Ultimele subiecte
» TEORIA CONSPIRATIEI NU ESTE UN MIT...Scris de eugen Ieri la 23:44
» Ce anume "generează" legile fizice?
Scris de ilasus Ieri la 23:23
» În ce tip de dovezi aveţi încredere deplină?
Scris de eugen Ieri la 22:33
» Ce fel de popor suntem
Scris de eugen Ieri la 22:15
» Dovezi ce atestă existența lui DUMNEZEU și că EL este UNICUL CREATOR al Universului
Scris de Forever_Man Ieri la 15:37
» Unde a ajuns stiinta ?
Scris de virgil Lun 25 Noi 2024, 18:02
» Eu sunt Dumnezeu - viitoarea mea carte in limba romana
Scris de Forever_Man Dum 24 Noi 2024, 09:16
» ChatGPT este din ce în ce mai receptiv
Scris de Meteorr Sam 23 Noi 2024, 21:12
» OZN in Romania
Scris de virgil Vin 15 Noi 2024, 19:26
» Carti sau documente de care avem nevoie
Scris de virgil Vin 15 Noi 2024, 09:50
» Fiinte deosebite.
Scris de virgil Vin 15 Noi 2024, 09:30
» Care și unde este "puntea" dintre lumea cuantică și cea newtoniană?
Scris de virgil Joi 14 Noi 2024, 18:44
» NEWTON
Scris de CAdi Mier 13 Noi 2024, 20:05
» New topic
Scris de ilasus Mar 12 Noi 2024, 11:06
» Pendulul
Scris de Vizitator Vin 08 Noi 2024, 15:14
» Laborator-sa construim impreuna
Scris de eugen Mier 06 Noi 2024, 10:59
» PROFILUL CERCETATORULUI...
Scris de eugen Mier 06 Noi 2024, 07:56
» Fenomene Electromagnetice
Scris de virgil Vin 01 Noi 2024, 19:11
» Sa mai auzim si de bine in Romania :
Scris de CAdi Vin 01 Noi 2024, 12:43
» How Self-Reference Builds the World - articol nou
Scris de No_name Mier 30 Oct 2024, 20:01
» Stanley A. Meyer - Hidrogen
Scris de eugen Lun 28 Oct 2024, 11:51
» Daci nemuritori
Scris de virgil Dum 27 Oct 2024, 20:34
» Axioma paralelelor
Scris de No_name Dum 27 Oct 2024, 14:59
» Relații dintre n și pₙ
Scris de No_name Dum 27 Oct 2024, 10:01
» Global warming is happening?
Scris de Meteorr Vin 25 Oct 2024, 23:06
» Atractia Universala
Scris de Meteorr Vin 25 Oct 2024, 23:03
» Despre credinţă şi religie
Scris de Dacu2 Mier 23 Oct 2024, 08:57
» Stiinta oficiala si stiinta neoficiala
Scris de CAdi Vin 18 Oct 2024, 12:50
» țara, legiunea, căpitanul!
Scris de CAdi Vin 18 Oct 2024, 12:37
» Grigorie Yavlinskii
Scris de CAdi Joi 17 Oct 2024, 23:49
Postări cu cele mai multe reacții ale lunii
» Mesaj de la CAdi în În ce tip de dovezi aveţi încredere deplină? ( 2 )
» Mesaj de la virgil în În ce tip de dovezi aveţi încredere deplină?
( 2 )
» Mesaj de la virgil în În ce tip de dovezi aveţi încredere deplină?
( 1 )
» Mesaj de la Forever_Man în Eu sunt Dumnezeu - viitoarea mea carte in limba romana
( 1 )
» Mesaj de la CAdi în Fenomene Electromagnetice
( 1 )
Subiectele cele mai vizionate
Subiectele cele mai active
Top postatori
virgil (12469) | ||||
CAdi (12407) | ||||
virgil_48 (11380) | ||||
Abel Cavaşi (7964) | ||||
gafiteanu (7617) | ||||
curiosul (6790) | ||||
Razvan (6183) | ||||
Pacalici (5571) | ||||
scanteitudorel (4989) | ||||
eugen (3975) |
Cei care creeaza cel mai des subiecte noi
Abel Cavaşi | ||||
Pacalici | ||||
CAdi | ||||
curiosul | ||||
Dacu | ||||
Razvan | ||||
virgil | ||||
meteor | ||||
gafiteanu | ||||
scanteitudorel |
Cei mai activi postatori ai lunii
virgil | ||||
No_name | ||||
CAdi | ||||
Forever_Man | ||||
ilasus | ||||
Dacu2 | ||||
eugen | ||||
Meteorr | ||||
Abel Cavaşi |
Spune şi altora
Cine este conectat?
