Daci nemuritori

Rezumarea primului mesaj :

Merita sa avem un topic deschis despre personalitati romanesti de exceptie. Nu este strain de semantica topicului forumului nostru, acest fel de incursiune care tine tot de cercetare.

Vad pe ai nostri-cei cu care ne putem mandri-ca pe roade coapte din seva inepuizabila a poporului roman carpato-dunarean.
Asfel, MIRCEA ELIADE visa la un Imperiu Spiritual Romanesc. Nu militar, nu religios. Istoria noastra veche-fara a intra in amanunte care ar putea deschide suspiciuni istorice-arata ca Dacia, vechea Romanie, avea o spiritualitate proprie, functionala. Si ca ea putea avea rol civilizator, universal.
Dacia propunea lumii un mod de viata, asezat.
Asadar visul lui Eliade avea fundament realist.
Tot Eliade afirma ca "Suntem condamnati la cunoastere". Numai sa stim sa transformam aceasta condamnare in binecuvantare si nu in chin. Firea curioasa, agera, creativa a romanului arata ca se poate.

Cu aceste premize de plecare, cred ca merita sa indraznim a conserva spiritul dacic, acela de a urca pe varful muntelui, devenit tron pentru om, dar si pentru pasarea cerului.
Si de a refuza un tron facut de mana omeneasca, din lemn, fan sau trestie, chiar poleit cu aur.
In filmul Dacii-Columna, o banda de romani ii cer unui cioban batran
sa le arate calea prin munti. Geniala aceasta idee din film,simbolica:
Un batran cioban troneaza in munti peste oile sale, in contrast cu legionarii romani in cautare disperata de a digera si de a sclaviza.
Principiul Zamolxian "Inalta-te semet ca un munte" , ar putea fi un motiv de meditatie de genul:
Este muntele, la daci, o Golgota mantuitoare care nu cere sange?
Ci cere ochii interiori si exteriori deschisi majestuos catre Univers, pana-n orizontul vizibil si invizibil.
Ca o biruinta asupra orbirii. Ca o biruinta a pasnicului asupra sacrificiului absurd de sange. A sacrificiului-crima transformat in dogma teologica.
Universul nu cere pret de sange. El cere intelegere si sincronizare cu el. Din acest punct de vedere, Crestinismul pare ca trebuie in mod acut revizuit.
Citind principiile Zamolxiene, nu remarcam nimic sangeros, agresiv.
Din contra, ele propun un mod de viata pasnic, creativ, respectand Focul divin, pe ceilalti semeni si natura. Antrenand caracterul, urcand mereu muntele, ca filosofie de viata si religie.

MIHAI EMINESCU trebuie asezat la loc de cinste in templul spiritului national. Desi traim intr-o epoca a agendelor negre:crize, apocalipse,
deliruri, etc, ne putem incapatana sa credem intr-o agenda optimista, regeneratoare. O agenda a luminii care invinge intunericul. A pacii care invinge razboiul. A creatiei care invinge distrugerea.
Profetia lui Eminescu despre Romania "Si prevad prin secoli a ei inaltare" o vad posibila in plan spiritual. Chiar si in epoca informatiei reci, a calugarilor globalizarii crispate , a epocii androizilor, a oamenilor hibrizi, fiinte-masini.
Nu cred ca in Univers este pana de materiale, idei si planuri privind planeta noastra, in particular Romania. Nu suntem intr-o criza de resurse. Poate doar de crestere.
Ma incapatanez sa cred ca spiritul romanesc de supravietuitori, forjat de istorie-prin oamenii de exceptie- este matur si va supravietui acceselor copilaresti ale unei lumi rasfatate si agresive.
Si ca in final, vom fi iar senini, ca in alta profetie despre pace a lui Eminescu:"...Stapanea eterna pace"(Scrisoarea I, versurile nr 50 si 86).

Noo ... fapta recunoscută îi ca iertată! Dacă vrea Eugen să le șteargă le poate șterge, dacă vroiam eu erau șterse fără altă gargară ... ) Să trăiți! 1000 de ani!!

Adrian Păunescu
Repetabila povară



Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Crăciunul, sărbătoare pe care o moştenim de la daci

Din documentarele istorice şi lingvistice, reiese că etimologia cuvântului Crăciun porneşte de la dacicul Creacion – Creaciun. Mai mult, strămoşii noştri din primele secole ale creştinismului cinsteau Crăciunul numindu-l Sărbătoarea Creatului.

După primul sinod de la Niceea (325 d.Hr), când creştinismul a fost adoptat ca religie de stat, sărbătoarea Creatului sau Făcutului – Crăciun a fost înlocuită, în cărţile oficiale de cult, cu sărbătoarea Născutului-Iisus Hristos, potrivit versetului din Crez: "născut, iar nu făcut".

