Legi de conservare (1)

virgil a scris:Apreciez la Pacalici promtitudinea cu care raspunde acestor intrebari, si ii multumesc.

Gravitational waves transport energy as gravitational radiation, a form of radiant energy similar to electromagnetic radiation.

crivoi d a scris:. . . . .
1. Definiti ce transporta (gravitational radiation/!?=a form of radiant energy similar to electromagnetic radiation.). De asemenea "cum" transporta, "de ce" transporta,..., cand NU MAI TRANSPOTA.
2. Care-i "mecanismul de generare" a gravitational radiation/!?" Situatiile "catastrofice" din "locurile" macro/micro din univers au numai cauze/consecinte gravitationale?
3. Ce alte predictii are TRG inafara avansului de periheliu al planetelor? Au legatura cu masa reala a corpurilor analizate si cu INTERACTIUNI de alta natura?
4. Are legatura cu ceea ce in stiinta este cunoscut ca "monopol"? Daca "Da" descrieti mecanismul 'generarii"/mentinerii/,... acestuia! 

Raspunsul este la indemana oricui care iese din tiparul in care actualmente este gandita GRAVITATIA cu toate ale sale (nu numai "avansuri" cinematice).

"We were so surprised; we were not expecting it at all," says ....., Professor of Physics and Astronomy at Louisiana State University and former Spokesperson of the LIGO Scientific Collaboration. Although the theory predicted that pairs of black holes could produce strong gravitational waves in their collisions, it wasn't known if such pairs really existed. And if they did exist, how many of them there were. So the LIGO detectors had intended to instead listen for collisions of neutron stars that produce weaker signals. "We were not expecting to see any signal, and just before we started taking data 24 hours a day this huge signal came to us — huge to us, of course it was tiny, but compared to our noise it was huge — and we just didn't believe it. We thought it was a dream, we thought it was a test. It took us at least a day to be convinced!"

D-l Pacalici;
Noroc cu Electroconvergenta lui crivoi, ca numa asa o sa iesim si noi "baietii" din marasmul intelectual care ne macina cu fiecare gravitron irosit de pomana.

D-l Pacalici:
Sigur ca daca aveti LASERI in Ultravioletul apropiat, cu lungime de unda de 100 Angstromi, poate reusiti sa rupeti legatura aia de Hidroxil, Soarele nostru o face in atmosfera inalta. Da cu ce randament?



P.S. Cu ocazia asta poate incetati(vorbesc in general) sa mai visati la "cai verzi pe pereti". Vorba americanului: Get an education!
P.P.S. Si eu tot pentru tudorel si ceilalti am scris.

P.S. Cu ocazia asta poate incetati(vorbesc in general) sa mai visati la "cai verzi pe pereti". Vorba americanului: Get an education!
P.P.S. Si eu tot pentru tudorel si ceilalti am scris.

Explicatia : se asociaza in faza cateva milioane de unde EM .  Unde-i unul, nu-i putere, unde-s multi, puterea creste.
Campul electric se aduna de la toti fotonii aflati polarizati paralel si in faza si rezulta mii de volti pe metru.  Care stii ce efect face..Intervine si fenomenul de unde stationare cumulative.
Poti rupe legaturile moleculare si cu unde acustice, daca stii cum. Se pot transmite puteri si energii enorme prin lichide sau gaze aflate in tevi

D-l Scantei:
Sincer sunt mai mult interesat de transformarea hidogenului molecular in C H 4 si asa mai departe, pana se ajunge in situatia de-a putea stoca gazul respectiv , ( GPL ) in recipiente care pot fi folosite iarna , atunci cand nevoia de energie este foarte macheazae 

D-l Abel Cavasi:
-1). Orice corp din Univers se mișcă pe o ELICE CIRCULARĂ.
-2). Toate elicele circulare pe care se mișcă corpurile au ACELAȘI PAS.

Consider că aceste legi explică și înclinarea orbitelor

@gafiteanu a scris:Da, o poate explica, dar tu o poti intelege ?
"Totul, absolut totul se misca numai si numai cu viteza luminii. Totul e facut din lumina, asemanator luminii" CARE/CAND VINE IN LUME.

Dacă o pui în ecuație îi musai să o înțeleg ... dacă nu, deși vorbești pe înțeles eu nu te pot pricepe ... )

""Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume."" Evanghelie după Ioan, 1:9

Virgil 48:
Se compun
1.miscarea inertiala cu miscarea produsa de o forta centrala si atât.
2.Daca vrei ca forta centrala sa fie de atractie, orbitarea si lucru mecanic
produs de ea, epuizeaza sursa acelei atractii, care este in planeta.
3.Daca vrei sa fie o forta de impingere concentrica, orbitarea epuizeaza o
sursa din Univers, care are sanse sa fie recuperabila.

D-l Scanteie:
Dupa  ani  de zile  de cautari  eu am gasit  un  sistem fizic  unde  suma  lucrului mecanic  pe cele trei axe  de coordonate  poate  fi  diferita  de  zero si  l-am  prezentat  pe  forum , dar  din  pacate  un astfel de sistem,   din  start este exclus  din  zona  de  cercetare  a  celui  care-l citeste.  

crivoi d a scris:. . . . . Cred ca nici eu nu m-am facut inteles. Teoria similitudinii ne arata ca nu pot fi construite  sisteme tehnice care sa reproduca naturalul miscarii corpurilor massive din univers. De ce? Simplu, nu pot fi "create" intensitati ale campurilor astfel inat sa "reproducem" naturalul "miscarii" din macrocosmos. Asta nu inseamna ca nu trebuie incercat!

 
D-l Gafiteanu:
 Toate corpurile ceresti stau si plutesc in suc propriu, sucul le repozitioneaza. Sucul propriu este eterul.