În total sunt 30 utilizatori conectați: 0 Înregistrați, 0 Invizibil și 30 Vizitatori :: 1 Motor de căutareNici unul
Recordul de utilizatori conectați a fost de 181, Vin 26 Ian 2024, 01:57
Subiecte similare
Legi de conservare (1)
+9
eugen
Abel Cavaşi
virgil
negativ
WoodyCAD
Razvan
Pacalici
gafiteanu
virgil_48
13 participanți
Pagina 23 din 34
Pagina 23 din 34 • 1 ... 13 ... 22, 23, 24 ... 28 ... 34
Legi de conservare (1)
Rezumarea primului mesaj :
Am radiat primul mesaj care constituia o eroare. virgil_48
Am radiat primul mesaj care constituia o eroare. virgil_48
Vizitator 1- Vizitator
Noile legi ale miscarii planetelor
Electroconvergenta Pamantului/ Anexa (continuare)
2.2.9 Teoria gravitovortexuluiSchiţa sistemului solar executată de Kepler ”după natură” în viziunea artistică a lui Copernic şi ale preciziei instrumentelor de observaţie ale lui Tycho Brahe stă la baza teoriei gravitaţiei newtoniene şi implicit la baza relativităţii generale a lui Newton. Marile descoperiri din domeniul astronomiei şi al cercetării universului în general coroborate cu eşecurile teoriilor bazate pe modelul keplerian al sistemului solar au impus apariţia a noi teorii privind interacţiunea corpurilor masive din univers. Aceste teorii au la bază modele fizice şi matematice noi în care vechile teorii fundamentale se regăsesc ca nişte cazuri particulare ale unui fenomen mai complex decât cel pe care ele însă-le îl pot descrie.Câmpul gravitovortexDacă modelul keplerian al sistemului solar ar fi fost ceva mai complet, legeagravitaţie nu ar mai fi avut nevoie de corecţii, artificiul matematic newtonian ar fi fost superfluu. De remarcat că artificiul matematic al sistemelor inerţiale introdus de Newton,suplineşte de fapt o lacună fizică a modelului gravitaţional; I.N. Popescu completează această lacună (rezultatele observaţionale permiţând această completare) rolul special al sistemelor inerţiale în teoria gravitaţiei dispare şi această dispariţie obţinându-se printr-o generalizare naturală a acestor sisteme (g.4.). De asemenea, este de remarcat faptul că tentativele postnewtoniene de a elabora teorii mai exacte ale gravitaţiei s-au bazat pe generalizarea sau super generalizarea sistemelor inerţiale galileene, utilizate în teoria gravitaţiei, operaţie care nu poate depăşi, evident, cadrul strict al mişcării sub efect gravitaţional. Spre deosebire de Einstein care pleacă – în edificarea teoriei sale – de la legea gravitaţiei a lui Newton (scrisă sub forma Laplace – Poisson), I. N. Popescu pleacă de la o ecuaţie mai generală, anume de la ecuaţia newtoniană a mişcării, (o.5.):F = (mv) = m (2.16.)care este în acelaşi timp o ecuaţie fundamentală pentru întreaga fizică. Pentru a obţine legea sa, a gravitaţie, Newton a considerat mişcarea planetară cunoscută din observaţii şi formulată matematic. I. N. Popescu procedează absolut similar considerând mişcarea gravitaţională cunoscută din observaţii (asupra galaxiilor) şi formulată matematic de legile vârtejului, (n.4., i.11.). Spaţiul în care are loc mişcarea corpurilor masive nu este un spaţiul vid ca în cazul teoriei lui Newton ci spaţiul fizic real reliefându-se contribuţia mediului interplanetar (interstelar) la mişcarea acestor corpuri (c.16.). În locul legilor lui Kepler ( care, aşa cum am specificat anterior, au fost deduse din observaţii la nivelul posibilităţilor tehnice existente la începutul secolului al XVII-lea) I. N. Popescu utilizează alte legi ale mişcării (deduse tot din observaţie, dar la nivelul posibilităţilor tehnice specifice sfârşitului de secol XX), ca de exemplul legile mişcării în vârtejul galactic (a.1.) - observat şi măsurat direct în secvenţa Hubble a galaxiilor (i.13.), iar aceeaşi lege fundamentală a mecanici conduce la o altă lege a forţelor gravitaţionale, valabilă în orice sistem de referinţă, fără ca aceasta să contrazică (şi cu atât mai puţin să nege!) mişcarea newtoniană (mecanica newtoniană fiind cu mult mai generală decât teoria gravitaţie a lui Newton). De asemenea se demonstrează că sistemele gravitovortex sunt ele însele sisteme inerţiale generalizate, generalizare rezultată din completarea modelului fizic care stă la baza teoriei actuale a gravitaţiei. Pentru deducerea ecuaţiei generale a mişcării se consideră o masă fluidă aflată în stare de mişcare (de exemplu o nebuloasă spirală din secvenţa galaxiilor, a lui Hubble) din care se separă un volum, τ, fig. II.16,; pentru echilibru se înlocuieşte acţiunea fluidului înconjurător printr-un sistem de presiuni normale pe suprafaţa σ (j.18., g.16., h.9., i.11.).Fig. II.16 Schiţa de calcul pentru ecuaţia mişcăriiFie un element de volum dτ, care are masa elementară ρdτ şi o viteză oarecare, v; notând cu t timpul, forţa de inerţie care acţionează asupra acestei mase este - . Fie mai departe fN=FN / m =o forţă ,,exterioară” oarecare ( de exemplu, forţa gravitaţională newtoniană) care acţionează asupra elementului de volum, cu forţa elementară fN ρdτ (m.8.). Din relaţia de echilibru dinamic al volumului τ se deduce ecuaţia generală a mişcării pentru unitatea de masă:fN fN ( 2.17 )Se observă din relaţia (2.17) că alături de cunoscuta forţă gravitaţională , fN = acţionează