Nicolae Iorga constata, în lucrarea Istoria Românilor, că „la sărbătoarea Crăciunului se zicea şi Născutul”.

Cu toate că în cărţile de ritual, cărţi autorizate ale Bisericii Ortodoxe, apare termenul canonic Născutul sau naşterea lui Hristos, în popor s-a păstrat şi se păstrează încă primul nume al sărbătorii – Crăciun (Creatul).

Geto-dacii îl celebrau pe Crăciun, nume păstrat până astăzi cu prefixul de Moş, ceea ce arată ca el vine din bătrâni, din trecutul îndepărtat. Prin urmare, Moş Crăciun este o veche creaţie folclorică dacică, românească.

Mai mult, Moş Crăciun este descoperit ca un personaj mitologic, eminamente dacic. În colinde, el stă la masă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfântul Ioan Botezătorul şi cu toţi sfinţii. Locuinţa lui este în cer. De acolo vine încărcat de daruri şi le împarte copiilor cuminţi.

Dăinuirea Crăciunului, dovadă a continuităţii dacilor în propria ţară

Biserica Românească nu a aprobat termenul Crăciun, dar nici nu l-a condamnat, astfel că el a supravieţuit aproape două milenii în graiul poporului, pentru a desemna una dintre cele mai frumoase sărbători creştine.

Astfel, Crăciun este numele popular al Logosului divin, al Cuvântului lui Dumnezeu, plămădit în concepţia mitologică a sec. II şi III, cimentat în daco-română în sec. IV şi păstrat până azi în limba română.

Pe bună dreptate, această stare de fapt poate fi considerată o dovadă a continuităţii şi vieţuirii neîntrerupte a poporului român în hotarele dacice.

Unii lingvişti consideră cuvântul „Crăciun”, în limba română, provenind din limba tracă, de la expresia „bela-gines”, care înseamnă „naştere curată” sau „eveniment miraculos”. Adrian Bucurescu în „Dacia secretă” spune că, la daci, Crăciunul mai era cunoscut şi sub denumirea de „Ziua Fiilor Cerului”, adică ziua celor numiţi „cher-sones”.

De asemenea, pornind de la ritualul focurilor şi al rostogolirii buturugilor aprinse, de pe munţi, dacii precreştini numeau această sărbătoare şi Ziua Timpului Nou sau Crăciun, cuvânt care provine din cuvântul trac „kercun” – „buturuga care arde”.

Cum sărbătoreau dacii Crăciunul?

Documentele străvechi păstrate în folclorul naţional îl arată pe Crăciun legat de cultul focului, dar şi al bradului, copac sacru. Cercetătorii au reconstituit modul de celebrare a unei sarbatori geto-dacice consacrată solstiţiului de iarnă, care dura 12 nopţi, până în ziua Bobotezei creştine.
În sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii într-o vatră a unei buturugi, simbolizând anul vechi. La miezul noptii de 23 spre 24 decembrie, sacerdoţii aruncau crăci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzând cu vâlvătăi.

Potrivit altor surse, dacii urcau pe munte sau pe un deal mai înalt cu torţe în mâini, apoi rostogoleau de acolo buturugi-aprinse (simbolistica cercului – a Soarelui care se reînnoieşte). Etnologii au găsit până în ziua de azi, în anumite sate, obiceiul de a rostogoli de pe un deal roţi de foc, având aceeaşi semnificaţie ca la înaintaşii noştri.

Astfel era marcat momentul sacru al începerii Anului Nou, când ziua care se micşorase treptat din toamnă, începea să crească, în dauna nopţii. Înteţirea focului în vatra sanctuarului era un gest sacru al ajutorării Soarelui de a începe să dea mai multă lumină şi căldură.

De la „Naşterea Soarelui”, la Naşterea lui Iisus – „Soarele dreptăţii”

Trecerea de la ritualurile închinate reînnoirii Soarelui la sărbătorile creştine nu s-a făcut brusc şi unitar, întrucât vechile deprinderi erau încă vii în amintirea dacilor din primele secole ale erei noastre. Cu toate acestea, lumina învăţăturii şi mesajului hristic i-a îndemnat pe aceştia să-l numească pe Iisus „Soarele dreptătii”.

Mai mult, până în zilele noastre în cărţile creştine se vorbeşte despre un nou Soare care a apărut „în persoana lui Hristos”, iar El este, de asemenea, identificat cu astrul luminii în rugăciunea care se rosteşte de sărbătoarea de Crăciun la miezul nopţii.

