Legi de conservare (2)

Rezumarea primului mesaj :

Provine din „Legi de conservare (1)".


Ce parere? atat in stare de miscare uniforma si rectilinie a navei, cat si in starea de repaus, balizele vor indica acelasi lucru deoarece si ele vor avea viteza initiala egala cu a navei. In rest atractia gravitationala este aproape de zero, si chiar daca este masurabila tot nu afli daca nava se misca sau sta pe loc,ntru ca atat balizele cat si nava se comporta la fel.

Un current variabil ce parcurge un solenoid ideal foarte lng (panza cilindrica protonica continuua , 3a, din partea opusa globului terestru ce de impacteaza vantul solar) va produce in interiorul acestuia un camp magnetic variabil axial Bs, 6a,de asemenea variabil, avand liniile de camp aproximativ paralele si orientate de-a lungul axei solenoidului. Conform ec. lui Maxwell,campul magnetic variabil genereaza un camp electric indus variabil, al carui linii inconjoara liniile de camp magnetic. Liniile campului electric indus, Ee, au forma unor cercuri concentrice (de unde si denumirea descarcarii-descarcare inelara_).

vezi pag. 10-11 de mai sus.

Se "vede" clar ca ''plasmatroanele" galactice (si nu numai) sunt "responsabile" de generarea (periodica, functie de pozitia zonei de autoelectroconvergenta a matricei entropice fata de "observator") a GN/GA.... Acestea pot fi modelate fizic/matematic cu legile fizicii clasice. Binenteles, daca ai in vedere paradigma electroconvegentei la masurarea si la interpretarea rezultatelor masuratorilor. Dar mai este mult pana se va renunta la ''rugina"/'rusinea" din stiinta interactiunii corpurilor naturale din Univers,..., dar si pana se vor prezenta mecanismele asa cum sunt ele in realitate (nu secvential, cum s-a procedat pana acum de catre ,..., "gasitori").

D-l Crivoi,
Multumesc pentru referirea la descarcarea in lampa cu mercur si expunerea viziunii dvs.
Bineinteles ca se pot aborda plasme de alta factura, ca cea inelara de care scrieti .

Evenimentul cu coloana de plasma rotitoare din lampa cu mercur pe care l-am prezentat pe topicul Laborator..., l-am descoperit intamplator, intr-o secventa de experimente multiple in care incercam sa gasesc o plaja de rezonanta sesizata prin descarcarea intr-o lampa.
In urma deteriorarii unor aparate de masura am fost nevoit sa trec la mijloace de masura/verificare mai simple, fara riscul de a strica aparate scumpe…!

In lipsa unor mijloace performante de masura, am folosit un mijloc rudimentar de vizualizare pe lampa cu mercur.
Studiul descarcarii propriu-zise si cautarii de alte genuri de plasme  nu era o prioritate in momentul experimentului.

Aveti dreptate. Nu putem avea pretentie de cercetare prin metode de "gasitori", expunandu-ne riscului de " analfabetism stiintific" sau unor cercetari "pe orbeste".
De altfel, pe acest forum, ne descurcam cum putem, punem laolalta ce putem, fiecare dupa puteri, cate o idee, cate un experiment,etc.

Din punctul meu de vedere , o teorie, o cercetare, etc, trebuie sa indeplineasca printre altele cateva conditii:
-sinteze in termeni simpli;
-utilitate;
- atacarea unor domenii tabu, gen eter, free-energy, etc.

Pe de alta parte as remarca revolutia tehnica in domeniul electromagnetismului, de la inceputul secolului 20.

Descoperiri extraordinare, experimente, inventii s-au facut pe fondul unor dispute stiintifice pro sau contra in domenii ca  :exista sau nu eterul ?, se poate obtine free energy ?, exista viteze supra-luminice ? etc.
S-a ajuns la paradoxul ca teoriile sa ramana in urma, cu inventii pe masa , neputandu-se explica (sau acccepta) anumite fenomene…

Cu alte cuvinte, "diletantii", vorba lui Eliade, o luasera inainte...
Un exemplu pe care l-am mai dat: Matematica fenomenelor tranzitorii din electromagnetism formulata de inginerul Steinmetz, avand la baza fenomenologia pusa pe tava de descoperitorul Tesla.

Apreciez mult orice fapt de cautare urmare a unei dorinte interioare de cunoastere. Nu-mi permit sa minimalizez utilitatea unor asemenea actiuni. Toata admiratia pentru ceea ce faceti.

O teorie, conform celor din domeniu, trebuie, in principal, sa faca predictii corecte ale fenomenelor din natura la care se refera.
Nu-I bine sa te dai de exemplul, dar pot confirma ceea ce am scris referitor la scopul principal al teoriei; teoria electroconvergentei face predictii corecte daca avem in vedere ca situatiile de "anomalii bruste" in miscarea pendulului (azimuth, perioada, ...,) sunt predictionate suta la suta.

Un alt punct interesant observant la descarcarea in gaze sunt tranzitiile de faza.

Inafara campului magnetic axial si a campului electric tangential, proprietatile descarcarii inelare sunt mult/determinantinfluentate de prezenta unui alt camp electric Ex, avand liniile de camp paralele cu axul panzei cilindrice protonice cindro-tronconice (numit camp longitudinal/ electrostatic). Astfel, fenomenele din GN, pot fi intelese/prdictionate! Nimic nou (in spatele) /sub SOARE/STELE!

Vezi fig. de la pag. 12, 13.

Stadiile si aspectul descarcarii inelare.

Stadiul 1- Ez > Eo - descarcarea are un character capacitiv, plasma descarcarii emite o lumina difuza apartinand spectrului de banda a gazului;
Stadiul 2 - Ee>Ez - descarcarea are un character inductiv, acesta reprezentana descarcarea inelara propriu-zisa,LUMINA apartinand spectrului de arc si de scanteie al gazului de lucru. Acum apar plasmoizii sferici sau elipsoidali ( vezi, cazul descarcarii matricei entropice a Pamantului, cand plasmoizi gigantici sunt generati si expulzati in partea opusa impactului vantului solar, fig. pag. 12, 13).

Stadiile respective sunt realizate systematic anual, functie de pozitia pe traiectorie a Pamantului/corpului masiv masic la un moment dat.

De ce electroconvergenta ?

In ecuatiile lui Maxwel apar numai derivatele de ordin unu ale intensitatii campului magnetic, respectiv intensitatii campului electric.

Fenomenele din electromagnetism, in particular descarcari de gen condesator incarcat electric descarcat pe impedante, presupune - cel putin matematic-componente oscilatorii sinusoidale si logaritmice crescatoare sau descrescatoare.

Componentele sinusoidale sunt infinit derivabile.

O intrebare mai veche pe care am pus-o pe acest forum de mai demult era daca derivatele de ordin superior ale unei marimi electromagnetice au semnificatii fizice.
De exemplu daca luam o cantitate de sarcini electrice care trec printr-o suprafata cu anumita viteza, teoria spune ca derivata de ordin intai a cantitatii de elctricitate dupa timp defineste curentul.
Curentul aplicat pe o inductanta si derivat dupa timp da tensiunea electrica pe inductanta.
De la tensiune/ intensitate de camp electric prin derivare ajungem la intensitate campului magnetic, etc...
Revenind de la pornire, practic derivatele de ordin superior ale unei cantitati de sarcina electrica au semnificatii fizice...
Dar in cazul altor marimi ?
Sunt ermetice ecuatiile Maxwell in sensul ca derivata intensitatii electrice da intensitate de camp magnetic si invers? Adica oul-gaina-oul gaina, etc...?