De ce ne trebuie un sistem etalon? pentru ca in realitate toate sistemele cunoscute au viteze de deplasare prin spatiu mai mari decat "Vo", masa nucleelor si masa satelitilor este diferita de la un sistem la altul, si pentru ca nu stim pe ce numar de orbita se afla satelitul respectiv. Sistemul etalon este cel mai simplu sistem format dintr-un nucleu cu o sarcina gravitationala egala cu unitatea Zplanet=1, si un satelit care graviteaza pe orbita nr.1 a nucleului, satelit care la randul lui are o masa gravitationala egala cu 1/1836 ori fata de masa nucleului, pastrand raportul maselor ca intre proton si electron. Viteza acestui satelit pe orbita va fi de aproape 90 m/s, iar viteza de deplasare a intregului sistem va fi tot de maxim 90m/s. Orice sistem real se "masoara" prin acest sistem etalon.

crivoi d a scris:

De ce ne trebuie un sistem etalon? pentru ca in realitate toate sistemele cunoscute au viteze de deplasare prin spatiu mai mari decat "Vo", masa nucleelor si masa satelitilor este diferita de la un sistem la altul, si pentru ca nu stim pe ce numar de orbita se afla satelitul respectiv. Sistemul etalon este cel mai simplu sistem format dintr-un nucleu cu o sarcina gravitationala egala cu unitatea Zplanet=1, si un satelit care graviteaza pe orbita nr.1 a nucleului, satelit care la randul lui are o masa gravitationala egala cu 1/1836 ori fata de masa nucleului, pastrand raportul maselor ca intre proton si electron. Viteza acestui satelit pe orbita va fi de aproape 90 m/s, iar viteza de deplasare a intregului sistem va fi tot de maxim 90m/s. Orice sistem real se "masoara" prin acest sistem etalon.

Orice sistem real se "masoara" prin acest sistem etalon.

Intrebare:
Teoria/masuratoare este valabila si in cazul satelitilor artificiali? Sunt situatii (conjunctii, aliniere, elipsa,...,) cand este posibila modificarea momentului cinetic/ (traiectoriei) satelitului natural (artificial)?

crivoi d a scris:

De ce ne trebuie un sistem etalon? 

gafiteanu a scris:Perioada de oscilatie a sistemului Soare Pamant este de un an, Soarele osciland odata la un an.  Dar in tot acest timp Pamantul oscileaza de douasprazece ori, odata la fiecare luna.  Apoi Luna oscileaza in fiecare zi fatza de Pamant. Mareele arata clar asta. Si pe luna sunt maree, dar de praf.
Concluzionand, Pamantul oscileaza pe armonica a 12, iar Luna pe armonica a 30-a, cateodata pe a 31-a, iar in luna februarie pe a 28-a armonica superioara.
Daca Doamne fereste creste vreodata masa Pamantului (in fiecare zi creste cu cateva tone datorita prafului cosmic atras), el va deveni mai lenes si va oscila mai rar.  Atunci vom avea numai 11 luni.  In trecut Pamantul era mai usor si posibil sa fi avut 13 oscilatii pe an sau chiar mai multe.  Pana sa cada meteoritul acela gigantic acum 65 milioane de ani, sigur aveam 15 luni pe an.  Asta s-a descoperit analizand structura arborilor vechi de atunci, transformati in carbune.
Totul e relativ si schimbator in Cosmos cu timpul.

V. 48:
Din fig. 1 se poate intelege ca intre fortele care se manifesta pe
cele 3 laturi,  se manifesta un echilibru.

 Lamuriti-ne cu treburile acestea si apoi sigur comentariile for fi mai la Obiect (identificat).

crivoi d a scris:Solutia tehnica (sistemul tehnic) este dificil de realizat

crivo d a scris:"Spirala energetica" cred ca se incadreaza la punctul 2 ca solutie fizica de "dereglare' a gravitatiei.

Fie K- catodul (suprafaţa / scoarţa Pământului)  şi A -anodul (zona din centura de radiaţie externă), presupuşi plani,  de pe axa Pământ – Lună ( respectiv Soare), iar d intervalul de descărcare cea mai apropiată de K, respectiv atmosfera terestră/ionosfera) , fig. IV.22, fig. IV.23.

 

Notăm:

-  - numărul de ioni (şi numărul egal de electroni liberi), creaţi de un singur electron pe un centimetru de drum, în direcţia  catod anod, în urma ciocnirilor neelastice dintre electroni şi particulele neutre de gaz;

-  - numărul electronilor liberi formaţi în acelaşi mod de un ion pozitiv pe un centimetru  de drum pe direcţia catod anod;

-  - numărul electronilor emişi de catod, consecinţă a bombardării acestuia cu ioni pozitivi (efectului fotoelectric şi emisiei secundare în sensul larg al acestui cuvânt).

În cazul când nu ar exista sarcini spaţiale, câmpul dintre cei doi electrozi ar fi  uniform iar distribuţia potenţialului în intervalul de descărcare ar putea fi reprezentată prin dreapta OA, fig. V.24.  Ordonata, U_A , corespunde diferenţei de potenţial dintre anod (centura de radiaţie)  şi catod (scoarţa Pământului). Să presupunem că, în urma acţiunii fluctuaţiei cămpurilor electrice din mediu / (Lună, Soare), iese din catod (Pământ) un grup de neutroni care prin fenomenul de electroconvergenţă a materiei devin, n_1. electroni (particule încărcate electric). Atât timp cât densitatea de curent este atât de mică încât sarcinile spaţiale (din atmosferă/ionosferă) pot fi neglijate, putem considera câmpul dintre anod şi catod ca uniform. În aceste condiţii se poate aplica legea creşterii avalanşei electronice. Să considerăm ionizarea produsă de electroni într-un strat de gaz de grosime infinit mică, dx. Să presupunem că într-o unitate de suprafaţă a catodului, K,  ies în unitatea de timp n_o neutroni/ electroni, astfel încât densitatea curentului pe catod va fi i_o =n_oe.

 Să presupunem că prin unitatea de suprafaţă a stratului studiat intră dinspre catod n electroni. Deoarece numărul de ionizări produse de un singur electron de-a lungul unui drum de 1 cm este egal cu , de-a lungul drumului elementar dx fiecare electron va produce în medie  ionizări, iar toţi ce n electroni intraţi în strat vor produce  ionizări. În felul acesta, de-a lungul drumului dx, numărul n al electronilor din avalanşe va creşte cu

 

Dn = ndx                                    (4.27)

                      Fig.I V.22.                                                    Fig. IV.23.