şi alte tipuri de forţe datorate mediului interplanetar sau interstelar, care pot exercita presiuni p de tot felul asupra corpului material τ, (h.9.). Din compararea relaţiei, FN = , cu ajutorul căreia Newton interpretează mişcarea observată a aştrilor, cu ecuaţia lui I. N. Popescu (2.17) se observă deosebirea dintre modelele fizice fundamentale ale teoriei newtoniene a gravitaţiei şi cea a gravitovortexului. În aceste condiţii se deduce ecuaţia câmpului gravitovortex, (h.15.).f = fN - p + μ 2v + div v (2.18)care se deosebeşte de câmpul gravitaţional newtonian. Sub raport fizic el este sugerat direct de rezultatele observaţiilor măsurătorilor asupra mişcării intergalactice: suprapunerea a două câmpuri distincte, câmpul gravitaţional newtonian şi câmpul unui vârtej (vortex), (h.15., i.5.). Matematic el va rezulta din relaţia (2.17) prin explicitarea gradientului presiunilor, p, cu ajutorul legilor vârtejurilor, la fel cum câmpul newtonian rezultă din explicitarea relaţiei cu ajutorul legilor lui Kepler (n.6.). Studiul gravitovortexului cu ajutorul relaţiilor de mai sus permite studiul unei clase întregi de fenomene distincte, care, într-un fel sau altul, au ca model matematic aceleaşi ecuaţii generale. De exemplu, ecuaţia (2.17) e dedusă considerând influenţa mediului înconjurător asupra volumului τ prin intermediul presiunilor p; o asemenea stare de tensionare poate fi însă provocată nu numai de forţe mecanice, dar şi de alte categorii de forţe, cum ar fi forţele magnetice şi cele electrice, (n.14., n.10.). În consecinţă, relaţia (2.18) poate exprima în bune condiţiuni şi acţiunea unor asemenea categorii de forţe. Gravitovortexul generalizează sistemele de referinţă inerţiale lărgind vechiul sistem închis newtonean, S, şi creând un nou sistem gravitaţional închis, S”, care pare ”exterior” sistemului S, fig. II. 17. În raport cu sistemul S” legile de conservare ale sistemului S vor fi evident încălcate şi această încălcare este datorată forţelor ”suplimentare” gravitovortex, Fv şi Fθ fără ca prin aceasta să se încalce legile generale de conservare ale mecanicii, adică înseşi principiile generale de conservare.. De altfel, teoria actuală a gravitaţiei nu poate să afirme coerent conservarea energiei mişcării gravitaţionale, atâta timp cât ignoră forţele reale (ca forţa gravitovortex Fv) revelate de multe fenomene observabile şi măsurabile.
crivoi d- Vizitator
Noile legi ale miscarii planetelor
(continuare)
a)>0
b)Fig. II.17.a - sistem gravitovortex, S” ; b – sistem închis newtonian, S.Prin trecerea de la S la S” forma ecuaţiei de mişcare rămâne invariantă, dar legile de conservare ale mişcării sunt încălcate. Această încălcare este datorată neglijării forţelor „ suplimentare” gravitovortex, dar poate fi interpretată (formal) şi ca o defecţiune a principiului variaţional (>0), adică ca o defecţiune a mecanicii clasice .Rezumând discuţia referitoare la fenomenul vârtej - fenomen cosmic universal, I. N. Popescu concluzionează:” 1. Mişcarea circulară într-un vârtej este o mişcare perfect inerţială deoarece:este permisă în întreg spaţiul din jurul centrului mişcării;continuă în timp nelimitat, în absenţa oricăror forţe active;nu există forţe centrifuge, (h.15).2. Inerţializarea mişcării rotaţionale în cadrul sistemelor vortexinerţiale,alături de sistemele inerţiale galileiene, permite – în cadrul unei teorii a gravitaţiei de tipul gravitovortexului – o generalizare absolută a sistemelor de referinţă inerţiale, deoarece orice mişcare imaginabilă rezultă din translaţii şi rotaţii. Sistemul gravitovortex reprezintă deci un sistem inerţial generalizat (i.16.).În consecinţă, legile gravitovortexului vor fi valabile şi în sistemele inerţiale de referinţă în care sunt valabile legile teoriei gravitaţiei a lui Newton, adică în sistemele galileiene de referinţă plasate în centrele comune de greutate. De aceea utilizarea mecanicii newtoniene ca şi completarea şi dezvoltarea ei încadrul gravitovortexului, vor fi – din punct de vedere principial – legitime şi coerente, (0.5., i.16.) ;Deoarece gravitovortexul reprezintă un sistem inerţial generalizat, legile salerămân valabile în sistemele de referinţă care se mişcă oricum şi, în consecinţă vor fi echivalente cu cele ale teoriei relativităţii generale, care, pe o altă cale, obţine aceeaşi generalizare a sistemelor inerţiale; vom regăsi această echivalenţă, în diverse ipostaze, pe întreg parcursul lucrării de faţă.” (Gravitaţia – Pledoarie pentru o nouă teorie a gravitaţiei, 1982, Bucureşti, n.n) , (n.5.).Să remarcăm faptul că generalizările naturale obţinute în gravitovortex nu sunt legate în nici un fel de condiţia restrictivă a egalităţii dintre masa inertă şi masa grea, condiţie care impietează profund - aşa cum văzut pe larg în capitolele anterioare – asupra posibilităţilor practice ale acestor teoriei. Acest ”amănunt decisiv” i-a permis lui I. N. Popescu să facă un pas înainte în raport cu teoria lui Einstein, care îl va conduce la explicarea multor fenomene inaccesibile teoriilor actuale ale gravitaţiei, (g.15.). Rezultă de aici că mişcarea circulară de revoluţie a Pământului este efectiv o mişcare perfect inerţială, dar