Controversy and Other Theories on Black Hole Radiation
Though Hawking radiation is generally accepted by the scientific community, there is still some controversy associated with it.
There are some concerns that it ultimately results in information being lost, which challenges the belief that information cannot be created or destroyed. Alternately, those who don't actually believe that black holes themselves exist are similarly reluctant to accept that they absorb particles.
Additionally, physicists challenged Hawking's original calculations in what became known as the trans-Planckian problem on the grounds that quantum particles near the gravitational horizon behave peculiarly and cannot be observed or calculated based off of space-time differentiation between the coordinates of observation and that which is being observed.

Like most elements of quantum physics, observable and testable experiments relating to the Hawking Radiation theory are almost impossible to conduct; additionally, this effect is too minute to be observed under experimentally achievable conditions of modern science, so the results of such experiments are still inconclusive to proving this theory.

D-l Virgil:
Nu stiu daca voi avansa mai mult in directia clarificarii si justificarii
acestor afirmatii, iar reabilitarea adevarului este o cauza de durata.

Intrebare:
Teoriile pe care le "combateti" nu fac predictii corecte la faptele din natura la care se refera?

Crivoi D a scris:

D-l Virgil:
Nu stiu daca voi avansa mai mult in directia clarificarii si justificarii
acestor afirmatii, iar reabilitarea adevarului este o cauza de durata.

Intrebare:
Teoriile pe care le "combateti" nu fac predictii corecte la faptele din natura la care se refera?

Ma apucam sa le combat daca as fi considerat ca predictiile
lor sunt corecte ?
Miscarea exclusiv inertial elicoidala sau orbitarea in camp
gravitational conservativ, le considerati predictii corecte ?

Teoria modernă a impetusului / CConvergenta si divergenta materiei,Performantica,Iasi
Istoric vorbind, Aristotel şi Galileo Galilei sunt  autorii care au marcat prin lucrările lor etapele distincte ale modului în care  este abordată problema mişcării NATURALE în general şi a celei ,,nenaturale”/FORTATE, care necesită acţiunea unui agent exterior, în special.
Galileo Galilei este preocupat de cinematică, adică de descrierea cantitativă a mişcării. El este preocupat mai ales de mişcarea corpurilor pe Pământ. Meritul lui Galilei constă în faptul că a fost capabil să extragă o mare cantitate de date utile cu ajutorul unor instrumente foarte simple. GRESIT (la noi) este faptul ca se generalizeaza "legile" decoperite in conditiile "pamantene" de catre el la scara intregului Univers. În urma experienţelor sale el afirmă că mişcarea natural accelerată ar trebui definită într-un mod care nu numai că este în concordanţă cu faptele , dar să respecte şi criteriul simplităţii, adică viteza sa să crească în modul cel mai simplu cu putinţă. Mai întâii defineşte mişcarea uniformă a corpurilor ca aceea în care la intervale egale de timp se parcurg distanţe egale, pentru ca ulterior să propună ideea că , în căderea liberă a unui obiect, acceleraţia este astfel încât  încât în intervale egale de timp creşterile vitezei sunt egale:
”O mişcare se spune că este egal sau uniform accelerată când , pornind din repaus, [viteza sa] primeşte creşteri egale în timpuri egale.”
Intuiţia sa a constat în a concepe timpul t ca pe ceva ce astăzi se numeşte o variabilă independentă, astfel încât poziţia x = x(t) şi viteza  v=v(t) să devină funcţii de această variabilă care curge cu propria sa rată (uniformă). Ea va fi folosită şi de  Newton ca variabilă ”curgătoare” când a propus ”fluxiunile” (cunoscute astăzi sub numele de derivate).
Pentru Galileo,  mişcarea natural (sau  uniform) accelerată includea nu numai căderea liberă a unui corp, ci şi mişcarea unui corp pe un plan cu înclinare mică; argumentul său era că din definiţia mişcării uniform accelerate decurge că un obiect care porneşte din repaus va parcurge o distanţă proporţională cu pătratul timpului parcurs, predicţie confirmată de rezultatele celor  aproximativ 100 de experimente cu planuri înclinate.
Utilizând o argumentaţie geometrică Galileo Galilei  studiază mişcarea unui proiectil în condiţiile în care acesta suferă o acceleraţie în jos şi îşi păstrează o viteză orizontală constantă. Galileo Galilei nu a cercetat niciodată cauza acceleraţiei ”în jos” pe care toate corpurile o suferă în apropierea suprafeţei Pământului. Cu toate acestea, el a formulat conceptul de inerţie a unui corp, ca proprietate prin care un  corp tinde să se menţină în starea sa de mişcare.  În Dialoguri , într-o discuţie între Simplicio şi Salviati (două personale ale cărţii), Galileo raţionează că deoarece o bilă perfectă lăsată să cadă pe un plan înclinat îşi va mări continuu viteza şi deoarece una aruncată în sus pe planul înclinat va fi decelerată şi continuu încetinită, până la oprire, atunci o bilă aruncată pe un plan orizontal va continua să se mişte pe suprafaţa sa cu viteza constantă. În sprijinul afirmaţiei de mai sus el menţionează cazul unei bile grele lăsate să cadă de pe catargul unei corăbii în mişcare; aceasta ajunge la baza catargului şi nu în spatele acestuia, fig. 6.3

                                         