 

          Separând variabilele, integrând (4.27) şi ţinând seama de faptul că pentru,

 x = 0, rezultă  n = n₀, se află legea de creştere a avalanşei de neutroni/electroni între catodul plan K şi anodul plan A, într-un câmp considerat uniform (adică pentru ) sub forma,   şi legea de creştere a densităţii curentului electronic sub forma, i = i₀e unde x este distanţa între punctul dat şi catod. Se obţine pentru numărul n₂  al electronilor emişi de catod în urma bombardamentului ionilor formaţi în gaz de grupul de n₁ electroni ce a părăsit anterior catodul, următoarea expresie,  n₂ = n₁ unde,  este creşterea de ionizare. Atât timp cât sarcinile spaţiale macroscopice (din atmosferă şi centura de radiaţie internă) pot fi neglijate, rezultă .  Când însă, pe măsura  creşterii lui U (apropierea fluxului electric al Lunii/Soarelui de meridianul locului de amplasare a pendulului), creşterea ionizării (dielectricului care este atmosfera/ionosfera) începe să crească /se apropie de unitate, densitatea de curent, conform relaţiei , sporeşte simţitor. Deoarece neutronii/electronii se mişcă în câmpul electric dintre Pământ ( K ) şi centura de radiaţie ( A ) mult mai repede decât ionii pozitivi, ei părăsesc rapid intervalul de descărcare. Ionii pozitivi, care se mişcă lent spre catod, formează în spaţiul de descărcare, o sarcină spaţială pozitivă care deformează câmpul electrostatic dintre cei doi electrozi. În cazul existenţei acestei sarcini spaţiale, distribuirea potenţialului dintre catod şi anod nu se va mai reprezenta prin dreapta OA, ci prin curba OB₁A, aproximată prin linia frântă OA₁A, fig. V.25. Cu o astfel de aproximaţie, foarte apropiată de realitate, anodul se comportă în aşa fel, ca şi când s-ar fi deplasat din A în A₁. Cu notaţia, L,  pentru distanţa dintre catod şi acest nou anod convenţional, rezultă relaţia creşterii ionizării:  aici  are o valoare întrucâtva modificată, corespunzătoare noii intensităţi a câmpului lângă catod (interfaţa atmosferă/ionosferă-scoarţa terestră). Pe măsura apropierii Lunei Soarelui de meridianul locului/sub acţiunea câmpului electric perturbator din mediu, treptat, în timp, diferenţa de potenţial U dintre catod (Pământ)  şi anod (centura de radiaţie exterioară) se măreşte şi  se atinge un regim pentru care , descărcarea (dintre invelişurile Pământului  devine autonomă şi staţionară. Rămâne întrebarea în ce situaţii situaţie se termină străpungerea intervalului de descărcare şi dacă regimul rezultat este stabil sau nu. Emiterea unui mare număr de neutroni/electroni din scoarţa terestră (catod) în urma proceselor  şi în urma procesului de bombardare cu ioni  reprezintă un fenomen supus legilor statisticii. Astfel, numărul n₁ de electroni, care părăsesc un element de suprafaţă  al catodului într-un interval mic de timp ∆t  este afectat de fluctuaţiile locale şi globale ondulatorii şi substanţiale (neutronice/masice). Creşterile accidentale în timp ale lui n₁ se vor putea produce chiar sub acţiunea factorilor ionizanţi externi accidentali (apariţia bruscă de sarcini electrice locale în urma contactului, frecării sau rupturii dintre corpuri/zone, apariţia de sarcini prin influenţă, etc.) sau a factorilor ionizanţi sistemaţici ( impactul local cu circuitele ionice şi electronice interne şi externe ale Pământului, poziţia/câmpul Lunii, a  soarelui, a planetelor, etc.). Pe seama acestei creşteri accidentale a lui n₁ va avea loc o fluctuaţie a densităţii curentului de descărcare şi o scădere a rigidităţii electrice a mediului/ dielectricului atmosferă. Când densitatea  curentului va creşte, va creşte simultan şi densitatea sarcinii spaţiale, prin urmare şi deformarea câmpului. Anodul convenţional va fi deplasat în punctul A₂ ; mărimea L  (dintre catod şi poziţia nouă a anodului care este mobil) va deveni mai mică, iar intensitatea câmpului de lângă catod (Pământ) va deveni mai mare. De la observări efectuate în cazul descărcărilor electrice  în aer, la presiunea atmosferică, s- a constatat că pe măsură ce presiunea p din mediu se micşorează, intensitatea curentului actino-electric creşte treptat la început, iar după aceea începe să scadă. Stoletov a stabilit că, atunci când se variază diferenţa de potenţial dintre anod şi catod, maximul curentului corespunde întotdeauna uneia şi aceleeaşi valori bine determinate a raportului dintre intensitatea E a câmpului şi presiunea p, fig. V.24.

Stoletov a stabilit că, atunci când se variază diferenţa de potenţial dintre anod şi catod, maximul curentului corespunde întotdeauna uneia şi aceleeaşi valori bine determinate a raportului dintre intensitatea E a câmpului şi presiunea p, fig. V.24.

                                                                                

Fig. V.24                                                    Fig. V.25.

 

 Din curba experimentală trasată pentru , prezentată în fig. IV.24 ,  precum şi din expresia

                                                    (4.28),

 