nu una galileieană, cum consideră relativitatea restrânsă, ci una vortexinerţială (o.5.). Conform lui I. N. Popescu, rezultatele negative ale experienţei Michelson, în condiţiile creşterii nelimitate a preciziei de determinare, nu pot fi explicate decât prin perfecta inerţializare a mişcării circulare, adică prin gravitovortex.Legea forţelor şi structura câmpului şi a mişcării în gravitovortexFiecărui procedeu matematic de inerţializare a mişcării gravitaţionale îi corespunde din punct de vedere fizic, adăugarea unor forţe corective la legea gravitaţiei, a lui Newton. Aşa au procedat Newton însuşi, Lense, Lorentz, Einstein; gravitovortexul nu face nici o excepţie de la această regulă, deosebirea constând în faptul că aici forţele corective au un caracter fizic foarte concret, aşa cum numai forţa corectivă a lui Lorentz îl mai are. Pentru a fi cât mai concreţi în evaluarea demersurilor euristice folosite cităm din nou din lucrarea menţionată anterior ( I. N. Popescu, Gravitaţia, 1982). ,,Conform cu indicaţia metodologică a lui Lagrange, forţele se evaluează din cantitatea de mişcare imprimată. Newton a evaluat forţa sa de gravitaţie din următoarea ecuaţie a mişcăriiFN = (mv) = m (2.19)unde membrul drept reprezintă chiar cantitatea de mişcare imprimată. Deoarece în gravitovortex ecuaţia generală a mişcării (2.19) în cazul unei particule de masă m şi de densitate ρi devine:FNi (2.20)rezultă, prin explicitarea gradientului presiunilor că legea forţelor va fi dată de relaţia:F = FN + FV = - (2.21)care derivă din potenţialul gravitovortex ( n.6.).U = UN + UV = - (2.22)Vom utiliza adesea în cursul expunerii noastre parametrul θN =, pe care îl vom numi ,, forţa absolută a centrului” gravitovortex şi care în final se va dovedi a fi o constantă universală, prin analogie cu notaţia θN =GM[L3T-2] pe care Newton o numeşte ,, forţa absolută a centrului” gravitaţional, cu toate că această constantă nu are dimensiunile unei forţe (n.4.).”…,,Pentru a se păstra structura mişcării vârtejului trebuie, evident, ca | Fv| = | Fθ|, adică forţa radială Fv va ,,echilibra” exact forţa tangenţială Fθ, la fel cum forţa gravitaţională newtoniană ,,echilibrează” forţa de inerţie din mişcarea planetelor ,,abătându-le, după cum spune Newton, de la mişcarea lor rectilinie şi uniformă”(n.5.). Aşa cum am mai arătat (Gravitaţia,§ 7.3, ), gravitovortexul induce în spaţiu nu numai mişcarea şi, respectiv, forţele active, dar şi forţele de inerţie necesare. Se înţelege că în sistemul vortexinerţial, Fθ va fi tocmai o astfel de forţă de inerţie; mişcarea oricărei particule în câmpul vârtejului va putea fi deci descrisă exact, cu ajutorul forţei active Fv şi al mecanicii lui Newton, adică aşa cum am procedat anterior. Sistemul galileian de referinţă în care este valabilă legea gravitaţiei, a lui Newton, nu este un sistem vortexinerţial. În consecinţă, forţa inerţială Fθ va fi tocmai o astfel de forţă de inerţie; mişcarea oricărei particule în câmpul vârtejului va putea fi deci descrisă exact, cu ajutorul forţei active Fv şi al mecanicii lui Newton, adică aşa cum am procedat anterior. Sistemul galileian de referinţă în care este valabilă legea gravitaţiei, a lui Newton, nu este un sistem vortexinerţial. În consecinţă, forţa inerţială Fθ (dacă ea există) va deveni, în raport cu teoria newtoniană o forţă activă şi va provoca acceleraţii ale mişcării planetare, între altele chiar avansul de periheliu. Mai concret, această forţă fiind prezentă în mişcarea reală a planetei va fi înregistrată automat în membrul drept al ecuaţiei (7.186, Gravitaţia), în timp ce membrul stâng al ecuaţiei nu conţine - în teoria lui Newton – forţa activă Fv capabilă să echilibreze o astfel de mişcare reală. Acceleraţia tangenţială pe care forţa neechilibrată Fθ o provoacă în raport cu sistemul inerţial galileian, respectiv în raport cu teoria newtoniană a gravitaţiei, face, de exemplu, ca constanta ariilor din mişcarea planetară newtoniană să devină variabilă, mai exact, să crească în timp, deoarece Fθ are acţiune permanentă. În consecinţă, planetele se vor îndepărta lent, dar permanent de soare, în ciuda celebrei propoziţii Laplace – Lagrange – Poisson care afirmă invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare. Această acceleraţie, pe care o putem deduce efectiv din observaţii, este foarte redusă, de circa 108 ori mai mică decât acceleraţia gravitaţională newtoniană, dar efectele ei sunt cumulative în timp şi pot determina schimbări importante la scara epocilor terestre sau a ,,vârstei” întregului univers, în raport cu structurile cvasistatice newtoniene”.…”În conformitate cu principiul lui Mach, mişcarea gravitovortex nu depinde deci numai de valoarea maselor M şi m şi de condiţiile iniţiale ale mişcării, ci depinde suplimentar şi de natura spaţiului ambiant (care nu poate fi vid) şi de mişcarea relativă în raport cu materia acestui spaţiu” (n.10.).