Sintetizând toate numele sub care a fost serbat Crăciunul, de-a lungul secolelor, pe tărâmul dacilor, putem să dăm de pe acum drumul bucuriei la Sărbătoarea Creatorului Crăciunului, Sărbătoarea Născutului-Iisus, a Naşterii Curate, a Înnoirii Luminii, a Naşterii Fiului Cerului, Darul lui Dumnezeu pentru noi!

Şi ce dar minunat este Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos!

Sursa: http://www.financiarul.ro/

Descantec de viata si moarte, Gabriel Tora,
Versuri Adrian Paunescu:

Decebal însuși, își curma viaţa cu sabia sa regească. Iată o parte din ultimul dialog al lui Traian cu Decebal:

„- Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi șterge însăși amintirea Daciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric și scrib dac i se vor scoate ochii și i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia și Decebal se va pedepsi cu moartea. Lumea nici măcar nu va ști că aţi existat!

- Lumea va ști că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, și atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.

Bordan a scris:Iată o parte din ultimul dialog al lui Traian cu Decebal:

„- Sacrificiul vostru va fi lipsit de glorie. Voi șterge însăși amintirea Daciei din istorie. Fiecare sul de pergament dacic va fi ars. Fiecărui istoric și scrib dac i se vor scoate ochii și i se va tăia limba, iar cinstirea numelui Dacia și Decebal se va pedepsi cu moartea. Lumea nici măcar nu va ști că aţi existat!

- Lumea va ști că dacii liberi s-au opus unui tiran. Chiar dacă ne-ai cucerit acum, Inima Daciei, nu o vei avea niciodată, iar în cele din urmă ne vom reîntâlni, tot aici în Dacia, și atunci vei plăti pentru tot răul pe care ni l-ai făcut! Ca două clipe vor trece, unde crezi că te vei putea ascunde?“, i-a spus Decebal profetic.

Interesant! De unde ai citat?

Fac curat prin laptop și am dat de el printr-un word, nu știam inițial de unde îl am.

Dar completez cu scuzele de rigoare, vezi aici:

Îți place, nu?

Multumesc pentru link.M-am uitat. Tu cata credibilitate ii dai? Nici un fel de sursa nu este specificata sau poate este un citat din "Basmele romanilor"?...

Contraargumentul meu referitor la minciuna acestui text este insasi prezenta Columnei lui Traian.Daca Traian ar fi spus asa ceva, Columna nu ar fi existat.

Eu le dau mai mare credibilitate "Basmelor românilor", decât Fizicii cuantice, de exemplu.

Daca tie iti plac basmele, mi se pare foarte corecta optiunea ta.

După părerea ta, care a fost motivul cuceririi Daciei de către romani?

Bordan a scris:După părerea ta, care a fost motivul cuceririi Daciei de către romani?

Nu este numai parerea mea.Scopul a fost evident economic ca in orice razboi de cucerire.Nu cred ca este ceva de explicat in plus la expansiunea romana.

Doresc insa sa iti prezint numai una din minciunile cat o zi de post ale sit-ului ce mi l-ai recomandat. Nu asa se face ISTORIA PROPRIULUI POPOR, adica prin minciuni:

1.Mergi aici: http://www.sufletulneamuluiromanesc.ro/ro/galerie-foto.html
2.A sasea fotografie are titlul(da click pe ea): "Melchisedec- Zalmoxis, împărțind pâine și vin învingătorilor"


De fapt, este un tablou de Rembrant ce se numeste:"Intalnirea lui Abraham si Melchizedek" 1625

http://www.peterpaulrubens.org/The-Meeting-of-Abraham-and-Melchizedek-1625.html

Toata lumea stie cine a fost Abraham , da cine este celalalt (Zamolxe???). Iata si raspunsul:

http://www.gotquestions.org/Melchizedek.html

"Melchizedek, whose name means “king of righteousness,” was a king of Salem (Jerusalem) and priest of the Most High God (Genesis 14:18–20; Psalm 110:4; Hebrews 5:6–11; 6:20—7:28). Melchizedek’s sudden appearance and disappearance in the book of Genesis is somewhat mysterious. Melchizedek and Abraham first met after Abraham’s defeat of Chedorlaomer and his three allies. Melchizedek presented bread and wine to Abraham and his weary men, demonstrating friendship. He bestowed a blessing on Abraham in the name of El Elyon (“God Most High”) and praised God for giving Abraham a victory in battle (Genesis 14:18–20)." Adica mai pe scurt, n-are nici o treaba cu Zamolxe!

Cine citeste aberatiile din sit-ul postat de tine, invata o alta istorie, complet falsificata de indivizi fara nici un fel de scrupul.Si asta este numai una din mincunile propagate acolo...