unde c₁ şi  c₂  se determină experimental,  rezultă că atât timp cât  este mai mic decât valoarea corespunzătoare punctului P de tangenţă dintre curba  şi dreapta dusă prin originea coordonatelor, odată cu deplasarea anodului convenţional,  A ,  (rata de creare de noi sarcini) creşte mai repede decât are loc descreşterea lui L, sau altfel spus, produsul creşte. Pentru valorile  mai mari decât valoarea corespunzătoare P,  scade odată cu L. Aceasta rezultă din faptul că dacă dependenţa lui  de intensitatea E ( adică de ) s-ar reprezenta prin dreapta OP, atunci o dată cu variaţia lui L şi E, ar rămâne constant. Porţiunea iniţială a curbei, aflată în apropierea originii axelor de coordonate O nu ne interesează în acest caz, deoarece nu corespunde regimului de descărcare din zona meridianului de pe axa Pământ – Lună/ Soare. În felul acesta, ca o consecinţă a fluctuaţiei curentului de descărcare considerată mai sus, creşterea ionizării atmosferei terestre în decursul unui interval de timp oarecare, chiar dacă acesta  este mic, va fi mai mare decât unitatea (cazul staţionar de descărcare dintre Pământ şi anvelopa plasmatică). În acest timp, creşterea ionizării,  provocată de fluctuaţiile accidentale, va produce o creştere ulterioară a densităţii de curent, prin urmare şi o creştere a densităţii sarcinii spaţiale  şi a valorii lui  . Variaţia lui  (rata de  ionizare produsă de un electron) duce, pentru valori mari ale lui L şi pentru valori mici ale lui E, la o creştere foarte rapidă a lui , în urma deformării din ce în ce mai mari a câmpului, datorită succedării avalanşelor electronice. Când L devine atât de mic, încât punctul P din fig. IV.25  a fost depăşit,  descreşte pe măsură ce câmpul continuă să se deformeze. Când  ajunge din nou egal cu unitatea şi când anodul convenţional se găseşte în punctul A_4, deformările câmpului încetează şi regimul descărcării devine staţionar. În felul acesta  parcurge curba I, prezentată schematic în fig. IV.25. Regimul corespunzător punctului P₂ ( fig. IV.25) este stabil datorită faptului că, în cazul unei creşteri accidentale a curentului, creşterea ionizării devine imediat mai mică decât unitatea şi densitatea curentului de descărcare scade.  În cazul unei descreşteri accidentale  a curentulu (cazul eclipselor), lucrurile se petrec invers. Intensitatea curentului, corespunzătoare punctului P₂ , este foarte mare. Teoria calitativă prezentată mai sus explică suficient de bine creşterea curentului în timpul stăpungerii dielectricului atmosferă şi duce la concluzia  că această creştere nu este nelimitată, ci, deşi este mare, este totuşi finită. În realitate, în urma puterii fatal limitate a sursei de curent şi a descreşterii lui U din cauza redistribuţiei potenţialului în lungul circuitului exterior, creşterea de ionizare nu parcurge curba maximal posibilă I, ci curba II, aşezată ceva mai jos şi având punctul  drept punct corespunzător regimului stabil. Teoria  caracterizează străpungerea ca o trecere de la un regim nestabil ( = 1 în punctul P₁) la un regim stabil ( = 1 în punctul ). Cu această ocazie are loc o redistribuţie radicală a sarcinilor spaţiale care influenţează mişcarea pendulului paraconic în baza schimbării raporturilor de schimb dintre Pământ şi anvelopa plasmatică. În acelaşi timp teoria  ne introduce în domeniul descărcării autonome, fenomen specific descărcării dintre centura de radiaţie externă/învelişurile externe şi Pământ. Rolul sarcinilor spaţiale (învelişurilor) este deosebit de important  la  trecerea descărcării neautonome  în descărcare autonomă, sub influenţa curentului , . al Lunii/Soarelui (inclusiv stadiul descărcării luminiscente/corona planetare prezent ziua şi în nopţile cu lună). Influenţa sarcinilor spaţiale, de un anumit semn,  prezente în intervalul de descărcare, asupra câmpului se scrie cu ajutorul ecuaţiei lui Poisson:

                                                                       (4.29)

 

unde V este potenţialul în punctul respectiv, E – intensitatea câmpului, , sarcina de volum 1 cm².

          Această continuă reaşezarea a centrelor  sarcinilor spaţiale (neutronice) din jurul Pământului  la trecere Lunii/Soarelui prin meridianul locului este semnalată de schimbarea planului de oscilaţie  a pendulului (axei mari a elipsei descrise de pendul). Cauza esenţială o reprezintă vântul electric/neutrinico-neutronic în descărcarea corona planetară ce are loc în emisferă către Lună, respectiv Soare. Astfel, au loc  fenomne preponderent optice dar şi fenomenul de electroconvergenţă al neutronilor este influenţat de către parametrii locali ai vântul electric creat între poziţiile continuu mişcătoare a centrelor de sarcini spaţiale macroscopice terestre, respectiv periterestre. Înteracţiunile cîmpului neutronic macroscopic (gravitaţional) local în care este înglobat pendulul  sunt evidenţiate în aşa zisele anomalii azimutale.fig. VI.2.).

Şi teoria descărcărilor în gaze (descarcarea intre straturi/invelisuri-parte a fenomenului de electroconvergenţă planetară) aplicată în studiul interacţiunilor dintre globul  terestru şi anvelopa sa plasmatică permite modelarea corectă a procesului de variaţie a energiei globale şi locale sub influenţa unor factori de influenţă/fluctuaţii extrasistemici.

 

4.2.2.3. Mişcarea seismică

Variaţia brusca  a transformărilor materiei la scară globală, respectiv locală, conduc la evenimente naturale neaşteptate şi necontrolabile a căror marime neobişnuită au impact asupra activităţii oamenilor sau chiar asupra sănătăţii oamenilor. Aceste evenimente neaşteptate şi necontrolabile  fac parte din categoria hazardului natural. Dezastrul natural este un eveniment  din categoria hazardului natural care are ca urmări  distrugeri mari de proprietăţi şi/sau răniţi şi /sau morţi. Se estimează ca în medie aproximativ 150 000 de oameni mor anual în urma fenomenului de hazard natural. Costurile economice datorate efectelor hazardului natural cresc de la an la an . De exemplul, în Statele Unite ale Americii costurile economice  datorate hazardului natural sau dublat de la 25 bilioane de dolari pe an  cât era în 1990 la 50 bilioane de dolari pe an. Efectele indirecte  ale hazardului natural sunt enorme asupra comunităţilor şi oamenilor în general, conducănd chiar la schimbarea modului de viaţă a acestora .