…”Suplimentar faţă de cerinţele principiului lui Mach, valoarea forţelor centrifuge depinde şi de valoarea relativă a densităţilor ρ şi ρi, adică de ,,natura” substanţei (h.9.). Această cerinţă pare absolut logică; dacă forţele gravitaţionale şi mişcarea pe care ele le provoacă depind de natura substanţei, atunci şi forţele centrifuge, care ,,echilibrează „ mişcarea gravitaţională, trebuie să depindă de aceasta. După cum se observă, între forţele gravitaţionale şi cele de inerţie există într-adevăr – în gravitovortex – o ,, identitate de esenţă”, mi = mg (k.13) . Această generalizare a ideii fundamentale a lui Einstein privind ,,egalitatea de esenţă” a celor două tipuri de forţă, prin care el justifică sintetic necesitatea şi legitimitatea teoriei sale, reprezintă în principiu o generalizare a însăşi relativităţii generale, generalizare care oferă efectiv noi posibilităţi de studiu şi interpretare a fenomenelor observabile.În gravitovortex nu există însă, în general, traiectorii eliptice sau circulare închise în jurul centrului de forţă ci mişcări cvasieliptice şi cvasicirculare, (e.5.) [99].Ecuaţia diferenţială a mişcării în gravitovortexRelaţia (2.23 ) permite calculul traiectoriei unei particule de masă m în câmpul gravitovortex al particulei de masă M şi având o intensitate a vârtejului θ , funcţie de condiţiile iniţiale de lansare a particulei m., (2.23)unde γ = 1 - . Pentru γ = 1, ecuaţia (2.124) reprezintă ecuaţia mişcării newtoniene:, (2.24)Referitor la sistemele inerţiale I.N. Popescu preciza: ”Aşa cum am demonstrat anterior, mişcarea gravitaţională newtoniană nu respectă în general legile lui Kepler (§ 3.1, Gravitaţia, I. N. Popescu, 1982, n.n.); numai dacă raportăm această mişcare la sistemul inerţial de referinţă plasat în centrul comun de masă al corpurilor M şi m aceste legi ale lui Kepler, care introduc automat (din enunţ) mişcarea inerţială, sunt respectate. Tocmai din acest motiv spunem că teoria gravitaţiei a lui Newton nu este valabilă decât într-un sistem inerţial (galilean) de referinţă, adică în sistemul galilean plasat în centrul comun de masă (sistemul copernican de axe de coordonate) sau în sistemele echivalente, care se mişcă rectiliniu şi uniform în raport cu acesta (sistemele galileiene de axe de coordonate). Se poate spune deci că acele sisteme în raport cu care mişcareq gravitaţională respectă legile lui Kepler sunt sisteme inerţiale. În (§ 3.1) am văzut că în spaţiul euclidian mişcarea conform teoriei relativităţii generale încalcă legile lui Kepler, dar în spaţiul riemannian ele sunt respectate conform relaţiei (4.137). Prin urmare, şi sistemele de referinţă relativiste sunt inerţiale, aşa cum ştim din multe alte considerente. În gravitovortex legile lui Kepler sunt, de asemenea, respectate.”.. ,,Faptul că legea gravitaţiei a lui Newton nu este valabilă decât în sisteme inerţiale particulare (galileiene) şi nu în sisteme inerţiale generalizate (vortexinerţiale) face ca gravitovortexul să aducă corecţii importante mişcării gravitaţionale newtoniene.” [99].2.2.10. Teoria scalar-tensorială Brans-Dicke (1961)
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
Ai putea sa demonstrezi ca o traiectorie rectilinie "nu poate fiAbel Cavaşi a scris:Degeaba este rectilinie, dacă nu poate fi parcursă de un corp. Ea nu este (și, mai ales, nu poate fi) parcursă în realitate de niciun corp, ci este doar o abstracție. Matematica studiază dreptele și alte figuri geometrice, dar asta nu înseamnă că acele figuri geometrice au neapărat un suport material.virgil_48 a scris: - In miscarea elicoidala pe care o sustii, axa elicoidei este
rectilinie sau nu ?
parcursa de un corp" pe topicul cu Noile legi ale miscarii planetelor.
Dar formulele acelea de cinematica si geometrie nu sunt suficiente.
Miscarea este guvernata de legile dinamicii.
virgil_48- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 11380
Puncte : 44933
Data de inscriere : 03/12/2013
ENERGIE, versus forme de miscarea a materiei
Virgil 48:
1.Miscarea este guvernata de legile dinamicii.
2.De unde daca nu din "camp"?
Raspuns:
1. Miscarea naturala este "guvernata" de interactiunile matricelor entropice ale corpurilor naturale (paradigma moderna de interactiune a electroconvergentei corpurilor naturale).
De-a lungul timpului paradigmele de interactiune s-au schimbat (vezi, Anexa 2/Electroconvergenta Pamantului).
b) Miscare poate fi modelata/descrisa ( mai mult sau mai putin apropiat de "adevar") de legile cinematicii ('aspecte" cantitative) si de legile dinamicii ('aspecte" calitative).
2. Daca nu din "Camp"?; atunci din structura/organizare/functiile care initiaza/genereaza/intretin efectul aferent "campului' "local de interactiune a (matricei) corpului analizat. Vezi, interactiunea cu matricea corpului de influenta preponderenta si cum se "reflecta" aceasta "local".
"Treaba" cu conservitatea sau nonconservitate este "atributul" de lucru al fiecarei teoriii emise, functie de ceea ce vrea sa "descrie"/modeleze"/"legifereze" -o "realitate" mai mult sau mai putin cuprinzatoare/generala.
Important sa fie "validata" secventa din natura la care se refera "teoria" de datele de observatie ( vezi avansul de periheliul/Mercur pentru teoria gravitatiei/ Newto/Einstein, s.a.).
Pentru unele cazuri, conditia de conservare impusa in teorie nu este o piedica pentru "rezultate" secventiale in concordanta cu datele de observatie (vezi, mecanica newtoneana, ...,).