      vo              Fig. 6.3

Prin urmare un corp lăsat în voia lui îşi menţine starea de mişcare. Din lucrare nu rezultă dacă corpul se va mişca în linie dreaptă sau va fi o mişcare într-un cerc paralel cu suprafaţa Pământului. Legea inerţiei a lui Galileo susţinea că mişcarea circulară se perpetuează de la sine.
  Mai târziu, Descartes enunţă  o lege a inerţiei corectă  conform căreia corpurile tind să-şi păstreze  o mişcare în linie dreaptă (sau să rămână în repaus)  atât timp cât nu este supus unei constrângeri. Potrivit lui Descartes, traiectoriile planetele  sunt  curbate de vârtejurile care există peste tot în spaţiu cosmic. În definirii inerţiei (Principiile filosofiei, 1664), René Descartes (1596-1650) utilizează două legi ale naturii:
XXXVII. Prima lege a naturii: orice lucru, dacă este în repaus, continuă să rămână în aceeaşi stare, iar îndată ce este pus în mişcare continuă să se mişte.
Orice lucru, în măsura în care este simplu şi nedevizat, rămâne întotdeauna în aceeaşi stare atâta vreme cât este lăsat în voia lui şi nu şi-o modifică niciodată decât dacă intervine un agent exterior.
XXXIX. Cea de a două lege a naturii: orice mişcare are loc prin ea însăşi, în linie dreaptă; şi deci lucrurile care se mişcă într-un cerc tind întotdeauna să se îndepărteze de centrul cercului pe care îl descriu.
Orice parte a unui corp, lăsată în voia ei, continuă să se mişte, dar niciodată după o linie curbă, ci numai în lungul unei linii drepte […] şi orice mişcare  circulară este întotdeauna constrânsă.
Conceptul de mişcare inerţială se impunea din ce în ce mai mult, astfel încât  Huygens, în Mişcarea corpurilor care se ciocnesc , scrisă în anul 1650 şi publicată în anul 1703, a enunţat această axiomă a inerţiei simplu, fără nici o motivaţie sau justificare, astfel: ”Orice corp care se află deja în mişcare va continua să se mişte mereu cu aceeaşi viteză şi în linie dreaptă dacă nu este împiedicat”
Enunţul inerţiei este aproape similar cu cel propus ulterior de Newton. ca Legea I  în PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale) – celebrele Principii care au stat la baza mecanicii clasice.
Lucrarea lui Newton începe cu o serie de definiţii astfel:
Definiţia I se referă la masă, echivoc însă, deoarece defineşte masa funcţie de densitate această noţiune nefiind definită în carte. Definiţia II introduce impulsul care la rândul lui este definit tot în funcţie de masă. Definiţiile III-VIII definesc diferite tipuri de forţă (inerţială, imprimată şi centripetă) şi afirmă că pentru a modifica starea de mişcare sau  de repaus  a unui corp este totgeauna necesară o forţă. Definiţia VI afirmă că acceleraţia centripetă este proporţională cu forţa centripetă.
Deşi sunt deja conţinute implicit în Definiţiile anterioare referitoare la forţe, în continuarea acestora în Principii sunt enunţate Legile I (a inerţiei ) şi  II (F = ma). Sensul exact al Legii  III ( a acţiunii şi reacţiunii) este condiţionat de clarificarea sensurilor noţiunilor de forţă şi, prin aceasta, de masă (Definiţia I). Corolarele care urmează Legilor stabilesc prin deducţie şi informaţii experimentale despre natura forţelor din lumea reală (pământească) legea paralelogramului forţelor şi caracterul vectorial al forţelor, faptul că fiecare de corpuri generează forţe de acţiune şi reacţiune între ele într-un mod  care este independent de faptul dacă celelalte sunt sau nu prezente.
Se poate constatat că perioada de la Galilei la Newton a condus la o nouă definiţie a mişcării naturale. Mişcarea universală a oricărui corp este o mişcare uniformă în linie dreaptă (sau repausul); nici un corp nu mai are propria sa stare de mişcare naturală (de ex. , o linie dreaptă în jos pentru pământ, o linie dreaptă în sus pentru foc, o mişcare circulară pentru corpurile cereşti). Concepţia aristotelică a diferitelor mişcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerţie a corpurilor în care se renunţă la credinţa lui Aristotel că o viteză uniformă necesită acţiunea continuă a unei forţe constante.
Newton preia acest set de adevăruri parţiale şi găseşte un set unitar de legi care explicau corect mişcarea atât a corpurilor cereşti cât şi a corpurilor pământeşti.În structurarea acestei concepţii s-a ţinut preponderent cont de specificitatea mişcării corpurilor Pământeşti (lucru bun) şi mai puţin de procesele fizice de mişcarea corpurilor cereşti (lucru rău).  
După Newton  au existat unele tentative formale de a clarifica presupoziţiile care au fost luate ca axiomatice în edificarea sistemului mecanicii newtoniene (E. Mach, H. Poincaré, ş. a.). Opinia lui Mach că sistemul inerţial al Universului se stabileşte în funcţie de masa stelelor fixe şi părerea lui Riemann că materia influenţează geometria spaţiului, care influenţează la rândul ei, fenomenele fizice care au loc în acesta l-au inspirat pe Einstein în elaborarea teoriei relativităţii generalizate. În formularea iniţială a teoriei relativităţii,  Einstein a ţinut cont de principiul lui Mach care prevedea ca proprietăţile spaţiului să fie complet determinate de distribuţia materiei în univers. Ulterior soluţiile (de vid a ecuaţiilor câmpului gravitaţional) lui Willlem de Sitter (1872-1934) şi ale lui Kurt Gödel (rotaţia absolută a universului la baza ecuaţiilor câmpului gravitaţional) au condus la ideea că principiul lui Mach  nu constituie o parte esenţială a relativităţii generalizate. Astfel s-a ajuns la geometrizarea fenomenului de gravitaţie prin aceea că structura sau ”forma” spaţiului influenţează mişcarea prin acesta a corpurilor iar spaţiul este influenţat, la rândul său, de masele conţinute în el.

Crivoi D a scris:Teoria modernă a impetusului / CConvergenta si divergenta materiei,Performantica,Iasi
Istoric vorbind, Aristotel şi Galileo Galilei sunt  autorii care au marcat prin lucrările lor etapele distincte ale modului în care  este abordată problema mişcării NATURALE în general şi a celei ,,nenaturale”/FORTATE, care necesită acţiunea unui agent exterior, în special.
Galileo Galilei este preocupat de cinematică, adică de descrierea cantitativă a mişcării. El este preocupat mai ales de mişcarea corpurilor pe Pământ. Meritul lui Galilei constă în faptul că a fost capabil să extragă o mare cantitate de date utile cu ajutorul unor instrumente foarte simple. GRESIT (la noi) este faptul ca se generalizeaza "legile" decoperite in conditiile "pamantene" de catre el, la scara intregului Univers.
. . . . .

Nici nu mai asteptam sa citesc o postare a dvs. pe care sa o inteleg.
Ma refer la limbajul utilizat .               Multumesc !

UN ARTICOL INTERESANT (putea sa fie si mai 'UTIL" dar,...,)


Sonda Parker a obținut primele rezultate deosebit de interesante studiind vântul solar. Astfel, au fost observate turbulențe neașteptate, care se propagă asemănător undelor, cu viteze și energii mult mai mari decât se așteptau oamenii de știință.

Sonda Parker a fost lansată în august 2018 cu obiectivul de a se apropia cât mai mult de Soare și a măsura particulele din vântul solar pentru a înțelege mai bine activitatea astrului nostru și evoluția acestuia. De trei ori s-a apropiat de Soare la o distanță de doar 24 milioane de kilometri, ceea ce a fost posibil datorită ecranului care o protejează împotriva temperaturilor extrem de ridicate.


..................................................................................................................
Am șters o parte a mesajului, deoarece era o încălcare a dreptului de autor.


Am rugămintea să nu mai faceți asemenea copieri ilegale.

D-L VIRGIL
/Dar cum e posibil aşa ceva? Pentru că nimic nu călătorește mai repede decât viteza luminii
Datele oferite de către telescop arată că două astfel de noduri aflate la 900 şi 2.500 de ani lumină de gaura neagră sugerează că acestea pot călători la viteze imposibile: 6,3 ori viteza luminii, respectiv 2,4 viteza luminii. La prima vedere, aceste observaţii intră în contradicţie directă cu teoriile şi ecuaţiile emise de către Alber Einstein. „ Este una dintre legile fizicii care spune că nimic nu se poate mișca mai repede decât viteza luminii”, a declarat co-autorul studiului, Brad Snios. „Nu am demontat fizica, dar am găsit un exemplu de fenomen uimitor numit mișcare superluminală”.