Înţelegerea când, unde, de ce şi cum se produce hazardul natural este primul pas în minimalizarea efectelor  sale asupra vieţii oamenilor. Fenomenul de electroconvergenţă planetară (1995) evidenţiază interacţiunile predominant electrice dintre  sistemul Pământ –anvelopă entropică periterestră şi mediu/Soare care generează şi întreţin vortexurilor (peri)terestre  de moment magnetic,  , a căror parametrii variabili stau la baza transformarii materiei terestre/variaţiei energiei Pamântului. Variaţia bruscă a parametrilor acestor vortex-uri conduc la apariţia fenomenului de hazard natural. În analiza posibilităţilor de limitare a riscurilor de producere a hazardului natural este necesar să se urmărească, în principal, următoarele aspecte:

1 Identificarea interacţiunilor politropice preponderente ale sistemului Pământ- anvelopă   -  entropică cu mediu /Soarele

1  Evidenţierea fenomenelor şi proceselor  care conduc la variaţia bruscă a energiei   (electrostatice) globale /zonale;

1 Stabilirea posibilităţii ca  să apară condiţii de încărcare/descărcare electrostatică (bruscă) globală, respectiv locală.

1 Evaluarea riscului de producere hazardului natural;

1 Adoptarea de măsuri pentru limitarea riscului de hazard natural (de apariţie a unor nivele de încărcare zonale electrostatică periculoasă.)

  Electroconvergenţa Pământului are la bază interacţiuni complexe între Pământ şi anvelopa sa plasmatica urmare a transmiterii de către mediu (Soare) a unui flux generalizat de impuls, sarcini electrice (fluxul preponderent), masă şi entropie de tip , în general, prin intermediul unui gradient (finit) al forţei generalizate Y provocat de existenţa unei rezistenţe disipative, neconservative, care spre deosebire de cea conservativă nu permite ”memorarea” acţiunii exercitate. Dispersarea energiei ordonate (electrice) receptate din mediu (Soare) pe mai multe grade de libertate în sistemul Pământ – anvelopă plasmatică corespunzătoare mişcării termice poate fi redusă în final la frecare. În anumite zone ale Pământului este posibilă apariţia locală a unor conductoare operative care fac posibilă străpungerea dielectricului atmosferă terestră şi cuplarea cu conductoarele macroscopice periterestre. Toate aceste procese conduc la apariţia unor cantităţi enorme de sarcină electrică. Nivelul de încărcare electrostatică locală depinde de un număr mare de parametri: temperatura locală, permitivitatea materialelor, rezistivitatea lor de volum şi de suprafaţă (la materialele dielectrice), viteza de frecare, presiunea de contact, etc.

      În general, transferul de sarcini (acumularea) electrice poate avea  loc între :

ˇ        corpurile (zonele) care se încarcă în câmpul electric de influenţă             ( încărcare prin inducţie, polarizaţie, descărcare corona);

ˇ        corpurile (zonele) aflate în contact ;

ˇ        un corp  încărcat electric şi unul neîncărcat, şi

ˇ        corpuri care se freacă (triboelectricitate) [29].

În cele mai multe cazuri, apariţia sarcinilor electrice în zona de interfaţă a

două medii se datorează existenţei simultane a două sau mai multe mecanisme de producere a acestora. Încărcarea electrostatică are loc, în mod uzual, la contactul dintre un mediu solid şi unul lichid (de ex. cum ar fi: discontinuitatea Mohorovičić, interfaţa dintre litosferă şi astenosferă, etc.) (Anexa nr. 3). Referitor la cele trei zone principale de discontinuitate şi la comportarea lor în propagarea undelor mecanice, se admite că acestea reprezintă trei zone de reacţii chimic-energetice în masa planetei. În zona de reacţii de la adâncimea de 2 850 – 2950 km se presupune că se produc reacţii primare între hidrurile metalice şi oxizi ai metalelor alcaline şi alcalino – teroase, precum şi procese secundare la care iau parte metale (fier-metalic) şi oxizi ai metalelor cu apa. Aceste procese exotermice, duc la degajarea unei enorme cantităţi de energie. A doua zonă de reacţii, la adâncimea de aproximativ 1000 km, la limita dintre mantaua interioară şi cea exterioară, se presupune că domină reacţiile de hidroliză parţială a metalelor.                                                                                                         

          La introducerea unui metal într-un electrolit, în stratul de contact apare un câmp imprimat, determinat de o tensiune electrică (diferenţă de potenţial) între metal şi soluţia electrolitică, care depinde atât de natura şi valenţa metalului cât şi de concentraţia, temperatura, etc. electrolitului. Această tensiune se mai numeşte şi potenţial de electrod. În timp, ionii din metal /curentul ionic trec în soluţie şi deci, la suprafaţa de separaţie între fazele solidă şi lichidă, apare un strat dublu de sarcină electrică ce determină un câmp electric care , în final, va compensa potenţialul de electrod. Local, diferiţi factori pot modifica această stare de echilibru astfel că schimbul de sarcină electrică are loc în mod permanent şi deci se poate defini un curent electric de încărcare. Funcţie de caracterul bazic sau acid al soluţiei, în urma proceselor din zona de separaţie a celor două faze, soluţia se încarcă pozitiv sau negativ. Local, procesele de încărcare electrostatică la suprafaţa de separaţie dintre faza solidă şi cea lichidă se datorează fenomenelor de adsorbţie selectivă a ionilor de către faza solidă. Fenomenul de adsorbţie selectivă a ionilor de către faza solidă sunt responsabile de procesele de încărcare electrostatică la suprafaţa de separaţie dintre faza solidă şi cea lichidă. Dacă faza solidă adsoarbe mai mulţi anioni (ioni negativi), ea se încarcă negativ şi invers.  Teoria adsorbţiei relevă că fiecare electrolit are o putere de adsorbţie specifică pentru un ion dat, care depinde de caracterul suprafeţei solidului, de temperatură, de concentraţia ionului respectiv în soluţie, precum şi de prezenţa altor ioni în soluţie.  Prin adsorbţie selectivă a ionilor la suprafaţa solidă, ia naştere o diferenţă de potenţial datorată stratului dublu format: stratul adsorbit, care este legat de suprafaţa fazei solide, cuprinzând ioni de o anumită polaritate şi ioni de polaritate şi ionii de polaritate opusă din faza lichidă, care se află atât sub influenţa forţelor coulombiene, cât şi a forţelor datorate agitaţiei termice (proces de difuzie). Întrucât majoritatea lichidelor conţin molecule polare, la suprafaţa de separaţie a două faze apare un strat dublu de sarcină, fig.V.28, compus din sarcinile dipolilor orientaţi (în general, cu sarcina pozitivă spre interiorul lichidului). Structura stratului electric cuprinde un strat legat de suprafaţa solidului şi un strat difuz, iar variaţia potenţialului electric este indicată calitativ în fig. IV.29.