Cam asta se intampla cand crezi in basme....

Eu drept să-ți spun nici nu m-am uitat peste site, am găsit citatul ăla în laptop, am dat un ʺsearchʺ pe google, când l-ai cerut tu, și așa a apărut site-ul ăla. De fapt nici nu mă interesa, că am trecut de faza interesului, efectiv nu mai am încredere în ceea ce înțeleg și interpretează alții, vizavi de istoria României. Probabil aș putea continua să-ți aduc contraargumente argumentelor tale, dar efectiv n-am chef, ar fi în zadar pentru nivelul tău de ʺînțelegereʺ, sau pricepere, ca să nu mă înțelegi greșit că te-aș jigni cumva, că n-am intenția asta. Cu pergamentul de acolo nici eu nu-s deacord.

Și-ți spun altceva, ca să mă înțelegi ceea ce zic. Cercetări personale la mine în sat, pe care le pot argumenta și-mi sunt martori toți cei de la vârsta mea în sus care mai trăiesc p-acolo. N-are rost să-ți spun că în dex-ul explicativ al limbii române nici un cuvânt de acolo nu-i românesc, majoritatea covârșitoare sunt ungurești. Că nici latine nu puteau fi, că n-a călcat picior de roman p-acolo, dar m-am mirat cum îs ungurești când nici unguri n-au fost p-acolo numa în vizită. Și de aici au apărut scociorârile mele.

Că știu și ungurește cât să nu mă poată înjura, găsesc rădăcinile cuvintelor ungurești aici, nu invers, cum se explică în dex. Ba mai mult găsesc studii ungurești care atestă faptul că aproape 2500 de cuvinte ungurești provin din astea românești. Ce să mai crezi atunci?

Bun! Dar cuvintele din zona mea sunt polisemantice, multe n-au cum le pricepe numai cei de acolo. Ba multe provin din onomatopee, au înțelesuri intuitive. Și aici am vrut să ajung. Că poți tu fi deacord sau nu, încă acum, la ora actuală, graiu vorovit în zonă, vorbesc la țară, este mai mult de jumătate intuitiv decât logic. ʺNo ni mă la el o fo duʺ, cu accentul de acolo fără să-ți pui mintea la contribuție esți pe geantă. Că se recunoaște sau nu intuiția, nu mă interesează, dar această formă de ʺînțelegereʺ, cum mergi în trecut, e tot mai pronunțată. Dacă nu rezonezi cu emițătorul n-ai cum prinde șpilu, nicicum.

Altu bun!! Ori bun-bun! Cu cât mergem mai în trecut complexitatea se simplifică în toate formele de manifestare, inclusiv în înțelegerea profundă, nu de suprafață a vieții. Dacă îi întrebi pe locuitorii mai în vîrstă din zonă, cine le-au fost strămoșii, o să-ți răspundă fără ezitare că dacii, fiindcă și acum le poartă cu mândrie portul și vorba, și o credință în nemurirea sufletului. N-ai pe cine lămuri, că nici nu stau de vorbă cu tine, cu toată știința ta. C-o fi mai înapoiați, în simplitatea lor, nu știu, ce se vede cu ochii liberi e că noi, modernii, nu suntem complexi, că suntem complicați. Nici n-am pretenții să mă ʺînțeleagăʺ cineva ce vorovesc io p-aici, că majoritatea n-au cum, dar nici n-au cum să emită păreri a ce înseamnă esența acestui neam de pe terasa orașelor, fiindcă această esență e o trăire, pe care n-ai cum s-o ai dacă nu trăiești acolo, în veșnicia satului.

Mă înțelegi?

PS Mai trebuie să lămuresc că acuma văd că nu-s lămurite de mine bine, n-ai cum mă înțelege tu ... sau voi ...

Bordane, incredibil pentru tine, dar eu te inteleg. In toate vacantele de vara eram la bunica in Vrancea si stiu cum era viata la tara.
Ceea ce tu trebuie sa intelegi este ca sunt satul de tot soiul de "dacologi" de conjunctura si de nationalisti fara limite (romani sau de alta spita) care murdaresc netul cu minciuni despre istoria romanilor. Nu stiu daca in mintea lor, cred ca fac un bine tarii in ansamblu sau pur si simplu doresc sa murdareasca adevarata istorie a noastra. Cand am citit textul ala m-a pufnit rasul. Pe altii ii pufneste plansul din pacate si asa se naste o generatie paralela cu adevarul. In rest sa auzim de bine. Asta e tot.

P.S.ʺNo ni mă la el o fo duʺ eu l-as traduce asa: "Ia uita-te la el , a fost plecat" - cu scuzele de rigoare daca traducerea nu este exacta  Eu sunt "ragatean"...

