Despre caracterul superfluu al Fizicii cuantice

Deschid aici un topic în care vreau să demonstrez că toate fenomenele fizice invocate că au determinat apariţia mecanicii cuantice pot fi explicate clasic şi pe înţelesul tuturor fără să fi fost nevoie de introducerea noţiunilor ciudate şi incomprehensibile ale Fizicii cuantice.

Pentru aceasta aştept să-mi propuneţi voi un fenomen fizic sau mai multe ce n-au putut fi explicate clasic şi pe care vom încerca noi să le explicăm aici într-o altă manieră.

Aşadar, de ce ar fi fost nevoie de Fizica cuantică? Ce nu putea explica Fizica clasică?

Ce zici de entanglementul cuantic?

La entanglementul ăsta mă gândesc în felul următor. Există o lege de conservare a impulsului, una a momentului cinetic, una a energiei şi aşa mai departe. Aceste legi de conservare determină un asemenea comportament al corpurilor încât acestea să se asocieze două câte două pentru ca energia, impulsul şi momentul lor cinetic total să se conserve pentru totdeauna. Aşa că dacă facem o mică modificare la una dintre particulele asociate, dar fără să modificăm proprietăţile asociate centrului lor de masă, vom constata că şi perechea ei suferă aceeaşi modificare dar de sens contrar, tocmai pentru ca parametrii totali ai sistemului format de cele două particule să se conserve.

Ca sa vedeti ce simplu este, va propun urmatorul experiment(facut deja de mine)
...
puneti 2 sfere flotoare deasupra a 2 vortexuri de fluid formate de scurgerea gravitationala prin 2 orificii, aflate aproape unul de cealalt(distante variabile, furtun flexibil)
1) la distanata apreciabilă cele 2 sfere se misca aleator, st/dr
2) la o apropiere mai mare...cele 2 vortexuri CUPLEAZA, CELE 2 SFERE SE ROTESC IN SENS OPUS....OBLIGATORIU!
3) la o departare(procedura inversa) vortexurile raman cuplate, orice schimbare in primul vortex inseamna schimbare OBLICATORIE in cuplajul lui!
(ex, daca se schimba sensul vartejului, se schimba si sensul vartejului de cuplaj)
OBSERVATIE-
NICIODATA NU SE POT CUPLA 3 VARTEJURI...! (decat generand alt vartej, mecanism regasit in teorie unificata greu de inteles momentan)
....
GARANTEZ...ca de obicei...100%....!....
(priviti 2 galaxii in cuplaj)

Abel Cavaşi a scris:Aceste legi de conservare determină un asemenea comportament al corpurilor încât acestea să se asocieze două câte două pentru ca energia, impulsul şi momentul lor cinetic total să se conserve pentru totdeauna.

Pentru asta ar trebui ca toate particulele să existe numai în perechi; însă există şi particule aflate în stări cuantice separate.

Mai bine lasă asta, că e mai complicat.
Încearcă să descrii, pe baza fizicii clasice, efectul Compton.

Razvan a scris:ar trebui ca toate particulele să existe numai în perechi; însă există şi particule aflate în stări cuantice separate.

Mai bine lasă asta, că e mai complicat.

Bine, cu toate că nu sunt de acord că există particule neperechi, dacă vrei să lăsăm subiectul cu entanglementul, de acord. De altfel, mă tem că acest fenomen nu este explicat tocmai de Fizica cuantică, ci doar este constatat experimental. Mai mult, eu am cerut să începem cu experimentele care au condus la apariţia Fizicii cuantice, precum ar fi efectul fotoelectric sau radiaţia corpului negru.

Încearcă să descrii, pe baza fizicii clasice, efectul Compton.

Dar, hai, să încercăm să explicăm acest efect. Pentru aceasta trebuie să ştim exact ce se constată experimental în efectul Compton. Şi trebuie să studiem experimentul fără prejudecăţi legate de vreo Fizică cuantică, exact aşa cum ar face un fizician care nu a auzit niciodată de Fizica cuantică.

În plus, să nu uităm că în Fizica clasică putem include şi Fizica elicoidală, căci această Fizică nu face apel la vreo noţiune care n-ar fi existat în Fizica clasică. Mai precis, doresc să explic fenomenele cuantice introducând în explicaţii şi torsiunea traiectoriei, complet neglijată de fizicienii care s-au grăbit să treacă la o nouă Fizică.

