Despre credinţă şi religie

       

PTIUUUUUUU! PIEI D.R.A.C.E.! Ie multi necredincioshi maica.....da-i cu cadelnita.


DOAMNE AJUTA!

„Da, Virginia, Moş Crăciun există!”

Dragi copii şi adulţi, în cazul în care vă frământă întrebarea dacă Moş Crăciun există cu adevărat, în cazul în care îndoiala a început să vă corodeze credinţa în miracolul Crăciunului, să ştiţi că nu sunteţi nici primii, nici ultimii care au trecut şi vor trece prin această perioadă dureroasă.

Vreau să vă spun o poveste adevărată despre o fetiţă de 8 ani, pe nume Virginia. Această poveste s-a întâmplat acum 116 ani, în anul de graţie 1897, în oraşul New York. Virginia, la cei 8 anişori ai ei, credea în Moş Crăciun din tot sufletul. Dar prietenii ei de joacă, cei cu câţiva ani mai mari, au râs de ea, au făcut glume pe seama ei şi a credinţei în Moş Crăciun. Virginia, cu sufletul rănit, s-a întors acasă şi a mers direct la tăticul ei care lucra în bibliotecă. „Tati, există Moş Crăciun?". Tatăl ei, Dl. doctor Phillip O'Hanlon, era un om ocupat. Ca să scape de aşa întrebare grea i-a spus - „Virginia, caută în ziarul The New York Sun. Dacă Moş Crăciun apare în ziar, ai dovada indiscutabilă că există”. Virginia a căutat în ziar, dar nu a găsit ce dorea. Aşa că a luat taurul de coarne şi a scris o scrisoare ziarului. Scrisoarea a sunat cam aşa: „Dragă Dl Editor, Am 8 ani. Unii dintre micuţii mei prieteni spun că Moş Crăciun nu există. Tati mi-a spus - ŤDacă scrie în The Sun despre Moş Crăciun, atunci există!ť. Te rog, spune-mi adevărul, există Moş Crăciun?. Virginia O'Hanlon 115 West 95th Street" .

Pacostea de a răspunde acestei întrebări nedorită a căzut pe capul jurnalistului Francis Church. Dl. Church a încercat să se fofileze fără să dea un raspuns, dar până la urmă a cedat şi a scris unul din cele mai frumoase articole publicate vreodată. Titlul: „Da, Virginia, Moş Crăciun există!”. O bijuterie de editorial, probabil unul dintre cele mai importante editoriale publicate vreodată. Un editorial care a supravieţuit tuturor, şi jurnalistului Francis Church care a încetat să existe în 1906, şi ziarului „The New York Sun” care a încetat să existe în 1950, până şi micuţei Virginia, care a crescut mare, apoi a îmbătrânit, apoi a încetat să existe în 1971. „Da, Virginia, Moş Crăciun există” a fost tradus în 20 de limbi ale lumii, a fost transformat în cântec, în serial de televiziune pentru copii, într-un cântec de muzică clasică, în desene animate, în film, în spectacol de Broadway. Şi continuă să ne fascineze prin puritatea explicaţiei, prin frumuseţea nemuritoare a dovezilor incontestabille că da, Virginia, Moş Crăciun există!

Dl Church a scris după cum urmează: „Virginia, micuţii tăi prieteni nu au dreptate. Sunt influenţaţi de scepticismul epocii în care trăim. Ei cred doar ce văd cu proprii ochi. Ei cred că nimic nu poate exista dacă nu poate fi explicat prin judecata minţilor lor micuţe. Dar toate minţile, Virginia, fie ele de copii sau de oameni mari, sunt micuţe. În acest Univers vast, omul este doar o insectă, o furnică în intelectul său comparat cu măreţia lumii care ne înconjoară, comparat cu inteligenţa capabilă a înţelege adevărul şi cunoaşterea. Da, Virginia, Moş Crăciun există! Există cu aceeaşi certitudine cu care există dragostea, generozitatea, dăruirea, iar acestea există din abundenţă în jurul nostru şi dau vieţii frumuseţe şi bucurie. Vai!. Cât de tristă ar fi lumea fără Moş Crăciun! Ar fi la fel de tristă că şi când nu ar exista fetiţe cu numele Virginia. Nu ar exista fantezie copilărească, nu ar exista poezie, dragoste, romantism care să ne uşureze traiul de zi cu zi. Nu ne-am mai bucura decât de ce simţim cu degetele sau vedem cu ochii. Lumina nemuritoare a copilăriei care bucură lumea s-ar stinge. Să nu crezi în Moş Crăciun e ca şi cum nu ai mai crede în zâne! Dacă l-ai pune pe tatăl tău să plătească o armată de oameni care să îl pândească pe Moş Crăciun la fiecare coş de şemineu în seară de Crăciun, chiar dacă nimeni nu îl va vedea pe Moş Crăciun coborând pe coş, ce ai dovedi? Nimeni nu îl vede pe Moş Crăciun, dar acest lucru nu înseamnă că Moş Crăciun nu există. Cele mai adevărate lucruri pe lume sunt cele pe care nici copiii, nici oamenii mari nu le pot vedea.