Văd că te descurci bine și cu intuiția, chiar dacă nu recunoști ...

Îți mai dau ceva lectură, din pictură ...

Gînești căʼi hăpt fuicaș de cap moșuʼ aiesta a mneu, sʼo strîcat de tătuli deʼon mnez de vreme, de nu te poți bdizui pă nimnica pă el. Meghiș nʼo fo așe, da amu sʼo tuioșit săracu de tăt, uită di la mînă pîn la gură tătătăt ceʼo făcut, o ce trăbă să facă. Nu sʼar lăsa nici demăgan de ele, da dejaba, că nuʼi mai cineʼo fo, lʼo lăsat puterile, iʼo lăsat numa gîndu.

Da să vezi, tu Anucă, ce pățăște .. o fo dus deʼon mniez de vreme în Baie, la prunc și pă la doftori, săʼi deie uarece leacuri de tusă, că tușește ca măgaru, și cînd o vinit alaltăsară iʼo fo hia și la el de uarece, că băsama iʼo fo dor, și ce să vezi că nʼo fo în stare, nʼo putut face nimnică, sʼo lăsat pînă la urmă de pagubă și mniʼo spus, săracu, că mniʼo fo și mnilă de el: ʺTu Mărie, io cu asta am gătat!ʺ

Ce-am uitat să te întreb, Pacalici, dacă vrei a răspunde: după tine, noi azi, înțelegem mai bine lumea decât părinții și bunicii noștri, să zic?

Bordan a scris:Gînești căʼi hăpt fuicaș de cap moșuʼ aiesta a mneu, sʼo strîcat de tătuli deʼon mnez de vreme, de nu te poți bdizui pă nimnica pă el. Meghiș nʼo fo așe, da amu sʼo tuioșit săracu de tăt, uită di la mînă pîn la gură tătătăt ceʼo făcut, o ce trăbă să facă. Nu sʼar lăsa nici demăgan de ele, da dejaba, că nuʼi mai cineʼo fo, lʼo lăsat puterile, iʼo lăsat numa gîndu.

Asa o sa ajungem toti, usor, usor. Cele subliniate in portocaliu nu stiu sa le interpretez. Sunt si o serie de cuvinte moldovenesti inserate in text.

Bordan a scris:Ce-am uitat să te întreb, Pacalici, dacă vrei a răspunde: după tine, noi azi, înțelegem mai bine lumea decât părinții și bunicii noștri, să zic?

Ca sa pot raspunde, trebuie sa definesti termenul "lumea".Ce intelegi prin lume? Altfel este o capcana pentru "gura casca"

Hăpt fuicaș e și în dex, un fel de aproape nebun, iar demăgan, un fel de nu se lasă de tot. Tot românești îs și alea moldovenești, nu?

Mă refer la lume, la existența, sau legătura individului cu existența.

De exemplu, am scris pe alt topic observarea și înțelegerea. Fizica clasică observă și poate să explice fenomenele și lumea asta macro, sau exterioară, aproape în întregime, iar fizica cuantică și-a impus prin experiment fenomenele profunde ale lumii, dar nu poate să le explice.

De aici am pornit cu observarea și înțelegerea, cu cât am acumulat cunoștințe ale formelor ne-am îndepărtat de conținut. Înțelegem profunzimile existenței mai bine decât strămoșii noștri? Cred că mă înțelegi ce vreau să zic .. dacă nu mai clarificăm ...

În muzeele din Europa se găsesc un număr impresionant de statui care îi reprezintă pe daci. Până de curând nu exista un inventar al acestora, cu atât mai puţin al provenienţei lor. Ce se ştie sigur este faptul că doar în  Forul lui Traian din Roma erau peste 100 de statui de daci.

Cum ar putea fi explicat acest număr impresionant de statui, „dedicate” de romani unui popor învins (stăpânit). Să fie acest gest grandios un „omagiu” adus de cuceritori unui popor de războinici, sau Traian şi-a maximizat importanţa cuceririi Daciei?La aceste întrebări, dar şi la multe altele, vor răspunde  Leonard Velcescu, autorul volumului „Dacii în sculptura romana. Studiu de iconografie antică”, doctor al „Ecole Pratique des Hautes Etudes”, Paris, şi Florin Pârlea, preşedintele Asociaţiei Identitatea Culturală Contemporană, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia”, găsiți AICI.

Dacii în sculptura romană ...

Un mister istoric - dacii în Roma ...

Decebal (Vatican-sala-Braccio-Nuovo):

Mulțam fain, Pacalici! Și bine-i revenit în partidul dacilor!