COMENTARIU:
Daca metoda de masurare si paradigm de gandire/CONSTRUCTIE si interpretarea a rezultatelor masuratorilor "SCARTIE" atunci si concluziile sunt "ca nuca in perete".

Despre ce vorbim?
Explica cum vezi tu lucrurile ca mereu ne duci cu vorba...

Comentariu:
"Legile" fizicii/stiintei sunt deduse (au la baza) proprietati esentiale ale materiei care permit predictia aferenta acesteia. Aria de aplicabilitate a "legii" este limitata de "proprietatile" excluse.

Cum era de așteptat, în jurul Soarelui până la distanțe de aproximativ 112 milioane de kilomettri nu a fost descoperit praf de niciun fel; vântul solar practic a făcut curățenie.

Comentariu:
SIC!

Crivoi D a scris:UN ARTICOL INTERESANT (putea sa fie si mai 'UTIL" dar,...,)

(Articol scris de Cătălina Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi Luminiţa Costea, profesor la Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, Sfântu Gheorghe

Articolul a aparut pe forumul Scientia.ro, blogul d-nei Cruceanu.
https://scientia.ro/blogurile-scientia/blog-catalina-curceanu.html
https://scientia.ro/blogurile-scientia/blog-catalina-curceanu/7687-primele-surprize-ale-soarelui-descoperite-cu-sonda-parker.html
Sper sa nu apara ceva nemultumiri din vreo directie. Este posibil
sa fie nevoie sa radiem articolul.
Abel stie mai bine daca este vreo problema.

Da, era o încălcare flagrantă a dreptului de autor. Mulțumesc pentru semnalare!

Scuze!
Multumesc!

Scris de Crivoi D la data de Joi 09 Ian 2020, 15:29
Teoria modernă a impetusului / CConvergenta si divergenta materiei,Performantica,Iasi
Istoric vorbind, Aristotel şi Galileo Galilei sunt  autorii care au marcat prin lucrările lor etapele distincte ale modului în care  este abordată problema mişcării NATURALE în general şi a celei ,,nenaturale”/FORTATE, care necesită acţiunea unui agent exterior, în special.
. . . . .
Concepţia aristotelică a diferitelor mişcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerţie a corpurilor în care se renunţă la credinţa lui Aristotel că o viteză uniformă necesită acţiunea continuă a unei forţe constante.
. . . . .

Pentru mediul la care avea acces Aristotel, concluzia lui a fost
buna. Pentru a mentine viteza uniforma a unui corp aflat in
contact si frecare cu aerul, este necesara o forta constanta
cum a zis el. De fapt nu cred ca era la curent cu ce inseamna
spatiul cosmic si vidul(sau spatiul liber). Probabil nu stia ca
exista.  Mai ciudata situatia celor din ziua de astazi.              