In ce priveste relatia "lucru mechanic" -"energie" termodinamica generalizata da verdict la intrebarea "cea fost mai intaii "oul"/Lucrumecanic sau "gaina"/energie? Si se pare ca are dreptate "oul" daca este mai intaii se "strica" mai repede decat Gaina.
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
D-le Crivoi, incep sa va suspectez si pe dvs. ca ati fost sau
sunteti profesor.
Prea ma trimiteti mereu la bibliografie si nu va lasati tras de
limba. In general nu am inteles ce mi-ati transmis. Iar despre
fragmentul de aici, mie mi se pare a fi invers, desi poate fi
vorba de modul in care interpretez eu:
Nu inteleg nici macar daca aprobati sau dezaprobati ce scriu eu.
Preferam sa vad : nu-i adevarat d-le ce scrii aici:
sunteti profesor.
Prea ma trimiteti mereu la bibliografie si nu va lasati tras de
limba. In general nu am inteles ce mi-ati transmis. Iar despre
fragmentul de aici, mie mi se pare a fi invers, desi poate fi
vorba de modul in care interpretez eu:
Cinematica se ocupa de unitati de masura, cantitati, marimi ?b) Miscare poate fi modelata/descrisa ( mai mult sau mai putin apropiat de "adevar") de legile cinematicii ('aspecte" cantitative) si de legile dinamicii ('aspecte" calitative).
Nu inteleg nici macar daca aprobati sau dezaprobati ce scriu eu.
Preferam sa vad : nu-i adevarat d-le ce scrii aici:
Sau macar : consider ca nu-i adevarat . Sper ca nu e cu suparare !XXX
virgil_48- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 11380
Puncte : 44933
Data de inscriere : 03/12/2013
Oul sau gaina
"Negativ"/" pozitiv" sunt concepte ce,..., "tin" de cadrul/sistemul de referinta (geometric, temporal,..)Cinematica (în κινεῖν, kinein, a se mișca) este o ramura a mec. clasice ce se ocupă cu studiul mișcării obiectelor fără a lua în considerație cauza ce duce la această mișcare.
Cinematica nu trebuie confundată cu altă ramură a mecanicii clasice, dinamica (care studiază relația între mișcarea obiectelor și cauza care o determină
crivoi d- Vizitator
Fond informational privind teorii de "gravitatie"
Electroconvergenta Pamantului-Anexa 2- Cercetarea prin metoda demersurilor euristice a specificului creatiei in domeniul modelarii interactiunii din Univers . continuare (secvente selectate):
Demersurile euristice utilizate cel mai des (şi care, într-o primă fază, pot fi utilizate în procesul de elaborare a noi modele de interacţiune) se referă la asigurarea tipizării şi normalizării complexe în elemente (h.15.), la admiterea unor factori sau fenomene care de obicei se consideră inadmisibile (m.3) şi la folosirea unor soluţii analoage (n.4, n.5.). Se reflectă astfel dorinţa omenirii de cunoaştere cât mai profundă a lumii în procesul complex de realizare şi perfecţionare continuă a modelării interacţiunilor din Univers.
2.1 Consideraţii asupra aplicării tehnicii demersurilor euristice
Cercetare sistematică a actului de creaţie din domeniul modelării interacţiunilor corpurilor masive cu ajutorul metodei demersurilor euristice, metoda dezvoltată de inventologul rus A.I.Polovinkin, permite evidenţierea principalelor trăsături al acestui act cât şi a sensului dezvoltării modelării [14]. Două substanţe şi un câmp sunt suficiente şi necesare pentru formarea unui sistem tehnic minim complet cât şi pentru modelarea minimă a interacţiunilor sistemelor naturale [16]. Pentru a scurta timpul de alcătuire a repertoriului propriu şi pentru a lărgi orizontul creativ, A.I. Polovinkin a elaborat un fond interdisciplinar de demersuri şi proceduri creative constituit din 15 grupe cu 261 demersuri şi 600 de proceduri elementare, fig. II.1. Prin demers euristic se înţelege acţiunea tip de modificare a soluţiilor tehnice existente, constituită dintr-o primă parte care descrie spaţiul (mulţimea) variabilelor şi răspunde la întrebarea "ce să se schimbe?" şi dintr-o a doua parte care descrie modalităţile de modificare a variabilelor răspunzând la întrebarea "cum să se schimbe?". Se numeşte demers euristic unitar demersul care se referă la un singur spaţiu al variabilelor şi la o modalitate unică de modificare a acestora. Procedura de căutare constituie un demers euristic unitar. Mai multe proceduri de căutare înrudite vor constitui un demers euristic. Mai multe demersuri creative de aceeaşi categorie vor constitui grupa de demersuri creative care, sub aspectul conţinutului, corespunde în mare măsură unei tehnici intuitive de creaţie. Tehnica demersurilor euristice constă în selectarea şi utilizarea deliberată de către inventatorii cu experienţă a unei selecţii de câteva demersuri creative, care, sub aspectul conţinutului, corespunde în mare măsură unei tehnici intuitive de creaţie. În stabilirea demersurilor euristice caracteristice utilizate în modelarea interacţiunilor din Univers s-a ţinut seama de stadiul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în perioada respectivă. Este evident că un specialist al zilelor noastre pus în situaţia ipotetică de a parcurge drumul către definirea şi realizarea unui model de interacţiune (de exemplu), va face apel la un set de demersuri euristice altul decât cel care l-a condus la o realizare asemănătoare pe Aristotel sau Galileo Galilei. Ne propunem în cele ce urmează analiza principalelor descoperiri, experimente şi invenţii care se constituie în etape principale în dezvoltarea ideii de interacţiune a corpurilor masive din Univers.