Istoria românilor se scrie singură ...



Dacii de pe Arcul lui Constantin ...

O poză făcută de băiatu în 19 decembrie 2015 ...


Căciula asta și mîinile împreunate de pe statui, au trecut prin istorie pînă azi. La înmormîntări, adunări sau biserică, bătrînii de aici toți țin mîinile împreunate. E un limbaj și ăsta, și căciula și mîinile. Dar cine să-l știe citi ...

Da altceva ... mai vedeți voi în ziua de azi fizionomii ca ale dacilor din statui? Dacă gasiți, vă rog să-mi arătați una ... dintre mai marii țării sau lumii ...

Să învățăm limba dacă ...

Tăbliţa 65. Tăbliţă turnată în anul 85 d.Ch. DACO ARMOSA SONTA (şonta: a schilodi, a tăia în bucăţi) ROMUNO (romani) DUSA GEOSIO (jos, sud) SIO (sii: a fi) ROTOI (rotoi: roată mare, a se aduna) PANO (păna: a înlocui) FACIO (a face). AUDEO I (i: a merge) KOSO (coş: tabără militară) A BIR (obligaţie) SA. SOIMOI (şoime: şoimane, iele, şoimăriţe) IR (ire: alifie) TASO (tasă: cană) GILA (gilăi:a urmări, a rîvni) AKO SAGEO (şagă: glumă) BORISA (borese: neveste) E AGERA CASE ROCO (roc: haină scurtă ce se poartă la ţară) DACO ARMOSA (armata). LU DEO (a da) IU (Mîntuitorul) APARO SE KAPO DAGE (dage: adunare) BIALO (bală: fiară, neam, străbun totemic) SO SINTO (sîntă: sfîntă, a sfinţi, Dumnezeu) NOBALO (nobili).

Romanii să se ducă jos (sud) şi să se adune pentru a înlocui armata adunării (dacă) care face război. Să audă şi să meargă în tabăra militară fiecare cu obligaţiile sale. Doftoroaiele să pregătească multe căni cu alifie iar în case, glumeţele şi agerele neveste să urmărească cu rîvnă acul prin hainele ce le coase pentru armata dacă. Înainte de a pleca la război, capul adunării neamului împreună cu nobilii s-au închinat din veneraţie în faţa lui Dumnezeu / Creatorului şi Mîntuitorului.


Tăbliţa 60. Tăbliţă turnată în anul 37 d.Ch. ZURASIEO ON (on: neam, rude, a aduna, a însoţi) TUN (tuna: a urla, a batjocori) PIE (piu: credincios, preot) NO (uite! nu) POE (poi: pleavă de cînepă) ROGUE (a ruga) GOLO (a goli) ARGIU (argea: construcţie simplă ca un bordei, unde se punea vara războiul de ţesut, bolta unei pivniţe) SCITO LONGIE (lung, îndelungat) MOLIO (molîu: bleg, molatic, liniştit) DABO (cetate). ON (on: neam, a aduna) SO (aşa, astfel, a îndemna un cîine să atace) AT (at: cal tînăr, armăsar) TEGE (tăgi: negări) RO (rău) MONGOE (mangă: om încăpăţinat, ambiţios) AO (minune, uimire) I (i: a merge) ++++ . M (mato: conducător, părinte) ++ -C (cris: judecată)-X(geto)-X(gio: vioi)- I (i: a merge) NO (uite!) DABO (cetate) SCITO RAG (a rage, a răcni) NAOKI (năuci: a înnebuni, a ului, a prosti) BEZOE (bîzoi: muscă mare, viespe) OM COA (coa: cată să, trebuie să) RAE (răi: a se înrăi, a duşmăni, a tînji) BOE (boi: a murdări, a păcăli) IERO (iereu: preot) SO (aşa, astfel, a ataca). IPEN (ipen: sănătos, tocmai) GOPOE (copoi: cîine de vînătoare) RIUMIONO I (i: a merge) GEO (giu: vioi, repede) POR (por: stog, căpiţă, şiră) GENA (gina: vină, răspundere) PATRIA E DABO RAZI (răzi: a se învecina). ANO (anul trecut) RUP (a rupe) ON (neam, clan, a se aduna) DIEO (sfînt) KUE (cui: beat mort, ţeapăn) DUSU (a duce) RAGIO (rage: a plînge, a urla) SOE (soi: neam, a murdări) ANGE (angel: înger). SOE (soi: jeg, murdărie) ZOISTE (zoişte: zoi multe) RO (rău) ISTRIO ON (on: neam, rude) TRAKIO SOE (soi: neam, a murdări). I (i: a merge) NAI (năi: corabie, naos) NOTA (nota: a înnopta, a naviga, a pluti) SOE (soi: neam, a dormi) PIE (piu: preot, credincios) RUMIONU (român) NILOE (nilă: milă, a milui). PAR (par: a apăra) GIO (giu: viu, energic) POGON (pogon: pogoni: a alunga) DOE (a da) SCITO BOI (boi: chip, înşelăciune). ESO (a ieşi) GINOE (gini: a pîndi, a observa) PAZOE (păzie: piatră preţioasă) LOE (a lua) LINU (încet, pe îndelete). TRACO (traci) EDO (ede: a judeca, a şterge) AKNO (agnă: bucată de prescură din care se taie nafura pentru împărtăşanie) ON (on: rude, popor) NOLIO (nălăi: a năvăli) DABO GRONO SO. Lll (Mîntuitorul) I (a merge) DUBLOZA (dublă: unitate de măsură de 10 litri, baniţă) MOLEIU (molîiu: bleg, liniştit). KOTO (a căuta) POLO (polei: fiinţe supranaturale din basme, zîne, îngeri) ADA (a aduce) NOUSE (nosa: haide! Hai!) M. (mato: con-ducător) E. (ede: preot judecător) DAPISEU. ZURASIEO DO (a da) GROSI (groşi: monedă de aramă care a circulat în Ţările Române, Ungaria şi Polonia) AN (anul acesta) OC (oca: pricină, datorie; oga: a achita restul dintr-o datorie) KITO (chit: achitarea unei datorii) ARMOSO SKITO.