     

 

             Fig. IV.28.              Fig. IV.29- Variaţia potenţialului electric în lichid

 

          Nivelul de încărcare electrostatică a lichidului poate fi definit pe baza potenţialului de contact (electrocinetic) U_k ce caracterizează potenţialul suprafeţei de alunecare ( de exemplu, învelişurile terestre, geosferele externe, zone locale de alunecare, etc.).

 

 U_k = U - U_v                                          (4.30)

 

în care U este potenţialul de electrod, iar U_v căderea de tensiune în stratul adsorbit. Potenţialul electrocinetic este puternic influenţat de concentraţia lichidului vehiculat. Local pot apărea următoarele situaţii.

ˇ        Toţi ionii din stratul difuz sub influenţa fenomenului de transport, să

treacă în stratul adsorbit rezultând o starea a soluţiei izoelectrică (potenţial electric nul), fig. IV.30.a;

 

 

a)                                           b)                                                         c)

 

                                    Fig.IV.30. Polarităţi ale lichidului antrenat

A – nulă; b- negativă; c-pozitivă, AB- suprafaţă de alunecare

 

ˇ        La concentraţii mari ale soluţiei, în stratul adsorbit să existe un exces de

sarcină electrică în raport cu necesarul pentru compensarea sarcinii adsorbite, lichidul (L) prezentând exces de sarcină negativă, fig. IV.30.b şi suprafaţa de alunecare trece prin stratul difuz, iar lichidul în mişcare are exces de sarcină electrică pozitivă, fig. IV.30.c. Un interes deosebit în studiul interacţiunilor globale şi locale generatoare de mişcări seismice prezintă şi comportarea soluţiilor în apă. În cazul soluţiilor în apă, moleculele polare ale apei realizează stratul dublu de sarcină datorat adsorbţiei la suprafaţa de separaţie a celor două faze. Anionii  (+) din interiorul soluţiei vor fi legaţi de sarcinile pozitive ale dipolilor, iar cationii (-) vor realiza un strat difuz de sarcină în apropierea zonei de separaţie a celor două faze. În acest fel se realizează un al doilea strat compus din sarcinile negative, legate de sarcinile pozitive, plasate dispers în apropierea zonei de separaţie. Conform legii lui Cohen, când două substanţe diferite sunt în contact, cea cu constantă dielectrică mai mare se încarcă pozitiv, iar cealaltă negativ, diferenţa de potenţial fiind direct proporţională cu diferenţa constantelor dielectrice. De exemplu, apa, care are o constantă dielectrică = 81, se încarcă, în general pozitiv fată de majoritatea substanţelor solide. Legea lui Cohen nu este valabilă decât în cazul solidelor în contact cu corpuri solide dielectrice. În cazul solidelor bune conducătoare de electricitate (substanţe metalifere) sau la soluţii de electroliţi, fenomenul este influenţat atât de adsorbţie cât şi de reacţii chimice la suprafaţă de separaţie. Deoarece legea lui Cohen comportă o serie de excepţii, se poate opera cu şirul triboelectric. Şirul triboelectric corespunde, în mare parte, cu şirul materialelor dielectrice plasate în ordinea descrescătoare a permitivităţilor relative, . rezultă Rezultă, în consecinţă, că fiecare material se încarcă pozitiv în raport cu orice material aflat sub el în şirul triboelectric natural.

 

 

 

Electrizarea prin frecare, se supune unor legi empirice cum ar fi:

- prin frecarea a două corpuri, cu aceeaşi identitate chimică (constituienţi atomici   aceeaşi), sarcinile pozitive sunt acumulate pe corpul de densitate mai mare;

- prin frecarea cu un material dielectric, metalele se electrizează negativ;

- prin frecarea  a două corpuri dielectrice diferite se electrizează pozitiv dielectricul care are   permitivitatea electrică mai mare.

 Frecare poate fi generată de presiunea mecanică, magnetică, electrică, dintre două corpuri (zone) din interiorulsau exteriorul Pâmântului. Încărcarea electrostatică are loc, în mod uzual, la contactul dintre un mediu solid şi unul lichid (care curge, se mişcă) dar poate avea loc şi la desfacerea  a două medii solide aflate în contact intim (cazul fracturării placilor terestre în faza preseismică).

În analiza mecanismului de  producere a unui cutremur se vor analiza parametrii extrasistemici şi intrasistemici care pot duce la apariţia bruscă a fenomenului de transport (transport de sarcină/conducţie electrică,…, transport de  impuls/frecare internă). Parametrii extrasistemici se referă la activitatea solară, situaţiile de aliniere a dipolului Pământ - lună cu Soarele, cu o altă planetă, la distanţa la care se află Pământul faţă de Soare, la  parametrii fizici ai mediului de mişcare a fluidelor şi ai curenţilor ionici şi electronici planetari, şi alte condiţii care ar putea contribui la declanşarea mişcării seismice.

 

4.2.2.3.1. Mecanismul electric de declanşarea a mişcărilor seismice

 

6. Complexitatea fizică a mediului priterestru gazos

                       

            Urmare a fenomenelor ce au loc în mediul lichid şi solid planetar , mediul gazos este un amestec heterogen din punct de vedere chimic şi fizic cu caracteristici de plasmă gazoasă. S-a arătat anterior că, centura Van Allen interioară şi atmosfera terestră se  roteşte solidar cu Pământul. Sub influenţa câmpurilor electrice terestre şi periterestre  se constată o organizare pe verticală acestei plasmei gazoase , funcţie de parametrii chimici şi fizici a gazelor şi anume;

            -între 10 000 şi 3 500 km. preponderent este  hidrogenul  atomic (H+);

            - de la 3 500 la l 100 km  domină heliu atomic ( He+);

            - între l 000 şi 200 km. un amestec  cu exces de oxigen atomic (O- ) ;

            - de la 200 la 100 km. preponderent devine azotul  molecular (N2);

            - sub 100 km  se constată o diversitate mare de elemente, însă ponderea cea mai mare (99.85%)  o deţin  azotul molecular ( N2) şi oxigenul  molecular (O 2).