Convergenta si divergenta materiei, Anexa 1- Ed. Performantica, Iasi, 2005

Anexa 1
.....................................................................................................................................................................................
În temeiul vastei sale operaţii de formulare şi sistematizare Aristotel ajunge
la concepţia că lumea e reală şi cogniscibilă. El admite patru feluri de cauze : materială (din ce este făcut un obiect), formală (modelul sau definiţia abstractă a obiectului), eficientă (acţiunea sau forţa care generează obiectul) şi finală (scopul care a prezidat la crearea obiectului ? entelehia), cu accentul pe cea formală şi pe cea finală. Aristotel a dat soluţii proprii în problema elementelor lumii. La cele patru elemente ale lui Empedocle - pămîntul, apa, aerul, focul ? pe care el nu le vede de sine stătătoare (cu atât mai puţin ca elemente prime) ci doar ca aspecte ale unei materii primordiale, pe care le plasează in lumea sublunară, Aristotel adaugă un al cincilea element/esenţă, eterul - inalterabil şi necoruptibil - plasat de el in sfera cerească. Pe baza cunoştinţelor existente Aristotel trage concluzii logice referitoare la diferitele forme pe care le poate lua materia (urmarea a preexistenţei acesteia ca potenţă ), la modul cum se realizează forma prin îmbinarea a patru calităţi fundamentale ?recele, caldul, uscatul şi umedul- care nu există izolate ci doar în cupluri. Materia primordială, cu toate aspectele ei şi formele la care dă naştere, umple tot spaţiul, existenţa vidului fiind negată. Aristotel s-a idoit de posibilitatea de a aplica matematica în ştiinţele ce descriu lumea sublunară. Acceptarea implicită a ideii că fenomenele pot fi controlate a adus în discuţie matematica care permite obţinerea directă a unor propoziţii empirice compatibile cu cele predictive.Viziunea vechilor greci despre universul fizic este articulată şi formulată cel mai deplin de către Aristotel. Ca şi majoritatea gânditorilor greci, Aristotel abordează probleme mari, generale la care propune soluţii mai mult sau mai puţin speculative; se iniţiază astfel marele dialog care încearcă să răspundă la întrebările cele mai presante, mai pline de semnificaţie şi de ,,ultime? pentru cunoaşterea umană. În lucrarea sa monumentală întitulată Fizica Aristotel studiază corpurile naturale (sau materiale). Termenul (fizica), care la început era un adjectiv pentru lucruri (?naturale?) este utilizat de Aristotel în sensul de ,,ştiinţă a naturii?; de aici, denumirea de ,,filozofi ai naturii? dată mai târziu oamenilor de ştiinţă. Spre deosebire de Platon, cu formele sale înnăscute, Aristotel susţine că nu există cunoaştere înnăscută; cunoaşterea începe cu experienţa senzorială, cu date din lumea reală pentru ca apoi să se constituie reguli generale şi legi. Artistotel susţine ideea că mişcarea naturală a corpurilor este provocată de greutate (sau de uşurinţă) şi că distanţa parcursă de un anumit corp într-un timp dat creşte cu greutatea (Aristotel, Despre ceruri). În Fizica în legătură cu aceasta afirmă că: ?Vedem cum corpurile care au un impuls mai mare, fie de greutate fie de uşurinţă, dacă sunt asemănătoare din alte puncte de vedere, se mişcă mai repede pe o distanţă egală şi în raportul de mărime pe care îl au între ele?.
Deseori acest paragraf este interpretat greşit susţinându ? se că Aristotel credea că corpurile mai grele cad mai repede decât cele mai puţin grele, funcţie de raportul dintre greutăţile lor, fără a se ţine seama de înţelesul de atunci a unor termeni utilizaţi. Măsura greutăţii în etapa actuală pune accentul pe sensul cantitaţiv de ?povară? pe când în antichitate sensul era de natură calitativă. La Aristotel viteza corpului constituie variabila de bază a (măsurii) greutăţii; pe măsură ce corpul se mişcă, viteza creşte iar greutatea se modifică. Descriere mişcării corpurilor făcută de Aristotel trebuie analizată în contextul terminologiei specifice timpului său şi nu potrivit semnificaţiei actuale mult diferite al unor termeni preluaţi din teorie. Potrivit lui Aristotel, orice mişcare care nu este naturală este violentă/forţată şi, pentru a avea loc , are nevoie de intervenţia unui agent de afară . Mişcarea naturală propriu ? zisă a unui corp era determinată de ponderea fiecăruia din elementele de bază ale sale: pământ, apă, aer şi foc - pentru regiunea sublunară şi eterul pentru straturile sferice de dincolo de orbita lunii. Focul şi pământul erau extremele între care erau plasate ?intermediarele?, apa şi aerul. Fiecare element îşi avea locul lor natural, către care tinde să se plaseze şi , odată ajuns acolo devenea pasiv, liniştit spre binele şi armonia naturii. Concepţia lui Aristotel referitoare la mişcarea obiectelor fizice au la bază noţiunile de schimbare şi devenire ? transformarea potenţialităţii în realitate. Astfel, realitatea/actualitatea unui element este conferită numai dacă se află în locul său natural spre care tind să se plaseze lucrurile spre binele naturii. În această schemă nu există automenţinere, mişcare fără cauze, deoarece pentru orice mişcare este un agent exterior. Un corp constând din pământ s-ar mişca cu atât mai repede cu cât ajunge mai repede la locul său natural (centru Pământului şi al Universului); ca urmare , greutatea poate să crească (ca şi viteaza sa) pe durata mişcării. Eficienţa în mişcare a greutăţii unui corp compus din Pământ creşte pe măsură ce acesta se apropie de locul său natural. Uşurinţa constituie principiul cauzal corespunzător pentru foc; un gol adevărat (un vid, conform terminologiei actuale) este imposibil, deoarece în acest caz nu poate exista mişcarea naturală. Un mediu serveşte drept cauză a mişcării şi în acelaşi timp opune rezistenţă la mişcare. În textul original, în greacă al fragmentului citat anterior, Aristotel nu a folosit niciodată verbul a cădea, astfel încât el nu a particularizat mişcare prin referire la cazul mişcării verticale de cădere liberă. În evul mediu, şi apoi în Renaştere, s-a lansat şi se credea ideea deformată că doctrina lui Aristotel afirmă că viteza căderii unui corp este direct proporţională cu greutatea sa (cu ?povara? sa, măsură cantitativă aferentă simţirii umane). Motivaţia acestei situaţii constă în aceea că multe dintre ideile antichităţii clasice greceşti au ajuns la europeni înainte de Renaştere prin lucrările autorilor romani scrise în latină. Astfel Titus Lucretius Lucreţiu (c. 96 - c. 55 î. Hr.) în marele său poem De Rerum Natura foloseşte verbul ?a cădea? şi aceasta poate explica în parte părerea din Renaştere că Aristotel ar fi făcut la fel. Universul lui Aristotel nu acceptă existenţa golului (vidului, în limbajul actual). Existenţa unui gol vine în contradicţie cu conceptul său de mişcare naturală, ca fiind direcţionată către un loc, loc ce nu poate fi precizat într-un gol (universal). Această imposibilitate a unui gol este centrală fizicii şi viziunii aristoteliene asupra lumii în general.
Lucrările lui Aristotel au marcat şi încă mai influenţează traseele dezvoltării ştiinţei în diferitele sale componente. Dacă ne referim la studiul căderii corpurilor cereşti am putea spune că multe din ideile sale privind mişcarea acestora sunt superioare ideilor moderne referitoare la acest fenomen. Dacă se extrapolează principiile de mişcare ale corpurilor cereşti la mişcarea unor corpuri pământeşti (de exemplu, mişcarea săgeţii) ideile sale nu mai rezistă. Se pare că nu studiul mişcării corpului la suprafaţa Pământului (aflat în zona sublunară, potrivit modelului de univers aristotelian) a fost preocuparea sa de fond ci studiul căderii /mişcării naturale a corpurilor cereşti. Extrapolarea rezultatelor analizei mişcării corpurilor cereşti la explicarea mişcării corpurilor pământeşti a condus la creşterea vulnerabilităţii teoriei, dar în schimb a constituit un prim semnal dat gânditorilor de abordare a unor teorii de mişcare a corpurilor valabile în ambele medii.
 Hiparh (c. 190 - 125), cel mai mare astronom şi observator al antichităţii, a
fost primul care a exprimat (destul de vag) conceptul de forţă imprimată/inerţie care este transmisă unui corp în mişcare. Această forţă imprimată este consumată de/şi în mediul din jur, astfel încât corpul ajunge în cele din urmă în repaus.
 Filozoful creştin Filoponus (c. 490 - c. 566), prin comentariul asupra Fizicii
lui Aristotel, din anul 533 declanşează atacul la aşa zisă ?dogmă aristotelică? , conform căreia un corp mai greu ?cade? mai repede decât unul mai uşor . El neagă teoria proporţionalităţii vitezei cu greutatea corpului în cădere liberă şi a considerat drept cauză a greutăţii corpurilor tendinţa lor de a se uni cu ?locul natural?, în care este conncentrată masa principală a substanţei lor. Bazat mai mult pe simţuri şi mai puţin pe raţional, Filoponus a negat, de asemenea, faptul că mediul prin care se mişcă un obiect este un factor cauzal ( în sensul în care Aristotel considera că este). Pe urmele lui Hiparh, anticipează ideea de inerţie; afirmă existenţa probabilă a unui fenomen ce întreţine mişcarea şi, pe baza aceasta, dezvoltă conţinutul noţiunii care se va numi ?impetus?- impuls suplimentar sau forţă propulsivă dobândită de un corp în mişcare, ca rezultat al punerii lui în mişcare. De notat că mişcarea printr-un gol nu mai presupune o viteză infinită, cum se întâmplă în cazul lui Aristotel.
...................................................
Oxford- Ochan?! m.v=H
..................
 Avicenna (980 ? 1037), Avempace (c. 1095 ? 1138/39) au adoptat , în privinţa
.......................................................................................................................................................................................

Asta cu drepturile de autor (in general) ar trebui aplicata chiar autorului (in general) , sa ii fie interzis a publica ceea ce nu vrea ca altii sa-i cunoasca. Daca vroia bani, cerea dinainte, ca la qurve.
Cam tot ceea ce se publica sub diferite forme, sunt in realitate numai minciuni. Si mai vor bani pt ele, atat autorii cat si distribuitorii. Si se gasesc destui prosti care sa plateasca. De fapt este o plata fortata, statul care le distribuie stie ca sunt falsitati si chiar comanda aceste minciuni cu un scop de intoxicare.
Forumul nostru ar trebui sa aibe rolul de dezintoxicare, dar vad ca e pe invers, intoxica gratuit.
IN NATURA NU EXISTA CONSERVARE, TOTUL E IN TRANSFORMARE, SCHIMBARE.
Ma uit si ma mir cat s-a schimbat Abel....Promitea, dar nici chiar asa. Ce pacat.

Frumoasa expunerea dvs, va multumim pentru efortul depus.
In semn de multumire va trimit cateva versuri;

Electronul

Electronul nu-i de fier,
e-un vârtej plin de mister.
Cine spune că-l cunoaşte,
nu ştie precis ce-l paşte.
Singur stau si mă intreb,
electronul e-un întreg?
Doamne cată-ncurcătură,
Când e undă, când vârtej,
nici nu ştiu ce să mai crez,
Ca un fus ce se roteşte,
şi cand sta se invarteşte,
Are-n el moment cinetic,
factorul giromagnetic,
Doar cu jumăta’de spin,
e ciudat, dar si divin.
Are sarcina intreagă,
şi magnetul care-l leagă,
Are-un frate pozitron,
ca asa e de bonton,
Iar atunci cand se-ntalnesc,
se ciocnesc, de se smintesc,
S-ar scantei, pe nume cuante,
si dispar apoi in noapte.
Oricat cauti, nu-i de-ajuns,
e-un mister de nepatruns.
../..
iVirgil / 2017

Multumiti-i d-lui Presura.