Zurasieo, rogu-te să te însoţeşti (să pleci) şi să tuni împotriva preotului necredincios care este o pleavă de cînepă ce a golit (distrus) îndelungata linişte a argelei (comunitatea religioasă) din cetatea sciţilor. Astfel neamul, ca nişte cai nărăvaşi s-a întărit (adunat) în jurul acestui om rău şi încăpăţinat mergînd să nege minunea crucii. Aşa, după vioaia judecată a credincioşilor geţi şi a conducătorului, uite trebuie să mergi în cetatea sciţilor şi să răcneşti împotriva bîzoaielor nebune care au fost înşelate de preot şi tînjesc să devină OM. Ca un cîine de vînătoare românesc, vei merge repede şi cu folos pentru că patria are mare răspundere faţă de cetatea vecină. Anul trecut, după ce s-au îmbătat cumplit, s-au rupt de neamul sfînt şi s-au dus să urle şi să-i murdărească pe îngeri. Jegul şi zoiştea au trecut Istru şi la neamul din Tracia care s-a murdărit rău. Să pluteşti cu corabia, să mergi la aceste neamuri şi să-i miluieşti cu preoţi români. Să aperi cu energie şi să alungi înşelăciunea de la sciţi. Ieşirea (plecarea) să fie văzută ca o piatră preţioasă luată şi cercetată cu grijă. Astfel să năvăleşti în cetatea Grono la neamul tracilor şi să-i judeci (ierţi) dîndu-le nafură. Înzecita linişte a Mîntuitorului mearge peste tot. Haide, caută făpturile de pe cer (zînele) şi adu-le! Dapiseu, conducător şi preot judecător. Dă groşii armatei scițolor să fim chit pentru datoria din anul acesta, Zurasieo!

In interiorul caciulii este cusuta inscriptia fabricii: "made d`acia".
Asa se stie sigur originea dacica.

Mai Bordane, io acuma ma gandi....ma, da daca dacii astia din film....



Or fi aia care i-au dat pe Decebal si patriotii nostri daci pa mana romanilor?
Ca prea mare cinste e sa iti faca romanu statuie....Doara no face la dusman....
Tu ce zici?

P.S. Uite asa ca Bastos...



???

Pacalici a scris:Ca prea mare cinste e sa iti faca romanu statuie....Doara no face la dusman....
Tu ce zici?

Zic că îți vine mintea la cap și ție! Numa nu știu dacă o să stea ...
=====
Împărații daci ai Romei

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere.
ENIGME ISTORICE

De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.

REGALIAN, STRĂNEPOTUL LUI DECEBAL

Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de „dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman.

După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian. În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl învinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

DACIA – ABANDONATĂ SAU ELIBERATĂ?

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de către Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoască. Scrierile vechi ne informează că „Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin „carpi” trebuie să înţelegem „goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat în sudul Dunării o altă Dacie, numită „Dacia Aureliana” şi mai apoi „Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.

AUREOLUS, CIOBANUL DIN CARPAŢI

Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: „Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armată romană, a câştigat simpatia împăratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a câştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerianus la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268. Totul se petrecea în plină criză politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.