            Din punct de vedere al densităţii, numărul de molecule creşte de la 1,0 molecule / dm3 , la înălţimi  peste 10 000 km.  la 1018 molecule / cm3 , la nivelul suprafeţei planetare. Masa principală a atmosferei este însă restrânsă la numai cca. 30 km. de la nivelul solului, presiunea pe care o exercită crescând de                       la 12 la 0,13 mbar.

            In atmosferă,  şi în atmosfera joasă, au loc o multitudine de fenomene chimice şi fizice având ca fundament fenomenele macroscopice de natură electrică  specifice transferului energetic de la Soare la Pământ. Dintre fenomenele fizice se enumeră în principal:                

            - Polarizarea  planetară( +, în partea de zi şi -, în partea de noapte ) ; ionizarea atmosferei de către radiaţiile emise de izotopii de viaţă lunga, conţinuţi în crustă şi mantaua superioară, şi de către radiaţiile emise de gazele radioactive           ( radonul, etc.), care se degajă din crusta terestră, ca urmare a reacţiilor  nucleare ce au loc în circuitul ionic ( de forma toroidală şi cu dimensiuni care permit crearea condiţiilor de realizare a reacţiilor nucleare ).

            Aceasta face ca, din punct de vedere electric o parte din moleculele de oxigen şi azot să se prezinte sub formă de ioni pozitivi şi ioni negativi, cu o mobilitate mai mare decât moleculele neutre. Molecule neutre capătă proprietăţi electrice prin polarizare (dipol electric).

            Existenţa permanentăa unui câmp aeroelectric general, rezultat al polarizării atmosferei terestre de către Pământ ( şi, în special, a norilor rezultând dipoli noroşi şi  un câmp aeroelectric local sub fiecare dipol noros).

Intensitatea câmpului aeroelectric general are la nivelul solului valori până la 130 V/m. iar sub un dipol noros este de ordinul a 30.000 V/m. , dar poate atinge şi la  100 000 V/m.  Se precizează că, local influienţa se manifestă similar şi  asupra crustei terestre, sub baza unui dipol aglomerându-se ioni pozitivi, care migrează din subsolul terestru spre suprafaţa planetară ridicându-se în atmosfera terestră sub forma de egrete, uneori excitate până la luminiscenţă. Precizăm că acest proces de polarizare are loc pentru orice structură plasmatică (entitate) plasată între Pământ şi centura de radiaţie exterioară.

        -Vehicularea în permanenţă prin atmosferă a trenurilor de unde electromagnetice ( Po,Pv, Ps ) cât şi a unor trenuri de unde radiometrice, cu diverse lumgimi de undă, ca urmare a generării permanente a lor de către descărcările electrice care au loc în cuprinsul aceluiaşi dipol noros, între dipoli noroşi apropiaţi sau între baza unui dipol şi Pământ. Trenurile de unde electromagnetice, reprezintă un flux invizibil de forţe cu proprietatea  de a atrage ( respinge ) orice particulă din atmosferă, de pe suprafaţa planetară sau din interioarul Pământului. Intensitatea acestor trenuri de unde este maximă în apropierea dipolului noros (plasmatic), unde s-a produs descărcarea şi descreşte pe măsura depărtării de acesta, putând fi înregistrate la distanţe( până la ordinul a mii de kilometrii). Se poate trage concluzia că Pământul este inconjurat de o anvelopă plasmatică fiind posibilă modelarea fenomenelor utilizând interacţiunile şi procesele specifice plasmeii.

Conform “legilor de similitudine” din teoria descărcărilor în gaze unui câmp magnetic foarte slab decelat efectiv în spaţiul interplanetar (10-4¸10- Oe, îi corespunde un câmp magnetic “de laborator” de circa 108 Oe, imposibil de realizat cu mijloacele tehnice actuale. Numai un accelerator de particule cu energia de 1012¸1013 eV ar permite abordarea, în linii mari, a unui astfel de comportament [99] În consecinţă, extrapolarea rezultatelor “de laborator”, fără a utiliza un astfel de accelerator, în interpretarea electro-magnetică globală a fenomenelor observate în spaţiul cosmic poate avea serioase dificultăţi.

            Cunoscând mecanismul de transformare al energiei solare în câmpuri electro-magnetice terestre cu circuitele lor interioare şi exterioare Pământului, cu efectele ce le induc în mediul plasmatic exterior şi interior Pământului se pot explica cauzele reale ale: variaţiei mişcării de rotatie a Pamântului, a legăturii  ce există între variaţia câmpurilor electromagnetice terestre  şi  evoluţia geologică globală ( variaţiei înclinării axei geomagnetice) şi locală (datorită eclipselor, parametrilor fizici ai straturilor 

periterestre locale, etc..) , apariţiei mişcărilor seismice, mareelor, ale mişcării cu expansiune - contracţie a corpurilor cereşti, sursa solară a energiei geotermice, ale apariţiei vârtejurilor planetare (stelare, galactic, etc.), cauzele furtunilor şi anomaliilor magnetice, etc..

       7. Formarea şi evoluţia dipolilor noroşi

Vaporii de  apă vehiculează în masa de aer cald sub formă de nori invizibili. Transformarea vaporilor invizibili în nori vizibili este un proces complex, dar în principal se produce pe linia fronturilor, respectiv suprafaţa de separaţie dintre o masă de aer cald şi una de aer rece.             Studiile efectuate în  laborator lasă să se întrevadă că aglomerarea moleculelor de apă dispersate are la bază atracţia electrostatică dintre ionii de semn contrar şi că ionii negativi fiind mai mobili, picăturile fine ce formează norii sunt încărcate negativ.

Într-un nor , imediat după condensare, începe fenomenul de separare a

sarcinilor electrice, care durează 2-3 ore. Acest proces, foarte complex, constă în principal din rămânerea în urmă a picăturilor sau cristalelor condensate, încărcate NEGATIV, faţă de mişcarea ascensională a întregii mase de ioni, şi are ca rezultat transformarea norului în DIPOL NOROS. Dipolul noros se caracterizează prin sedimentarea sarcinilor negative la partea inferioară, în timp ce sarcina pozitivă se situează în înălţime, oarecum ataşată de particulele condensate. În conformitate cu legile clasice ale electricităţii între două depozite de sarcini electrice situate la distanţă unul de celălalt se dezvoltă un câmp de forţe de atracţie, respectiv un câmp aeroelectric, astfel că în final norul se transformă în dipol noros, fig. 9.