Crivoi D a scris:. . . . .
Vă spun sincer, de fiecare dată când citesc ecuaţiile lui Einstein sunt uimit de ordinea pe care creierul meu o recunoaşte în Univers. De fiecare dată când citesc versurile lui Eminescu tremură pielea pe mine, pentru că mă face să intuiesc ceea ce fizica nu poate descrie. Iată cum spune asta chiar el, în poezia « Numai poetul ».

Asta este tot din lirica d-nei Cruceanu ? Sa ne lamurim.
A retinut si Eminescu ce a aflat pe la diferite cursuri in periplul
sau teuton. A asistat la mai multe, dar nu a terminat nici unul.
Ideile nu i-au venit lui, a cules ce era mai nou acolo ca sa-si
decoreze poeziile.
Ca sa intelegem mai departe ce vechime aveau cunostiintele
acestea cand le-a valorificat Einstein !            
Nu a fost nimic exceptional la mijloc.
De cei ce au croit cararea, cine mai aude ?

Acelasi existent care arata ca el nu este fiinta poate adauga: "dar fiinta nu este fara mine". Realul poate dezminti fiinta, si o dezminte de fapt, dar nu e strain de ea. Mîna omului nu e omul, dar

CONSTANTIN NOICA


omul este mîna, cum este ochiul, vocea, trupul - cu un exemplu doar organicist. Gîndirea indiana a dat expresie acestei situatii, spunînd: "Daca cineva slaveste pe Brahma ca deosebit de sine, atunci se în-sala". Filozofia s-a înselat de cîteva ori: a slavit fiinta ca deosebita de cele reale si a cautat-o fara ele. Dar fiinta nu poate fi desprinsa de lucruri, daca fiecare existent este un punct în cîmpul ei; nu poate fi decît într-alt /el decît cele existente, întocmai cîmpului.

Atunci codul fiintei ar putea sa figureze în lucrurile reale, dar sa fie neîmplinit; sau termenii codului sa existe în ele, dar sa nu fie pusi în ordinea unui adevarat cod. Daca lucrurile dezmint fiinta, în timp ce aceasta nu le dezminte pe ele, înseamna ca fiinta învesteste lucrurile.

Ideea de fiinta a avut totusi destinul contrar: în loc sa înves­teasca lucrurile, le-a destituit sau degradat, în oricare dintre ver­siunile ei mari. Fiinta a nimic-nicit realul.


Dar aceasta arata si lucrurile, cum ca ele sînt nimic, un nimic de fiinta. Numai ca, nimicul de fiinta poate fi mai adevarat decît invocarea ei nemijlocita. în timp ce invocarea ei nemijlocita aduce un raspuns care-si risca neadevarul, neasumarea fiintei lasa loc în­trebarii ei. Nu se poate hotarî de la început ca lucrurile acestea nu sînt, în felul lor, fiinta, chiar daca ele nu o exprima si nu si-o asuma. Nu se poate trece peste ele sub cuvînt ca sînt degradate. Lucrurile pot fi mai bune decît par. Iar constiinta universalei neîmpliniri on­tologice ar putea fi o treapta catre fiinta.

Interogatia despre fiinta îsi schimba atunci sensul si orienta­rea: fiinta nu e înscrisa în realitati privilegiate, ci (fie si negativ) peste tot. Accesul la ea nu va fi nici el privilegiat. în zilele noastre, Heidegger a cautat sa obtina accesul printr-o realitate privilegiata, omul, care este tocmai existentul ce se întreaba despre fiinta. Inte­rogatia despre fiinta s-a redus la întrebarea pusa întrebatorului. Dar întrebarea trebuie pusa asupra întrebarii, care este pretutin­deni. Mai potrivita este întrebarea pusa realitatilor, tuturor, de catre gîndirea indiana {neti) sau în Cartea lui Iov, decît interogarea omului singur. Iar Heidegger a vazut el însusi, mai tîrziu, ca exista realitati mai expresive ontologic decît omul, cum ar fi limba, ea însasi fiind o întrebare despre fiinta, al carei "lacas" este, dupa el.

Lucrurile nu sînt fiinta; nici toate la un loc nu sîrit fiinta. Toate la un loc sînt în paranteza, ca nefiind fiinta. Ar parea sa ramîna "în­doiala" ca ele sînt fiinta; dar îndoiala este a unei constiinte cugeta­toare, care ea însasi sta sub îndoiala, fiind si ea o bucata de ceara.


DEVENIREA ÎNTRU FIINŢĂ



Cel care a întrebat trebuie sa stea în paranteza si el. N-a facut decît sa vada îndoiala, în-doirea. Lucrurile sînt cele care se în-doiesc, cu el cu tot.

în schimb se poate spune despre lucruri: dubitant, ergo dupli-cantur. Ele sînt ce sînt, de o parte, sînt un gol, de alta. Ca arborele nu este si munte si om, aceasta nu spune nimic deosebit; dar ca ar­borele nu este fiinta spune ceva intim lui. în intimitatea fiecarui lucru este un gol.

Iar un gol poate avea un sens pozitiv, ca deschizator catre altce­va decît neantul lucrului. Independent de exemplele pentru goluri pozitive ale cunoasterii stiintifice - de pilda, în matematici sensul pozitiv al numarului real, definit ca o "taietura" în continuul nume­ric; sau functia golului în cazul functorilor logici; sau si mai limpe­de, "golurile" din jurul unui verb, într-o anumita viziune a gramati­cii - argumentarea ontologica poate începe cu nimicul de fiinta, res­pectiv cu golul ei. Argumentul ontologic medieval pretindea ca o fi­inta anumita, cea plenar desavîrsita (si nu orice realitate ca insula desavîrsita imaginata de Gaunilo, opozantul lui Anselm) sa aiba si împlinirea existentei. La fel, nu orice gol are, ontologic, sens pozitiv, ci acela al fiintei.

Simplul fapt de a fi pus lucrurilor întrebarea sau de-a fi citit în ele întrebarea daca nu sînt cumva fiinta le-a aruncat în paranteza pe toate, dar le-a si redresat. întrebarea potrivita însanatoseste în­totdeauna lumea; dar, de rîndul acesta, întrebarea poarta asupra golului din sînul fiecarei realitati, restituind-o demnitatii ei de rea­litate. Mirari omnia, etiam tritissima, spunea naturalistul Linne; "chiar si pe cele mai de rînd". Ele toate pot contrazice fiinta, dar fiinta nu le contrazice pe ele.

în acest sens, ontologia poate într-adevar începe, asa cum înce­pea în tratatul lui Wolff, cu principiul contradictiei. Dar nu cu prin­cipiul clasic al contradictiei, de o vana solemnitate si îngustime ("daca judecam ca ceva este, nu putem judeca totodata ca nu este"), ci cu principiul contradictiei unilaterale.

3. ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ FIINŢA NU POATE FI CĂUTATĂ ALTUNDEVA

Lucrurile nu sînt fiinta, dar fiinta nu e fara lucruri. Este ea si altundeva, sau doar altfel decît ele?

Fiinta nu e altundeva. "Altundeva" înseamna alt-undeva, un alt undeva, asadar acelasi fel de-a fi undeva. Fiinta ar fi conditia lu­mii si ca atare, o a doua lume, separata de prima. Dar daca este o



CONSTANTIN NOICA


lume ca prima, atunci (cum au spus anticii) ar trebui o a treia lume care sa le întemeieze pe primele doua. Prin urmare, ea nu poate fi o lume ca prima, trebuie sa fie altfel decît ea. Problema fiintei nu e de-a fi altundeva, este în fond de-a fi altfel. în lucruri, ea ar putea aparea ca un mediu al tuturor, sau ca mediu intern al fiecaruia.


Ontologia lumilor scindate ("altundeva") a facut cu neputinta, în cîteva rînduri, ontologia însasi. O a doua lume nu poate decît sa dubleze lumea existenta, reclamînd ea însasi o explicatie, în loc de-a explica pe aceasta. Cînd a vroit sa compromita platonismul, Aristotel a aratat ca dubleaza realitatile cu Idei, încercînd sa le ex­plice, si ca deci ridica noi probleme. Ideea de om trebuie sa aiba ceva comun cu omul real, si ca atare e necesar un al treilea om (cu obiec­tia pe care Platon si-o adusese singur în Parmenide), spre a întelege pe primii doi. El însusi, Aristotel, nu a lasat ca formele substantiale sa fie subzistente si astfel independente de materie; iar cînd intelec­tul agens, conceput de el, a fost gîndit separat, filozofarea lui despre "suflet" a adus o descumpanire a gîndului, ce s-a repercutat pîna în Evul Mediu.

De la "separatie" începe degradarea speculatiei în nefilozofia adusa de simtul comun. Problema separatiei suflet-corp a fost un blestem al gîndirii. Speculatia antica s-a blocat în opozitia aci-din-colo (cu Plotin), dupa ce supravietuise cu greu sciziunii dintre co­ruptibil si incoruptibil. Gîndirea moderna nu s-a regasit niciodata, speculativ, din opozitiile: subiect-obiect, relativ-absolut, gînd si lu­me, eu si celalalt, individ si societate, constiinta si existenta, dar mai ales fiinta-devenire - cînd le-a mentinut ca opozitii.

Separatia ce se mentine este neadevarul însusi: separatia ca opozitie duce tocmai la un maximum de înclestare, deci de nesepa-ratie, cum se vede cu dusmania la om si cu procesul dialectic la om si lucruri. Ar ramîne separatia indiferenta a lucrurilor si, în parti­cular, cea a fiintei de real. Dar astfel, ca indiferenta, nu numai ca dublarea lumii reale cu una a fiintei ar deveni inoperanta, ci s-ar dezminti atît sensul ontologic al lucrurilor de-a fi un vid anumit, cel de fiinta, cît si sensul fiintei de-a avea un "loc posibil" în lucruri.

Separatia reala - iar nu cea logica, obtinuta cu taisul gîndului - se petrece de fapt înauntrul inseparabilului. Ceva se desprinde din mediul în care este prins, dar cu el cu tot; sau se întoarce împo­triva mediului în care a fost prins si se prinde mai adînc în el. Sin­gura "separatie" posibila va fi cea care preia mediul exterior si îl transforma în mediu interior sau activ din interior, asa cum s-a su-


DEVENIREA ÎNTRU FIINŢĂ



gerat ca - indiferent daca gîndul ramîne valabil stiintific ori nu - organismul viu a închis în el marile calde ale vietii, sub chipul sîn-gelui. Eul individual care se desprinde de sinele largit devine el însusi sine largit, sau altminteri se atrofiaza. Iar în chip concret: desprinderea omului de Terra si separatia lui de ea, daca se va pe­trece efectiv, cum se prevede, se va face de catre un om care va fi preluat Terra cu el drept mediu interior. Dar mediul, în masura în care e mediu, nu e cu adevarat undeva, în interior, ci doar actionea­za din interior.

Fiinta nu poate fi altundeva, nici undeva anume. Daca ea trece din conditia de mediu exterior, care învaluie lucrurile, în cea de me­diu interior al acestora, ea este, ca mediu, permanent dincolo de lu­cruri. De vreme ce intimitatea lor este golul de fiinta, de pe acum s-ar putea spune ca prin absenta ei - de alt ordin decît nefiinta obisnuita din jurul lucrurilor - fiinta va fi mediul actionînd din in­terior al realitatilor.

Fiind diferita, fiinta nu e deci de înteles ca o lume diferita. Acest altfel al fiintei a recazut însa în altundeva, atunci cînd a fost înteles drept "cu totul altfel", cum s-a spus despre divin, anume ca incoruptibilitate fata de coruptibilul existentelor reale. In masura în care lumea incoruptibila ar fi fost doar conceputa, ea ar fi avut un simplu sens de idealitate. Dar ea n-a fost conceputa, a fost vazuta de antici: ei ridicau ochii spre cerul înstelat si credeau ca-1 vad de fiecare data acelasi, cu bolta lui, ba chiar cu cele sapte bolti care purtau planetele, Soarele si Luna. Incoruptibilul parea sa existe la propriu, substantial, pentru ei, dupa cum urma sa existe si o mate­rie a incoruptibilului, al cincilea element, eterul. Iar astrii îsi aveau fiecare "sufletul" lor, incoruptibil si el. Chiar daca existau îndoieli - si prima îndoiala o putea aduce faptul ca în centrul unei lumi astrale incoruptibile statea tot ce putea fi mai coruptibil, Pamîntul - grecii antici au avut nefericirea speculativa de-a trebui sa tina seama de o lume incoruptibila de altundeva.

Perplexitatea întîlnirii cu incoruptibilul a avut-o si lumea mo­derna, pe alt plan însa, unul functional, nu substantial ca grecii. Modernii nu au mai "vazut" incoruptibilul, de la luneta lui Galilei încoace, dar l-au înregistrat undeva, anume în matematici. Cînd acestea au sfîrsit prin a se impune, atunci, chiar fara ca numerele si formele sa aiba prestigiul pitagoreic, care era în fond de ordinul substantei, ele au adus prestigiul functiei si al operatiei, incorupti­bile si ele. Lumea de astazi a incoruptibilului este a matematicie­nilor. Iar cu toate ca în matematici nu se pune problema fiintei, cum nu se pune problema adevarului si a legii (caci fiecare propozitie ar



CONSTANTIN NOICA


fi un adevar si o lege), prestigiul incoruptibilului face din matema­tici stiinta suverana.