Deci, în explicaţiile mele voi susţine că substanţa nu diferă de radiaţie decât prin forma traiectoriei pe care se deplasează particulele componente ale substanţei şi respectiv ale radiaţiei. Chiar dacă nu ştiu încă exact cum intervine torsiunea în explicarea fenomenelor cuantice, voi face un efort să fiu cât mai clar.

Pentru început putem porni de la ideea (uşor acceptabilă în Fizica clasică) că fluxul de lumină nu se deplasează pe o traiectorie fără curbură şi fără torsiune, căci o asemenea deplasare ar fi prea specială încât să poată fi considerată o regulă. Aşadar, fluxul de lumină este caracterizat deja de doi parametri interesanţi (curbură şi torsiune) inexistenţi în cercetările fizicienilor care au renunţat atât de uşor la Fizica clasică, fără să o exploreze în toate amănuntele ei.

Dacă lumina este caracterizată de curbură şi torsiune (şi este, căci nu se poate altfel), atunci intensitatea şi frecvenţa ei sunt doi parametri macroscopici care trebuie să poată fi cumva legaţi de curbura şi torsiunea luminii. Nu ştiu precis cum se leagă cele două şi pot să fac deocamdată doar speculaţii.

De exemplu, putem presupune că lancretianul (raportul dintre curbură şi torsiune) este constant în cazul luminii, motiv pentru care lumina ne dă impresia că se deplasează în linie dreaptă (căci o curbă de lancretian constant are o axă fixă în spaţiu în jurul căreia se deplasează, adică este o elice). Aşadar, lancretianul luminii poate fi considerat constant. Mai departe, deşi lancretianul este constant, curbura şi torsiunea pot fi (şi sunt foarte convins că chiar sunt) variabile. Această variaţie are o viteză a ei. Probabil, lumina de frecvenţă mai mare are viteza de variaţie a curburii şi torsiunii mai mare. Şi această variaţie produce apariţia unor noduri şi a unor ventre în mişcarea luminii. Cu cât variaţia este mai mare, cu atât distanţa dintre noduri şi ventre este mai mică şi cu atât putem considera mai uşor că lumina este alcătuită din bucăţi apropiate una de cealaltă.

În acest context, sunt convins că am putea explica mult mai multe lucruri decât ar fi putut explica fizicienii din secolul trecut care au neglijat complet torsiunea luminii.

Abel Cavaşi a scris:Pentru aceasta aştept să-mi propuneţi voi un fenomen fizic sau mai multe ce n-au putut fi explicate clasic şi pe care vom încerca noi să le explicăm aici într-o altă manieră.

nu e nimic ciudat în mecanica cuantică! uite, îți dau eu un exemplu simplu, dar din economie:

ești tînăr întreprinzător, ai bani, ai energie și chef de muncă ... vrei să intri în afaceri ca taximetrist. Zis și făcut! cumperi una bucată mașină dar constați că ai bani doar pentru una bucată mașină și doar trei roți în loc de patru

Mașina nu poate porni decît dacă are toate cele patru roți. În aceste condiții ai două variante:

0 = aștepți să mai aduni destui bani ca să mai faci rost de ultima roată
1 = faci un credit la bancă și mai cumperi o roată

(0|1) => teoria economică e ... cuantică!

exact la fel se întîmplă și în universul fizic, ai salturi calitative cuantice începînd cu celebrul efect fotoelectric al lui ainstăin pînă la cele mai exotice superstringuri ...

singura minciună pe care nu obosesc să o tot spună bubulii e că efectele cuantice sunt specifice doar microcosmosului și entităților subatomice cînd de fapt ele se manifestă și în zona macro exact ca și în cea micro ...

entanglementul cuantic e cel mai simplu de explicat macroscopic! iei un furtun, apropii de tine cele două capete și încerci să îl rotești într-o direcție oarecare ... o să obții exact un entanglement cuantic! dacă un capăt se rotește de la (stînga|în_sus) la (dreapta|în_jos), celălalt capăt obligatoriu și invariabil se va roti în sens invers!

e atît de simplu!

Mă bucur mult că eşti deschis unor discuţii alternative, Răzvan! Asta mă face să am şi mai mare încredere în tine. Constat că vrei să găsim o cale prin care să putem aborda şi cantitativ aceste fenomene, lucru foarte benefic. Voi încerca şi eu să contribui cu ce pot la acest demers dar pentru aceasta trebuie să înţelegem bine ce s-a observat şi ce nu s-a observat experimental.