Ai văzut vreodată zâne dansând pe câmpie? Bineînţeles că nu, dar acest lucru nu este o dovada că zânele nu sunt aclolo, pe iarbă, dansând. Nimeni nu poate vedea sau imagina toate minunăţiile care sunt nevăzute pe lume. Poţi să rupi burtica păpuşii să vezi ce face zgomotul de plâns, dar nu dovedeşti nimic. Există un val care desparte nevăzutul de realitatea zilnică, un val pe care nici cel mai puternic om, nici măcar toţi oamenii cei mai puternici care au trăit vreodată adunaţi împreună nu l-ar putea destrăma. Doar credinţa, fantezia, poezia, dragostea, romantismul pot ridica un colţ al valului, al cortinei, pentru a trage un pic cu ochiul la minunăţiile nevăzute ale lumii ascunse. Aceste lucruri nevăzute oare sunt adevărate? Ah, Virginia, nimic nu e mai adevărat şi mai statornic decât lucrurile nevăzute! Să nu existe Moş Crăciun!? Doamne fereşte! Există, trăieşte, şi va trăi întotdeauna! Peste o mie de ani, Virginia, ba nu, peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, Moş Crăciun va continuă să bucure inima copilăriei”.

Articolul a apărut în ziar în ziua de marţi 21 septembrie 1897. Şi a făcut înconjurul oraşului New York, apoi al Americii, apoi al lumii întregi. A rămas cel mai retipărit articol scris vreodată în limba engleză. Răspunsul „Da, Virginia, Moş Crăciun există” a devenit o poveste în sine, a căpătat aripi proprii.   Când am citit şi eu prima dată povestea Virginiei parcă am primit un pumn în piept. Ce mi s-a întâmplat? Cum de am putut să mă îndoiesc vreodată de existenţa lui Moş Crăciun? Îmi amintesc ca ieri când, copil fiind, cam de vârsta Virginiei dacă nu şi mai mic, aşteptam îmbrăcat frumos, lânga surioara mea Mihaela, lângă pom, sosirea lui Moş Crăciun. Şi Moş Crăciun a sosit. Mergea cocarjat şi îşi cam ascundea faţa. Iar vocea suna cam ciudat. Barba părea un sul de vată întreg, cum era vata de pe vremuri, cea din pungi. M-a luat pe genunchi şi a trebuit să spun poezia pe care o repetasem de câteva ori în baie chiar înainte să vină. Barba mirosea a vată din pungă. Mi-am spus poezia emoţionat şi mi-am primit cadoul. Apoi a venit rândul surorii mele care a spus şi ea poezia şi a fost răsplătită din sacul Moşului. Apoi Moşul a plecat, că doar mai avea multă treabă în acea noapte fermecată. M-am repezit la punga mea cu cadouri. În timp ce eu foşeam hârtia de împachetat, am auzit-o pe sora mea spunând: „Mamă, tată, să nu credeţi că m-aţi păcălit! Acela nu a fost Moş Crăciun! A fost Domnul Stan, vecinul de la etajul trei. L-am recunoscut după ceasul de la mână!”.   Parcă mi-a căzut ceva în cap. A trebuit să stau un pic să mă dezmeticesc. Cum ? Nu se poate aşa ceva! Moş Crăciun? Domnul Stan? M-am uitat repede la mama şi la tata care au fost luaţi pe nepusă masă. S-au fâstâcit un pic, s-au uitat cu disperare în ochi, căutând ajutor unul de la altul. Apoi au început să vorbească în acelaşi timp ceva de genul: „Ce aiureală, Mihaela, bineînţeles că a fost Moş Crăciun! Şi dacă te îndoieşti, ia vezi, poate îţi vor dispărea cadourile peste noapte!! Uite, ăla micu' crede din tot sufletul, nu-i aşa, Dănuţ?”. Eu eram cu ochii mari şi plini de lacrimi. Dar m-am ţinut tare. „Da, eu cred în Moş Crăciun!”. Şi ce dacă a fost Domnul Stan vecinul de la trei? Ce dacă? Atunci, în clipa aceea, în sufletul lui şi în sufletul meu el era Moş Crăciun. Barba dintr-o pungă întreagă de vata nu conta, era doar un detaliu fară importanţa. Şi nici ceasul de la mana nu conta.

Din acea noapte magică nu mai tin minte ce cadou am primit, nu mai tin minte ce poezie am spus, nu mai ţin minte ceasul de la mâna lui Moş Crăciun, nu mai ţin minte decât esentialul. A fost o noapte vrăjită, o noapte adevărată, în care micuţul Dănuţ şi micuţa Mihaela au primit personal vizita lui Moș Crăciun. Ce frumuseţe!!! Ce minunaţie!!!! Anii au trecut. Domnul Stan vecinul de la etajul trei a trecut şi el în nefiinţă, urmând legile firii. Mi-l amintesc cu zâmbetul lui şagalnic, cu chelia pe care încerca să şi-o ascundă, cu magnetofonul lui imens, primul pe care l-am văzut în viaţa mea, cu felul lui caraghios de a dansa la petreceri. Şi cea mai frumoasă amintire pe care o am despre Dl. Stan este cum a fost el Moş Crăciun, cum a purtat în el scânteia miracolului din noaptea de Crăciun şi cum mi-a transmis şi mie acea scânteie. Domnule Stan, vecinul meu drag de la trei, dacă te uiţi în jos, îţi fac cu mâna. Daca încă mai am o bucată de inimă de copil în pieptul meu de 40 de ani îţi datorez ţie această minunăţie. Multumesc din suflet, domnule Stan!

Şi, da, Virginia, Moş Crăciun există!!!!