Unde e totusi fiinta, în cazul acestui incoruptibil modern? Ea era întreaga de partea incoruptibilului antic; nu mai este nicaieri, în chip declarat, în incoruptibilul matematic. Dar în timp ce mate-maticile se refuza fiintei, cultura de tip matematic le rabate asupra ei, sau cauta sa prinda fiinta realului în schemele, structurile si expresiile formale de tip matematic. Incoruptibilul modern ofera si el "alta lume" pentru întelegerea, de rîndul acesta mai adevarata, a lumii de aci. Caci incoruptibilitatea nu mai este a unei substante, ca la antici, este a functiunii. Ar ramîne deci ca fiinta sa fie des-sub-stantializata total si ca tot ce e fiinta sa fie redus la lege si configu­ratie simbolica. In timp ce incoruptibilul antic conferea fiintei o plinatate care degrada tot ce e real, cel modern face fiinta sa fie spectrala. Dar spectrul nu este nici el aci; este altundeva, pe o ban­da, una ideala. Incoruptibilul antic era de-a dreptul fiinta, cel mo­dern este la capat; este "epura" a fiintei, cum s-a spus.

Cu îndoita tentativa, antica si moderna, de a da un raspuns on­tologic prin incoruptibil, a iesit astfel în evidenta opozitia substan-ta-functiune. Prin ea s-a facut confruntarea între antic si modern (lucrarea Substanzbegriff und Funktionsbegriff a lui Ernst Cassirer este adînc semnificativa în acest sens) si aceeasi dualitate risca sa se impuna ca o alternativa ontologica: fiinta e sau substanta (inco­ruptibila), sau functiune (iarasi incoruptibila).

Totul însa, în încercarea de fata, va conduce nu numai la iesi­rea din incoruptibil, ci si din aceasta alternativa, care formuleaza în termeni categorici impasul ontologiei. Trebuie gîndita (si înregis­trata, daca nu vazuta, ca incoruptibilul antic) o a treia modalitate între substanta si functiune, iar fiinta va trebui sa fie deopotriva substantiala si functionala. Universala neasezare a lucrurilor, desi­gur, este cea care a dus la ideea de asezare ultima în fiinta. Dar fiin­ta ar putea fi înteleasa, nu atît ca asezare si în asezare, cît în rease­zarea ei; nu atît ca forma de echilibru opus dezechilibrului, cît un echilibru în refacere sau în reechilibrare; nu atît ca fiinta opusa de­venirii, cît fiinta în sensul devenirii, în speta devenire întru fiinta. Iar devenirea întru fiinta nu are nevoie de alta lume.

Daca fiinta nu e altceva, ci doar altfel, propria istorie a ontolo­giei sugereaza ca ea este deopotriva o forma de substantialitate si una de functionalitate, fara o consistenta substantiala, dar si fara o disparenta functionala; ca asadar ar putea fi de ordinul unui mediu învaluitor pentru realitati, trecut într-un mediu interior al lor. Ea ar putea fi acel altceva fata de care toate lucrurile sînt în abatere, dar fara de care ele nu sînt.


DEVENIREA INTRU FIINŢĂ



4. DACĂ FIINŢA E PRIVITĂ

Asa se intampla cand omul nu se poate cunoaste pe sine in totalitatea complexitatii reactiilor fizico-chimice, care au devenit biologice inca de la aparitia primei celule vii. Se spune despre om ca ar contine peste 200 miliarde de celule, si fiecare celula este o fiinta vie, care a proliferat mai bine in colectivitate decat de una singura, specializandu-se si organizandu-se in organite (familii de celule similare), organe, si structuri de organe ce s-au regrupat intr-o fiinta vie numita om. dar pentru aceasta au trebuit sa treaca peste un miliard de ani, si miliarde de miliarde de generatii de celule care s-au succedat mereu intr-o continua adaptare la conditiile de mediu. tulburator este faptul cum s-a ajuns la capacitatea de reproducere celulara, si transmitere a caracterelor mereu imbunatatite, prin selectia naturala.

Noica
[quote]u e altceva, ci doar altfel, propria istorie a ontolo­giei sugereaza ca ea este deopotriva o forma de substantialitate si una de functionalitate, fara o consistenta substantiala, dar si fara o disparenta functionala; [color=#0000ff]ca asadar ar putea fi de ordinul unui mediu învaluitor pentru realitati, trecut într-un mediu interior al lor. Ea ar putea fi acel altceva fata de care toate lucrurile sînt în abatere, dar fara de care ele nu sînt.
quote]

Comentariu:

1. "mediul invaluitor"- Matrice (entropica) emergent a corpului natural.
2." toate lucrurile sînt în abatere"- interactiunea aferenta "fiintarii" anorganicului si organicului.

.  F. interesanta pagina de filozofie, gratie lui Constantin Noica si colegului de forum Crivoi D. !!
,  Sunt incantat ca mai invat cate ceva. Remarc, in plus, ca exista o redundanta cu unele din observatiile facute si aici pe forum privitoare la relativitatea notiunilor tehnico-stiintifice (oricat de) moderne si contemporane. Ma refer la Fiinta si Suprafiinta, la alta lume care nu poate fi localizata data fiind imprecizia/nedefinita notiune de unde si altele. Practic, acest mare filozof roman - Noica, mare iubitor de Paltinis, s-a confruntat in analizele sale f. interesante cu aceeasi problema cu care ne confruntam toti: Definitiile. Insuficiente, dupa cum am sustinut pe alt topic, inselatoare, inspicate si -- inevitabil -- f. "locale", de E3, valabile doar pentru microscopia mediului nostru.

.  In alta ordine de idei, am auzit la TV deunazi (15 ianuarie probabil), pe cineva spunand ca in manuscrisele lui Eminescu se poate citi formula energiei folosita de 1stein, E= mc2! Intrucat manuscrisele lui Eminescu dateaza de dinainte de publicarea TR, e de presupus ca la scolile vestice unde studia Eminescu a aflat aceasta formula, ce l-a facut celebru pe 1stein. Daca cineva cunoaste date mai precise, e rugat sa le posteze.

mm a scris: TV deunazi (15 ianuarie probabil), pe cineva spunand ca in manuscrisele lui Eminescu se poate citi formula energiei folosita de 1stein, E= mc2! Intrucat manuscrisele lui Eminescu dateaza de dinainte de publicarea TR, e de presupus ca la scolile vestice unde studia Eminescu a aflat aceasta formula, ce l-a facut celebru pe 1stein. Daca cineva cunoaste date mai precise, e rugat sa le posteze.

Cateva repere:
http://www.icf.ro/individual/lab04/osiceanu/Eminescu_Studiu_Eedition.pdf

Exista de asemenea pe net ceva despre manuscrisele lui Eminescu, pe moment nu am gasit, am pierdut linkurile vechi , am postat mai demult fotocopii dupa paginile cu studii de fizica , ale lui Eminescu.

E=mc2 and Maxwell’s Fifth Equation
http://www.cartesio-episteme.net/ep8/maxwell5.pdf
Abstract. One of Maxwell’s original equations was the equation for simple harmonic motion. It will be shown how this equation can be reconciled with the double helix theory of the magnetic field to show that the famous equation E=mc2 is actually a variation of Newton’s equation for the speed of sound in a solid.

Abstract: una din ecuatiile originale Maxwell a fost pentru miscarea armonica simpla.Va fi aratat cum aceasta  ecuatie poate fi legata cu teoria dublu helix a campului magnetic ca sa aratam ca faimoasa ecuatie
E=mc2 provine de la ecuatia lui Newton a propagarii sunetului in solide.