Bun, să presupunem atunci că lumina este, deci, un flux de particule (luxoni) care nu se deplasează strict în linie dreaptă (decât în vid (dar asta nu înseamnă că în vid nu are torsiune, ci doar că nu are curbură)), ci se deplasează pe o traiectorie care posedă curbură şi torsiune. Luxonii componenţi ai luminii se mişcă în orice mediu cu viteza c, doar că într-un mediu diferit de vid traiectoria luxonilor nu mai este o linie dreaptă, ci este o linie cu o oarecare curbură nenulă. În aceste condiţii, noi măsurăm doar viteza medie a luxonilor, adică proiecţia vitezei lor adevărate (care este c) pe axa elicei pe care se deplasează luxonii în acest caz (presupunem că mediul prin care se deplasează luxonii este suficient de uniform încât să putem admite că ei se deplasează pe o elice). Desigur, proiecţia vitezei luxonilor pe axa elicei pe care se deplasează aceştia este mai mică decât c şi se poate demonstra uşor că ea este exact

unde l este lancretianul (de la matematicianul francez Lancret (nu Lancreţ)) elicei pe care se deplasează luxonii.

Mai departe, mă gândesc că în cazul luminii care se deplasează liber printr-un mediu omogen lancretianul ei este constant şi variază periodic torsiunea (şi curbura, mai precis, darbuzianul). Torsiunea variază sinusoidal între două valori, una minimă şi una maximă. Cu cât lumina are o frecvenţă mai mare, cu atât torsiunea variază mai rapid. Acolo unde torsiunea are valoarea minimă se formează un ventru, iar acolo unde torsiunea are valoarea maximă se formează un nod.

Acum e-acum, pentru că aici este locul unde mai trebuie să introduc o presupunere care să facă legătura dintre perspectiva elicoidală şi perspectiva clasică. Consider că distanţa dintre două noduri consecutive este tocmai lungimea de undă a luminii. Prin aceasta am făcut o legătură între Fizica elicoidală şi Fizica clasică şi, mai mult, prin această legătură am lărgit orizontul Fizicii clasice pentru a-i putea permite să explice mai multe fenomene fizice decât putea explica înainte de această legătură. Mai rămâne să găsim legătura celor două Fizici cu Fizica cuantică, mai precis, cu rezultatele experimentale interpretate cuantic.

A nu se confunda distanţa dintre două noduri consecutive cu pasul elicei, căci între două noduri consecutive pot fi sute de spire ale traiectoriei! Probabil, numărul de spire dintre două noduri consecutive are o legătură cu intensitatea fasciculului de lumină, dar încă nu mă pot pronunţa exact asupra acestui aspect.

Observaţi că existenţa nodurilor şi a ventrelor permite interpretarea luminii ca fiind o undă. În acelaşi timp, fiecare porţiune dintre două noduri consecutive poate fi considerată un corpuscul, un foton.

Să urmărim acum un raţionament care ar descrie interacţiunea dintre lumină şi substanţă. Dacă până acum am presupus că lumina se deplasează într-un mediu omogen care îi permite să se deplaseze pe o elice, la interacţiunea cu substanţa se întâmplă ceva foarte special. Interacţiunea cu substanţa poate să modifice tot ce ţine de traiectoria luxonilor componenţi ai luminii incidente. Mai precis, substanţa poate tulbura traiectoria luxonilor din lumina incidentă de o aşa manieră încât se vor modifica cel puţin unul dintre următorii parametri ai luminii incidente: distanţa dintre două noduri consecutive, numărul de spire dintre două noduri consecutive, valoarea minimă sau maximă a torsiunii, lancretianul însuşi.

Dacă la interacţiunea cu substanţa nu se modifică lancretianul, atunci direcţia luminii rămâne neschimbată. În schimb, dacă substanţa poate modifica lancretianul traiectoriei, atunci direcţia luminii se modifică cu un oarecare unghi. Dacă direcţia luminii este modificată într-un asemenea grad încât lumina este obligată să se mişte în cerc în jurul unui atom, atunci putem spune că atomul acela a absorbit lumina.

