, la Einstein ecuatiile de camp sunt adanc ingropata in ceata pentru omul fara studii superioare de matematica,
problema aceasta  am vrut sa o scot in evidenta.

Nu sunt expert in teoriile gravitatiei, dar din cate am observat eu, teoriile se inlantuie cu scopul cuprinderii cat mai complete a realitatii. Indirect, prin spatiu-timp Einstein leaga triada corp natural-spatiu-timp in sensul autogenerarii discretului(umplerii ""golului""). Acest lucru a fost mai concret evidentiat in definirea (sistemului) corpul(ui) natural din perspectiva (electro)convergentei corpurilor naturale- anume "rotatia" ca element intrisec al "locului" aristotelic respectiv , ca proces emergent generarii corpului natural (nemasic)/EVENIMENT. Vedeti cum a fost definit corpul natural in antichitate (cu multiple calitati/interactiuni, ..., renastere (Galileo, Newton) reducerea calitatilor /doar masa,....Einstein,..., electroconvergenta, potrivit scopului teoriei.

D-l Virgil:
"Fizica ca stiinta fenomenologica are nevoie de un limbaj matematic pentru a putea ajunge la exprimearea exacta a proceselor respective. Cred ca toata lumea este de acord ca intre doua corpuri aflate la distanta trebuie sa existe un "factor" care sa medieze acea interactiune, insa aproape nimeni nu spune in ce consta acest lucru."


ELECTROCONVERGENTA CORPURILOR NATURALE DIN UNIVERS (Efectul Allais -efect crucial pentru electroconvergenta)

Cuvânt înainte

Cartea de faţă este consacrată interacţiunii corpurilor ca element de definire a Universului. Problematica interacţiunii corpurilor, după cum se poate vedea din cuprins, are la bază electroconvergenţa corpurilor ca fenomenul fizic prin care entităţile masice în mişcare relativă interacţionează generând materia şi formele de mişcare a materiei din Univers.
În elaborarea cărţii am întâmpinat dificultăţi apreciabile legate de necesitatea fundamentării unei noi ipoteze de interacţiune a corpurilor, simplă dar nu simplistă, în condiţiile existenţei unei multitudini de teorii de interacţiune din domeniul micro şi macroscopic al materiei.
În elaborarea noii teorii de interacţiune s-a urmărit ideea fundamentală ca unul şi acelaşi model de interacţiune şi anume, electroconvergenţa corpurilor, să definească gravitaţia, palierul interacţiunilor electrice şi fenomenele entropice aferente corpurilor micro/macroscopice care generează şi întreţin formele de mişcare ale materiei –fundament al interacţiunilor sistemelor fizice. Sunt convins că în expunerea teoriei sunt multe lipsuri, pe care sper că le voi indrepta în viitor, în ediţiile ulterioare ale cărţii.
În primul capitol se prezintă puterea de interacţiune a corpului masiv înglobat în matricea sa entropică care îl defineşte energetic.
Capitolul doi defineşte electroconvergenţa corpului şi pe această bază se emite o nouă teorie privind gravitaţia/căderea corpurilor şi mişcarea gravito-inerţială ca efect al deformării/anulării gravitaţiei.
Capitolul trei prezintă electroconvergenţa corpurilor masive entropice cu accent pe electroconvergenţa Pământului/planetară. Se evidenţiază palierul de interacţiune gravito-electric al Pământului - sursă a palierului de interacţiune electromagnetică (peri)terestră. Deformarea/anularea palierului de interacţiune gravito-electrică a Pâmâtului conduce la apariţia entităţilor masice în mişcare inerţială şi a sistemelor masice entropice. Astfel, apare mişcarea macroscopică de rotaţie a materiei şi confinarea/strângerea pulsatorie a acesteia având drept rezultat emiterea câmpurilor electromagnetice (peri)terestre. Măsurătorile efectuate în zona (peri)terestră şi prezentate în acest capitol confirmă cuplajul (electro)magnetic dintre Soare şi Pământ şi consecinţele acestui cuplaj în definirea energiei globale/locale la un moment dat în funcţie de poziţia pe traiectorie a sistemului solar.
Capitolul patru este consacrat variaţiei energiei Pământului şi modului în care această variaţie este descrisă de mişcarea pendulului anizotopic ”tip Allais”. Se prezintă seria de experimente cu pendulul anizotropic efectuate de Maurice Allais şi ”efectul Allais” în legătură directă cu electroconvergenţa Pământului. Se evidenţiază faptul că rezultatele experimentelor cu pendulul efectuate de Maurice Allais validează electroconvergenţa corpurilor ca fenomen fizic integrator de interacţiune a materiei din Univers. Astfel se evidenţiază rolul de rezonator al pendulului la câmpul variabil gravito-electric local, urmare a variabilităţii fluxului neutrinic/electric de impact. ”Efectul Allais”, care se caracterizează prin modificarea bruscă a parametrilor de mişcare al pendulului la începerea eclipselor şi menţinerea anomaliilor de mişcare pe timpul eclipsei este proba incontestabilă a naturii neutronico-electrice a gravitaţiei, fapt ce validează teoria electroconvergenţei corpurilor din Univers. În final se prezintă fenomenul de hazard natural/seismic terestru în strânsă corelaţie cu interaţiunile specifice electronvegenţei Pământului, respectiv interacţiunii gravito-electrice.
Anexa nr. 1 cuprinde materiale preluate din domeniul public (conform bibliografiei anexate) referitoare, în principal, la definirea corpului/locului, spaţiului, timpului, mişcării ş.a.
Anexa nr. 2 cuprinde o cercetare proprie privind utilizarea demersurilor euristice în descrierea/modelarea interacţiunii corpurilor masive din Univers.
Anexa nr. 3 cuprinde o descriere sumară a fenomenelor entropice (peri)terestre în completare la capitolul 3.
Autorul deţine toate drepturile asupra acestei lucrări, înclusiv copyright-ul iar drepturile de utilizare a conţinutului lucrării este la discreţia sa exclusivă.