ÎMPĂRATUL GALERIU, „OLTEANUL” CARE I-A RĂZBUNAT PE DACI

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venită din nordul Dunării, din Dacia Traiana. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactanţiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat. În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron. Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de „roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere astfel memoria dacilor.

DAIA ŞI LICINIUS

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a născut în Dacia Aureliană, la sud de Dunăre, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de „Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacica) au fost numiţi „fiii auguştilor”. În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitregă, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul său a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.

CONSTANTIN ŞI ELENA. ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN

Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunăre, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune „Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei, cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin. Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împărat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă aceasta „profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident. E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a plăcut de pe monumentele predecesorilor săi.

Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios. Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găseşte în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit după moartea sa Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă. Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era născută, se pare, în Asia Mică, într-o familie foarte modestă. A avut o legătură neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat. De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sală numită „Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

FALSIFICAREA ISTORIEI

Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a „demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împărăţiei romane.

Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin. Despre informaţiile pe care ni le dă Lactanţiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune.

Despre cele din „Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri.

De ce toate acestea? Din două motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului „întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania. Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurca socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici.

Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, „nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.

Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunării). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula „devenea” o dacă romanizată. În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus „hatmanul călărimii Aureolus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, şi în celălalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise.

Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.


Sursa: http://ioncoja.ro/textele-altora/imparatii-daci-ai-romei/

Bordane, asa e cum spui, dacii au cucerit Roma. Si nu numai. Intreaga lume.
Mai apoi Columb a coborat de pe Columba lui Traian si a descoperit America.
Un altul a devenit Imparatul Frantei, schimbandu-si numele in Nea Pole Ion.
Iti garantez ca si Putin e de obarsie romaneasca veche, e din neamul lui Putina:
http://www.carte-telefoane.info/cauta.php?nume=putina&x=0&y=0&judet=&localitate=&strada=&telefon=&domeniu=&produs=&cautasiindetaliiprodus=da&tippersoana=toate
.......................................................................................
No, tulai Doamne, ce-i mai canta dacicele aistea din tulnic, cel mai vechi instrument muzical dacic, stramosul trompetei.
https://www.youtube.com/watch?v=sxouq7VbE_o
https://www.youtube.com/watch?v=0ssiZo5B1Kc
https://www.youtube.com/watch?v=79wPfVT6FcA

https://www.youtube.com/watch?v=VFAVGJ9hGH4
https://www.youtube.com/watch?v=7E5Zap9xlT4
https://www.youtube.com/watch?v=qVBmWGLzSpM
https://www.youtube.com/watch?v=bOrga7RWiGA
https://www.youtube.com/watch?v=MvFFb_oUvzY
https://www.youtube.com/watch?v=ZIbATZHZE44

Da io n-am bai, gafitene, din ce te tragi o împingi tu, io ți-am spus doar că mă trag din daci. Și cred că ți-am dat și argumente științifice, și-o să-ți mai dau. Tu te poți trage din scursuri, care-i problema?

Și vezi că ăsta-i topicul cu Daci nemuritori .. nu cu scursuri ...

Eu îs Dac! – fără roman …

Tu poţi să fii ce vei fi fost, mîrlan roman sau neam mai prost, să te consideri cum vei vrea sau ce vei crede, dacă de auzit n-auzi şi nu vezi ceea ce se vede!
Nu vezi că-n jalea lui cuvîntul frămîntă cerul şi pămîntul, n-auzi cum zac în glie-ai tăi răpuşi de şleahte de mişei ce s-au crezut cristoşi şi zei, sau chiar mai mult şi dumnezei!
Nu simţi durerea suferinţii ce-o strigă din străfunduri sacre şi moşii noştri şi părinţii, ce-o scaldă Marea Neagră-n lacrimi, gemând, plîngînd, de grele patimi!

Trăiască dacii!!

Deci, pînă la urmă, credința în nemurirea sufletului e o credință actuală în satele din Maramureș. Crede tata, crede mama, au crezut toți bătrînii pe care i-am cunoscut de-acolo. C-o fi bine, c-o fi rău asta, cine poate judeca?

Credința dacilor în nemurire, pe care se zice ca au avut-o, io o cred numai din datele pe care le am acum despre psihologia moroșenilor și oșenilor, pentru care "nici jandaru nu-i de fier să nu prindă brișca-n el", nu-l interesează că moare dacă-i musai, dacă cineva îi încalcă lejea lui, legea străbună. Ce date mi-ar mai trebui?

Că-i fac unii și alții proști, nu cred că-i fac pe ei, că habar n-au despre ce vorbesc ... iar eu personal prefer credința strămoșilor mei în locul științei prezentului ... vă încurcă pe careva treaba asta?