Mă gîndesc acum că prin asemenea raţionamente putem încerca să explicăm absolut orice fenomen fizic pe care l-a putut sau nu l-a putut explica Fizica clasică, nu doar efectul Compton, fără să mai avem nevoie să apelăm la o nouă Fizică. Desigur, undeva pe parcursul raţionamentelor va trebui să apară şi necesitatea rezultatului formulat de teorema de recurenţă.

Cred că înainte de a putea formula ceva cantitativ despre acest fenomen trebuie să-l înţeleg bine în toată manifestarea lui. N-am înţeles încă de ce nu putea fi explicat cu Fizica clasică. Aş vrea să văd care au fost încercările de a-l explica clasic. Sau s-a sărit direct la explicaţia cuantică fără a se încerca explicaţia clasică?

Şi n-am înţeles încă nici cum de electronul periferic poate lua energie „parţială” de la fotonul incident din moment ce energia se transmite doar în porţii întregi?

Evident ca fix atunci cand se deschide discutia interesanta n-am timp de ea . Oricum, ați început cu un exemplu greu și ați trecut la unul și mai greu, căci elucidarea totală a fenomenului a fost posibilă doar în cadrul electrodinamicii cuantice. În orice caz, în esența sa fenomenul poate fi înțeles destul de simplu pe baza conservării energiei și a impulsului, dacă adăugăm și condiția ca unda electromagnetică să fie cuantificată. Ori asta nu este o ipoteză ciudată, având în vedere câte alte experimente au sugerat în cadrul istoric respectiv că această idee este corectă. Cu tehnologia de astăzi chiar se poate ”număra lumina”, ”bob cu bob”.

Revenind la efectul Compton, văd că pe pagina de wiki sunt făcute calculele complete în versiunea ”oficială”, așa că nu prea are sens să fie reproduse și aici. Acele calcule reproduc ceea ce se observă, anume deplasarea Compton a lungimii de undă a luminii după interacție, deci interesant ar fi de văzut dacă se poate ajunge și pe alte căi la acel rezultat.

omuldinluna a scris:În orice caz, în esența sa fenomenul poate fi înțeles destul de simplu pe baza conservării energiei și a impulsului, dacă adăugăm și condiția ca unda electromagnetică să fie cuantificată.

Cam asta i-am sugerat şi eu lui Abel: să încerce să asimileze constanta lui Plank curburii sau torsiunii traiectoriei, apoi să vadă dacă poate ajunge la acelaşi rezultate.

Constanta lui Planck a aparut in fizica intr-un fel destul de complicat, din pacate. Ce voiau sa faca atunci era sa gaseasca functia care reproduce distributia energiei radiatiei a unui corp negru, adica un corp ce absoarbe toata radiatia incidenta asupra sa, fara sa reflecte nimic, si radiaza la randul sau sub influenta acesteia. Problema a fost ca pe baza legilor clasice se ajungea la asa numita catastrofa ultravioleta, din care reiesea ca un semineu spre exemplu ar trebui sa radieze mai intens ca o stea. Ce se intampla concret era ca se gasea comportamentul asimptotic al spectrului (in limita lungimilor de unda foarte mici, si foarte mari), dar capetele nu se intalneau niciodata, ci erau ambele divergente. Planck a avut ideea sa cuantifice energia, lucru pe care nu l-a inteles si s-a chinuit tot restul vietii sale dupa aceea sa-l infirme, dar a fost singura metoda care a dat distributia energetica corecta. Valoarea propriu-zisa a constantei este cea care reproduce spectrul de emisie al oricarui corp negru, fiind independenta de natura acestuia.

Razvan a scris:

Nu ia energie parţială. Ia toată energia, iar fotonul emis este altul, cu o energie mai mică decât a celui incident.

Hmmm. Uite ce se spune în cursul doamnei Liliana Şchiopu : „In studiul efectului Compton se porneşte de la premiza că numai o parte din energia fotonului incident este transmisă electronului.”. (Sublinierea îmi aparţine.) Nu înseamnă asta energie parţială?

La interacţia cu primul foton, electronul face un salt pe un orbital superior, iar surplusul de energie este emis sub forma unui alt foton, bineînţeles cu o energie mai mică decât a primului. Dacă fotonul incident are suficientă energie, atunci electronul poate fi eliberat de pe orbită, apărând efectul fotoelectric.

Arată-mi şi mie de unde te-ai informat. Eu n-am făcut experimentul ca să ştiu ce se întâmplă de fapt, aşa că sursele mele de informare sunt doar în exterior. Iau şi eu ce mi se dă.