Crivoi D. Dumitru.

D-l Virgil 48:

Daca il privesc ca materie intunecata, tot nu-ti convine, asa ca el
ramane raspunsul logic la aceasta gogorita TRG ista. Materia este
materie, ea poate ceda energie dar masa ei se conserva integral.
Este punctul meu de vedere pe care stiu ca nu-l poti accepta.

Nedumerire:

Cum se explica, atunci existenta unui gradientul volumic al entitatilor masice continuu crescator catre corpul ceresc (cum ar fi de exemplul, planeta Pamant, VID, plasma centurilor de radiatie, hidrogen sub toate formele, ...., azot sub toate formele, Oxigent sub toate formele)) care este impactat de undele progresive (deci, purtatoare de energie) din spatiu apropiat/indepartat (sistemul de corpuri ceresti emitoare de unde? Cum se explica anizotropia structurala si functionala a spatiului (peri)terestru? Si cate si mai cate care se observa si de un ORB!

D/l Cadi
""Vidul este dielectric la fel ca si planetele si stelele.""

Nedumerire:
Niciun loc din univers nu-i ""la fel"". Iti dai seama de aceasta functie de orientarea /sensul (componentelor ) campului (electro) magnetic in micro/macrocorpuri.

[,...,'] Trecerea curentului electric prin conductoare (,..., fluido-electrice,..., panze electrice peri conductor,..., conductor metalic, ....,) determina fenomene de transfer al energiei intre campul (electro)magnetic si corpuri respectiv, transfer de energie dintre corpuri si campul electromagnetic [ 9], anume:

PG=(E_i ) ⃗.J ⃗≷0 [42]

unde (E_i ) ⃗ este intensitatea electrica a campului imprimat iar PG reprezinta densitatea de volum a puterii cedate de sursele de camp imprimat (deci de corpuri). Daca vectorii (E_i ) ⃗ si J ⃗ sunt omoparaleli ((E_i ) ⃗ ⇈J ⃗) sau daca unghiul dintre ei este mai mic decat π/2, atunci PG>0, puterea instantanee fiind efectiv cedata de catre sursa campului electromagnetic, fenomenul avand loc in orice mediu galvanic (de conductie) care debiteaza curent electric si produce energie electromagnetica. Daca vectorii ((E_i ) ⃗si J ⃗) sunt antiparaleli ((E_i ) ⃗ ⇵J ⃗) sau daca unghiul dintre ei este mai mare decat π/2, atunci PG<0, puterea instantanee fiind efectiv cedata de catre campul electromagnetic sursei (fenomen galvanic/conductie). Pe o portiune suficient de mica, in conditii suficient de generale, orice unda poate fi considerarata plana. [...].
Daca v-ati improspata cunostintele referitoare la interactiunea electrostatica de polarizare ( temporara,....,) a micro respectiv, macrocorpurilor v-ati mai jena atunci cand faceti afirmatii care sunt in contradictie cu datele de observatie si procese/fenomene de interactiune bine fundamentate teoretic. Tot ce afirm pe forum are in spate suport stiintific (din literatura de specialitate). Insa trebuie sa fii familiarizat cat de cat cu tematica ca sa poti sa intelegi. Pe internet, apar articolase ""de senzatie"" sponsorizate cu scop /folosite pentru RECLAMA unor produse, iar pe Wiky,...,

Crivoi Dumitru a scris:D-l Virgil 48:

Daca il privesc ca materie intunecata, tot nu-ti convine, asa ca el
ramane raspunsul logic la aceasta gogorita TRG ista. Materia este
materie, ea poate ceda energie dar masa ei se conserva integral.
Este punctul meu de vedere pe care stiu ca nu-l poti accepta.

Nedumerire:
Cum se explica, atunci existenta unui gradientul volumic  al entitatilor masice continuu crescator catre corpul ceresc (cum ar fi  de exemplul, planeta Pamant, VID, plasma centurilor de radiatie, hidrogen sub toate formele, ...., azot sub toate formele, Oxigent sub toate formele)) care este impactat de undele progresive (deci, purtatoare de energie) din spatiu apropiat/indepartat (sistemul de corpuri ceresti emitoare de unde? Cum se explica anizotropia structurala si functionala a spatiului (peri)terestru? Si cate si mai cate care se observa si de un ORB!