Concluzie:2.2.10. Teoria scalar-tensorială Brans-Dicke (1961)Sugerată de o multitudine de date experimentale, variabilitatea ,,constantei” gravitaţionale G, a fost ,,observată” încă de Eddington, dar cel care a formulat-o explicit şi a argumentat-o ca atare a fost P.A.M. Dirac, 1937 . Dacă G este variabil în timp rezultă clar că teoriile referitoare la gravitaţie nu reprezentau decât instantanee în drumul lung al evoluţiei universului iar rezultatele lor nu pot fi valabile decât pentru perioade relative de timp foarte scurte. Cercetările legate de o asemenea restructurare a teoriilor de gravitaţie au relevat nu numai corecţii cantitative, ci, mai ales, corecţii calitative majore, în ceea ce priveşte mişcarea sub efect gravitaţional. Sintetizând aceste încercări, în încheierea lucrării sale, Teoria Relativităţii [77], Einstein scrie (1953): ”După părerea mea, teoria prezentată aici este cea mai simplă teorie relativistă care este posibilă din punct de vedere logic. Aceasta nu înseamnă că natura nu se poate supune unei teorii mai complexe a câmpului. Teorii de câmp mai complicate au fost deseori propuse. Ele pot fi clasificate după următoarele trăsături caracteristice:[list="list-style-type: lower-alpha; direction: ltr;"]
[*]Mărirea numărului de dimensiuni ale continuumului. În acest caz trebuie explicat de ce continuumul este, aparent, redus la patru dimensiuni (a.1.).
[*]Introducerea câmpurilor de diferite naturi (de exemplu, un câmp vectorial) suprapuse câmpului deplasărilor şi câmpului corelat gik ( sau gik) , (c.20.).
[*]Introducerea ecuaţiilor de câmp de ordin superior (de derivare), (h.9.).După părerea mea, astfel de sisteme complicate şi combinaţiile lor trebuie luate în considerare numai dacă există motive fizico-empirice pentru a face aceasta .” Aşadar Einstein nu este un dogmatic; istoria demonstrează că o asemenea credinţă naivă este împărtăşită, uneori până la fanatism, numai de epigonii marilor creatori. Pentru rezolvarea problemei (H. Thiry, P. Kaliza, W. Klein, Veblen, B. P. Jordan, Ehlers, Kundt, Demming, R. H. Dicke, C. Brans şi P. J. Peebles, etc.) au fost utilizate toate procedeele enumerate de Einstein în pasajul citat mai sus, dar calea care s-a dovedit cea mai fecundă şi a fost parcursă până la capăt este cea iniţiată de Jordan, continuată şi definitivată de grupul de la Princetown, condus de prof. R. H. Dicke. Calea aleasă de Jordan [99] constă în suprapunerea unui câmp gravitaţional suplimentar, care să reflecte direct variaţia în raport cu timpul a constantei gravitaţionale G, peste câmpul deplasărilor şi cel corelat gik ale relativităţii generale (n.6.). Acest câmp suplimentar poate fi scalar, vectorial, tensorial sau tensorial de ordin superior (n.14.). Analizând cu atenţie toate aceste posibilităţi R. H. Dicke constată [60] că din cauza uniformităţii şi izotropiei universului, cel mai potrivit pentru corectarea relativităţii generale pare a fi câmpul scalar (creat de restul materiei) G = câmp scalar variabil, care reflectă direct condiţiile fizico-empirice constatate şi care trebuie suprapus câmpului gravitaţional relativist (j.18.). Landau [123] arată că se pot obţine atât ecuaţiile de câmp ale lui Einstein cât şi ecuaţiile sale ale mişcării, dacă se scrie principiul variaţional sub forma:, (2.25)
unde R este tensorul de curbură contractat, Go este constanta gravitaţională şi L densitatea langrangeiană a materiei (h.9., k4.). Se pot obţine ecuaţiile de câmp a lui Einstein, dacă se rezolvă această variaţie pentru componentele tensorului metric şi ecuaţiile relativiste ale mişcării materiei, dacă se rezolvă variaţia pentru coordonatele particulei (care apar în densitatea langrangeiană a materiei). Prin adăugarea, pur şi simplu, la densitatea langrangeiană a materiei , L, a unei densităţi suplimentare, Lλ, corespunzătoare acestui câmp scalar (a.11.), se introduce explicit câmpul scalar variabil în relativitatea generală iar ecuaţia (2.25) devine:(2.26)
Urmărind să remedieze una dintre lipsurile esenţiale ale teoriei relaţivităţii generale, din considerarea principiului lui Mach, Brans şi Dicke deduc [28] următoarea expresie a mărimii LλLλ = - G0+1 (2.27)Unde λ este câmpul scalar variabil, ω este o constantă, care ar putea fi privită ca o constantă de cuplaj a câmpului, având practic valoarea 1 (b.15.) . Scalarul, λ, care apare explicit în densitatea Lagrange, apare implicit şi în materia lagrangeiană, datorită inevitabilei dependenţe a masei particulei de câmpul scalar. Brans şi Dicke fac ipoteza că o astfel de dependenţă este de formam = moλ+1/2 (2.28)