Cu fizica clasică nu se putea explica de ce la iradierea unui material cu raze X, radiaţiile reflectate aveau o lungime de undă mai mare decât cele iniţiale, când ar fi trebuit să fie egale, conform teoriei electromagnetismului.

Aş putea să văd amănuntele acestor raţionamente? Ca să vedem dacă le putem amenda prin introducerea torsiunii în studiu.

omuldinluna a scris:elucidarea totală a fenomenului a fost posibilă doar în cadrul electrodinamicii cuantice.

Hmmm... Eu bag mâna-n foc că elucidarea totală nu este posibilă nici cu electrodinamica cuantică. Pune aici elucidarea aia şi-ţi arăt ce cusururi are.

fenomenul poate fi înțeles destul de simplu pe baza conservării energiei și a impulsului, dacă adăugăm și condiția ca unda electromagnetică să fie cuantificată. Ori asta nu este o ipoteză ciudată

Sunt de acord că explicaţia fenomenelor fizice este (sau trebuie să fie) simplă. Dar susţin că explicaţia cuantificării undei electromagnetice nu este simplă, de fapt chiar sunt convins (ca şi Feynman) că este imposibilă în Fizica actuală (din moment ce este posibilă în Fizica elicoidală, o Fizică ce nu are noţiuni incomprehensibile).

interesant ar fi de văzut dacă se poate ajunge și pe alte căi la acel rezultat.

Sunt foarte fericit că ai putea să-ţi apleci mintea şi asupra altor încercări. Rămâne de văzut în ce măsură ne poţi ajuta să folosim torsiunea în explicarea fenomenelor observate (şi a căror desfăşurare eu nu o stăpânesc prea bine).

Razvan a scris:Cam asta i-am sugerat şi eu lui Abel: să încerce să asimileze constanta lui Plank curburii sau torsiunii traiectoriei, apoi să vadă dacă poate ajunge la acelaşi rezultate.

De unul singur am făcut ce am putut. Deocamdată nu ştiu mai multe şi vă implor pe voi să-mi mai daţi câte o scânteie de lucru. Constanta lui Planck ar trebui să fie o constantă independentă de forma traiectoriei şi, îţi repet, nu cred că torsiunea sau curbura ar fi constante. Te determină ceva să crezi că una din ele ar fi constantă?

Razvan a scris:

Fotonul incident nu este acelaşi cu cel emis cu o energie mai mică. Este vorba de energia sistemelor: primul sistem format din fotonul iniţial, iar al doilea sistem format din electron şi fotonul emis.

A spune că fotonul cedează doar o parte a energiei electronului o consider o exprimare puţin neriguroasă, în sensul că este vorba de schimbul de energie dintre două sisteme, energia totală fiind constantă.
Acum e mai clar de ce am spus că fotonul iniţial cedează întreaga sa energie?

Mă rog, pot trece momentan peste acest handicap al neînţelegerilor voastre (în care unii spun că transferul de energie (la interacţiunea dintre radiaţie şi substanţă, nu dintre amestecuri de radiaţie şi substanţă) este parţial, alţii că este total). Oricum, şi neînţelegerile voastre povestesc despre coerenţa şubredă a explicaţiilor pe care le dă Fizica actuală.

Aş putea să văd amănuntele acestor raţionamente? Ca să vedem dacă le putem amenda prin introducerea torsiunii în studiu.

Uite chiar în linkul citat de tine: "Teoria ondulatorie spune că împrăştierea luminii de către obiecte în vizibil (difracţie) are loc fără schimbarea lungimii de undă. Prin urmare modificarea lungimii de undă nici nu ar trebui să existe."

Tu vezi aici amănuntele pe care ţi le-am cerut?

Abel Cavaşi a scris:Aşadar, de ce ar fi fost nevoie de Fizica cuantică? Ce nu putea explica Fizica clasică?

contactul direct între două corpuri în condițiile în care păstrăm noțiunea de corp elementar indivizibil și distinct de alte corpuri nu prea ai cum să îl explici în termenii fizicii clasice fără a intra într-o buclă logică infinită de genul broaștei țestoase vs. achile cel iute de picior ...

fizica cuantică rezolvă într-un fel problema transformînd toate interacțiunile directe în interacțiuni indirecte mediate de purtătorii de forță, adică bozoni, dintre care cel mai celebru e omniprezentul foton