Imi pare rau dar nu reusesc sa identific divergenta intre citatul din
textul meu si nedumerirea dvs . Vedeti o contradictie ?
Daca o puteti sustine "mai pe romaneste" ...
Anizotropia mediului din jurul corpurilor versus conservarea materiei ?
Poate avem subiect pentru un topic nou !

O sa aveti raspuns intr-o viitoare lucrare pe care o s-o public in curand. Nu pot sa intru in detalii (care de altfel sunt abordate in literatura de specialitate) care tin de un studiul aprofundat al domeniului.

Anizotropia unui loc din Univers trebuie legata de "sursele" din mediu, cum se regasesc interactiunile dintre aceste surse in structura/organizarea/functiile LOCULUI analizat la un moment dat, care este rezultatul acestor interactiuni ""externe"" cu parametrii de stare ai locului/ ale ""corpului de proba, s.a.m.d. Ati vazut in lucrarea de mai sus (Pendulul senzor electric) ca un subsistem al modelului de pendul adoptat cuprinde subsistemul locului de amplasare a pendulului S1 caracterizat de parametrii conductivitate, permitivitate electrica respectiv, prermeabilitate magnetica Pi.

Acesti parametrii sunt variabili pe durata experimentului uneori cu raspuns neliniar, vezi diagramele masurate la experimentele din Voineti din lucrare (an 2022). Astfel, pendulul capat noi functii specifice circuitului electric oscilant identificat experimental. Urmatoarea lucrare face analiza teoretica si experimentala a pendulului in repaus ca o prima etapa de dezvoltare si rafinare a modelului pendul. Procesul de definire a pendulului in conditiile influentei/interactiunii ""pamantene"" incepe cu Galileo Galilei cu cele trei legi ale pendulului. Cu pendulul ca corp de proba studiaza si valideaza miscarii ale corpurilor in spatiul terestru. Anomaliile observate pe durata experimentelor cu pendulul (care nu respecta legile lui Galilei) impun redefinirea modelului oscilatorului mecanic. Astfel Viviane un discipol al lui Galilei observa rotatia planului de oscilatie a pendulului fara a gasi cauzaliatatea fenomenului. Nici Foucault nu gasete cauza rotatiei dar constata o legatura intre viteza de rotatie a locului experimentului (rotatia globului) si viteza de rotatie a planului de oscilatie a pendulului fiind debutul unor "efecte" fara suport in mecanica ( EFECTUL FOUCAULT), continuat cu EFECTUL ALLAIS,..., iar in Romania prin, ..., EFECTUL JAVERDAN (modificarea brusca a perioadei in preajma/timpul eclipsei), EFECTUL ANTIECLIPSA (Olenici),..., in lipsa unei teorii complete a pendulului.

Noua paradigma gravito-electrica (Crivoi, 2002, 2016- analiza teoretica, 2022 - validare experimentala) de constructie, colectare a datelor respectiv, de analiza rezultatelor masuratorilor a experimentelor permite descrierea perturbatiilor pendulului pentru orice loc al experimentului (pol, ecuator, emisfere) perioada (,..., rasarit, apus, tranzit,... zi, noapte, ..., diurna, sezon,..., ) si regim de oscilatie a pendulului. "Efectele" (Foucault, Coriolis, Euler,...,) folosite actualmente pentru descrierea dinamicii pendulului nu-si au rostul in noul model adoptat de pendul gravito-electric (Crivoi, 2023).

Crivoi Dumitru a scris:O sa aveti raspuns intr-o viitoare lucrare pe care o s-o public in curand. Nu pot sa intru in detalii (care de altfel sunt abordate in literatura de specialitate) care tin de un studiul aprofundat al domeniului.

Anizotropia unui loc din Univers trebuie legata de "sursele" din mediu, cum se regasesc interactiunile dintre aceste surse in structura/organizarea/functiile LOCULUI analizat la un moment dat, care este rezultatul acestor interactiuni ""externe"" cu parametrii de stare ai locului/ ale ""corpului de proba, s.a.m.d. Ati vazut in lucrarea de mai sus (Pendulul senzor electric)  ca un subsistem al modelului de pendul adoptat cuprinde subsistemul locului de amplasare a pendulului S1 caracterizat de parametrii conductivitate, permitivitate electrica respectiv, prermeabilitate magnetica P . . . . .

Nu ma gandeam sa intru in analiza unui text care ma depaseste,
dar care pare sa constituie un raspuns la intrebarea mea din mesajul
precedent :
Anizotropia mediului din jurul corpurilor, dovedeste ca defectul de
masa promovat de TRG este o realitate fizica ?
Ati observat ca eu consider ideea de defect de masa un fake.

Ma depaseste asemenea problema.

Insa, conform supozitiilor teoriei electroconvergentei este posibila trecerea de la continuu la discret (si invers), de la unde progresive (energie de transfer) la unde stationare (energie a ""locului"/statica) fapt evidentiat de teoria ecranarii,..., si mai ales de datele de observare ale corpurilor ceresti (structura interna, ..., structura din jurulcorpurilor,..., legatura dintre micro si macro,...,