            Cercetările au stabilit că procesul de separare a sarcinilor se produce în toate tipurile de nori, astfel că orice nor devine la un moment dat un dipol noros generator de câmp aeroelectric, fig. 10, fig. 10 [81].

 

 

 

	Fig.10 Intensitatea câmpului aeroelectric la nivelul solului  sub dipolul noros [81]

 

      Fig.9. Dipol noros.                             .

 

 

 

            Este evident că existenţa în atmosferă a unui dipol electric influenţează situaţia electrică a atmosferei ca şi a suprafeţei planetare pe spaţii mari în jurul său.

            Astfel un nor cumulonimbus, mediu ca mărime, având centrul negativ, cu sarcina –20 coulombi, la înălţimea de 6 km (dipol mediu standard CTR Wilson-1920), dezvoltă la nivelul solului un potenţial electric variabil în raport cu distanţa de la axul său, prezentat în fig. 11. Din diagramă se observă următoarele:

            - prezenţa electrică a unui dipol noros se face simţită la o distanţă de peste 20 km din axul său;

            - la circa 10 km în faţa sa are loc influenţa maximă a vârfului dipolului, câmpul realizând o intensitate de aproape 450 volţi pe fiecare metru de înălţime;

            - la 6 km acţiunea câmpului electric este nulă;

            - într-un cerc cu diametrul de 12 km sub nor există un intens câmp electric, de sens negativ, care creşte de la 0 în exterior la 30 000 V/m în axul dipolului, ceea ce înseamnă că între nor şi sol există o diferenţă de potenţial  de 30 000 V/m × 2 000 m = 6 × 107 V.      

 

            Concluzie

            Atmosfera terestră (şi spaţiul cosmic) se caracterizează prin existenţa tuturor formelor de mişcare a materiei (cuanţică, nucleară, atomică, electrică, magnetică, electromagnetică,chimică, termică şi mecanică).

5. Complexitatea fizică a mediului lichid   terestru

 

            Apa (sub formă lichidă, solidă sau gazoasă) este compusul chimic cu cea mai largă răspândire la nivelul suprafeţei planetare. Molecula de apă, rezultat al combinării oxigenului cu hidrogenul, este un dipol electric puternic cu sarcina pozitivă spre atomii de hidrogen, iar sarcina negativă spre atomul de oxigen. Structura dipolară a fiecărei molecule permite asocierea tuturor moleculelelor sub forma unei reţele legate de forţe  de atracţie electrostatică, ce apar între sarcinile de sens contrar. Legăturile dintre molecule sunt însă foarte slabe, astfel încât în ochiurile reţelei circulă  moleculele libere care îşi schimbă permanent locul cu moleculele din  reţea, ceea ce face ca apa să fie un lichid deosebit de dinamic. Moleculele libere dintre ochiurile reţelei nu sunt numai molecule neutre, ci sunt şi ioni specifici apei, respectiv H3 (hidroniu) şi OH- (hidroxil), astfel apa este o asociaţie de molecule nu numai dinamică ci şi electrochimică. Aceasta duce la dizolvarea în mod natural a compuşilor chimici ce vin în contact cu apa (adică  se infiltrează printre moleculele dipolare şi ionii de apă). În consecinţă, la nivelul suprafeţei planetare nu există apă pură ci numai  sub formă de soluţie în amestec cu diverse alte elemente chimice în stare gazoasă sau solidă cum ar fi:

            -apa “sărată” a mărilor şi oceanelor, cu un conţinut ridicat de săruri minerale, dar mai ales de NaCl disociat sub fomă de ioni de Na+ şi Cl- ;

            -apa “dulce” de pe suprafaţa şi din profunzimea platformelor continentale, cu un procent mai scăzut de gaze (de exemplul CO2) sau săruri săruri minerale, disociate sub formă de ioni (ca Na+ ,K+, Ca2+, Mg2+, Cl-, NO3-, etc. );

            - apa de “ precipitaţii “ , deosebit de bogată în  gaze dizolvate  din atmosferă.

            Se poate concluziona că mediul lichid se comportă la scară planetară, pe ansamblu, ca o plasmă lichidă.

             Ca urmare a interacţiunilor  între câmpurile  electromagnetice (electrostatice) interne  şi exterioare Pământului, în interiorul şi la suprafaţa mediului plasmatic  lichid au loc numeroase procese  de natură electrică, magnetică, chimică  şi fizică.

            De o importanţă deosebită pentru starea suprafeţei planetare este permiabilitatea magnetică şi permitivitatea electrică a mediului  penetrat de câmpurile electromagnetice cu consecinţe locale cum ar fi;

            - evaporarea, fenomen fizic ce stă la baza generării vaporilor de apă în atmosferă;

            - curenţii verticali şi orizontali care, în funcţie de temperatura apei antrenată în curent încălzesc sau răcesc masele de aer aflate în contact cu suprafaţa mediului lichid selectând sarcinile electrostatice din zona respectivă.     

            Referitor la procesul de evaporare, cercetările au arătat că, în raport de compoziţia chimică, vaporii de apă au o sarcină electrică diferită, şi anume:

            -apa sărata a  mărilor şi oceanelor se evaporă cu  un exces de ioni pozitivi;

            - apa “dulce”, de pe platformele continentale, produce în prima fază  un exces de ioni negativi şi numai după epuizarea acestora  apare şi un exces de ioni pozitivi;

            - apa “din precipitaţii “ evaporă, de asemenea, un exces de ioni negativi mult mai mare decât apa “dulce” 

            Practic atmosfera terestră este o combinaţie de molecule  dipolare

( N2, O2 ) de molecule de apă neutre şi de ioni de ambele semne  în proporţii diferite , în raport cu provenienţa  apei  de evaporare.

Concluzie

           Atmosfera terestră (şi spaţiul cosmic) se caracterizează prin existenţa tuturor formelor de mişcare a materiei (cuantică, nucleară, atomică, electrică, magnetică, electromagnetică,chimică, termică şi mecanică).