Fizica cuantica teoretizeaza legatura dintre realitatea fizica si teoria matematica. Un fel de interfata.
Pentru ca problema ridicata aici priveste si domeniul meu de interes, consider mecanica cuantica (ca parte a fizicii, care e impropriu impartita intre clasica si cuantica) ca fiind o abordare "artistica", adica demonstratia unui fenomen care la vremea aceea era necunoscut. De-aia zice Wikipedia : "Descrierea dată de mecanica cuantică realității la scară atomică este de natură statistică" Cred ca oricine de pe acest forum cunoaste ecuatiile lui Schrödinger.
Faptul ca abia de curind s-a putut observa ca electronii apar si dispar de pe orbita dupa niste reguli pe care cu totii ne dorim sa le descoperim, nu face teoria cuantica mai putin utila. Ba chiar as spune ca e importanta, fiind ca un capat de ata de care putem trage pentru a desira ghemul realitatii fizice.
Nu trebuie uitat ca desi abordarea e indoielnica, rezultatele sale sunt folosite cu succes in practica.
Sa nu uitam ca am folosit curentul electric mai mult de 50 de ani, fara sa stim mare lucru despre el.
Daca-mi mai vine vreo idee "geniala" legata de subiect , o voi posta aici.

electronii apar si dispar de pe orbita dupa niste reguli

....hocus-pocus-preparatus...
...
NIMIC NU APARE SAU DISPARE.....doar VINE SI PLEACA, IN-OUT.... SE TRANSFORMA!

asta știam și noi maestre papagal! de fapt în asta stă toată fizica cuantică, în faptul că apariția a ceva are loc numai după o acumulare de altceva

acumulare cantitativă -> salt calitativ
0 -> 1

ceea ce pe mine mă determină să spun că fizica clasică, newtoniană, e la fel de cuantică ca și cea modernă!

adică e exact pe dos față de ceea ce vrea să ne explice Abel!

totedati a scris:
acumulare cantitativă -> salt calitativ
0 -> 1

Asta imi aduce aminte de cursurile de socialism stiintific, fara sa insemne ca ar fi neadevarat.

totedati a scris:
ceea ce pe mine mă determină să spun că fizica clasică, newtoniană, e la fel de cuantică ca și cea modernă!
adică e exact pe dos față de ceea ce vrea să ne explice Abel!

Pai ... Tocmai asta trebuie argumentat foarte solid, si de-aia am ajuns la ideea spatiului negativ(complementar).
Orice fizician intuieste ca trebuie sa existe pe undeva o "teorie a totului". Ideea e sa faci eforturi in sensul de a demonstra asta.
Eu am gasit o explicatie existentei cuantelor, facind o analogie intre retroactiunile pozitive si negative (mai general : evolutia si involutia fenomenelor) exprimate matematic ca functii exponentiale. Cele doua retroactiuni exprimate prin ecuatiile a^x si a^-x au grafice ce se intersecteaza la valoarea 1, ce ar reprezenta o stare de echilibru si implicit masura unei cuante.
In rest, analogia retroactiunii (definitia nu e echivalenta cu cea din DEX) cu expresia "acumulare cantitativă -> salt calitativ" cred ca e evidenta.
Cred ca am mai spus undeva aici pe site, fizica cuantica rezolva dilema pietrei : daca spargi o piatra in doua, ce obtii ? doua jumatati de piatra, sau doua pietre ?

Daca RETROACTIUNEA...este PERFECT IDENTICA....chiar ...REPLAY...se pot obtine 2 stari materiale PERFECT IDENTICE... ca si cand... TIMPUL isi pune amprenta!
...
DE ACEEA ....CALATORIA IN TIMP ESTE IMPOSIBILA!....decat sub aspectul RETROACTIUNII PERFECT IDENTICE!
...
Imagineaza-ti sisteme organice evolutive...care...la un moment dat...le INVERSAM SENSUL....PERFECT..!
....REZULTAT IPOTETIC....INVOLUTIE PERFECTA....!
....o stare de criogenie asupra materiei organice incetineste aceste CICLURI EVOLUTIVE....(carnea nu se strica...tine).....INSA, daca ciclurile nu numai ca ar fi incetinite...S-AR OPRI....atunci TIMPUL...nu-si pune amprenta....MAI MULT....ciclurile sunt ....IN SENS INVERS...PERFECT...si devenim ...mai tineri...!.