care conform cu exigenţele relativităţii speciale, trebuie să fie aceeaşi pentru orice fel de particulă cu masa de repaus mo (h.15.). Rezultă astfel o nouă teorie a gravitaţiei care este capabilă să interpreteze mai exact realitatea observabilă, deoarece ea ţine cont de un fapt fizico-empiric nou; variabilitatea în timp a lui G, revelată de experienţă (n.19.). Demn de menţionat este faptul că introducerea în teoria relativităţii generale a unui câmp scalar-variabil (care reflectă – în acord cu datele experimentale – variaţia în timp a constantei gravitaţionale), este perfect compatibilă cu fundamentele şi cu formalismul matematic al acestei teorii, rezultatul final fiind o uşoară corecţie a ecuaţiilor de mişcare (de ex. avansul de periheliul a lui Mercur este cu 4 secunde mai mic ca în teoria lui Einstein fapt datorat influenţei aplatizării soarelui), (g.16.). Din acest punct de vedere, teoria scalar - tensorială apare ca o rivală a relativităţii generale ”pure”, ceea ce a dat naştere unor polemici ascuţite. Formalismul matematic al lui Jordan , cât şi cel al lui Brans – Dicke relevă pe lângă aspecte cantitative interesante (vezi valoarea avansului de periheliu) un aspect calitativ general. De menţionat faptul că teoria scalar – tensorială schiţată mai sus se desfăşoară strict axiomatic în cadrul geometriei definită de ecuaţiile de câmp a lui Einstein , care rămân neschimbate. Dicke observă [60] că în condiţiile unui G variabil în timp ( în cadrul geometriei definită de ecuaţiile de câmp a lui Einstein) o bară etalon se contractă sau se dilată funcţie de valoarea locală a câmpului scalar. Dar nu numai etaloanele de lungime se comportă atât de straniu în geometria lui Einstein, în condiţiile unui G variabil, ci şi etaloanele de timp (m.3.). Dicke arată [99] că şi perioadele ceasornicelor se accelerează sau se încetinesc atunci când ele sunt mutate (oricât de lent) de la un punct la altul al spaţiului definit de geometria einsteniană; ca aceste efecte ciudate nu reprezintă vechile efecte relativiste ale contracţiei lungimii şi timpului datorate vitezelor mari de deplasare (respectiv transformărilor Lorentz), ci sunt efecte noi, independente de viteză, datorate proprietăţilor intriseci ale geometriei einsteiniene, pe care această geometrie le capătă în condiţiile unui G variabil (c.21.). Se evidenţiază o mişcare cu expansiune contracţie, care nu reprezintă un efect relativist cunoscut geometriei einsteiniene. În loc să aprofundeze analiza acestor fenomene, în acord cu alte lucrări de specialitate (Milne, Walker, Mc Vittie), Dicke observă că legile fizicii, fiind legi obiective ale naturii, nu depind de geometria în care ele sunt reprezentate şi deci nici de unităţile de măsură utilizate (adică să fie invariante în raport cu o transformare oarecare a unităţilor de măsură). Dicke redefineşte geometria în care se desfăşoară formalismul matematic al teoriei sale cu ajutorul unor transformări conforme de tipul :gμν = λ gμνgμ = λ+1 gμ
adică transformă unităţile de măsură astfel încât lungimile să se comporte ”cum se cuvine”, respectiv să păstreze o aceeaşi valoare în orice punct al spaţiului şi ajunge la o nouă formă a principiului variaţional unde Φ reprezintă direct câmpul scalar, Φ~λ are dimensiunile lui G+1 (i.11., i.16.). Într-o geometrie redefinită prin transformarea unităţilor de măsură , ecuaţiile de câmp ale lui Einstein nu mai sunt valide, adică apar ele însele modificate. Se înţelege că nici ecuaţiile de mişcare nu vor fi cele ale relativităţii generale. Toate celelalte constante ale fizicii (de exemplu, viteza luminii c, constanta lui Planck ħ, etc) vor rămâne constante cu excepţia ,, constantei” gravitaţionale care va fi variabilă. Redefinirea unităţilor de măsură, de către Dicke anihilează strania contracţie şi expansiune a etaloanelor de lungime şi de timp. În concluzie:
[/list]
[list="list-style-type: decimal; direction: ltr;"]
[*]Câmpul scalar Brans - Dicke este un câmp cu raza de acţiune infinită (long range, reprezentate de particule cu masa de repaus zero, bosonice sau fermionice), asemănător câmpului gravitaţional şi celui electromagnetic (n.5.). Principalele manifestări fizice ale acestui câmp sunt [99]: Câmpul scalar conduce, practic, adică în spaţiul fizic, la o forţă de atracţie suplimentară între corpuri (alături, evident de o forţă de atracţie newtoniană) (o.5.).
[*]Câmpul scalar poate fi numai slab; practic tăria sa este de acelaşi ordin de mărime cu interacţiunea gravitaţională.
[*]Interacţiunea unui câmp scalar cu o particulă materială nu se poate naşte decât dacă masa particulei este funcţie de acest scalar.
[*]Introducerea câmpului scalar în teoria gravitaţiei face ca această teorie să devină pe deplin compatibilă cu principiul lui Mach (o.5.).În final, se poate concluziona că teoria scalar – tensorială a gravitaţiei încearcă să adapteze relativitatea generală la exigenţele impuse de ipoteza unui G variabil (confirmata la scară mare) a lui Eddington şi Dirac.
[/list]
2.3. Setul de demersuri euristice utilizate în invenţiile/descoperirile din domeniul modelării interacţiunilor din UniversÎn urma analizei principalelor descoperiri, experimente şi invenţii care se constituie în etape principale în dezvoltarea domeniului de interacţiune a corpurilor masive din Univers, se pot evidenţia demersurile euristice implicate şi se pot contura unele aspecte specifice creaţiei în domeniule menţionat (Anexa 1). Aceasta constituie o primă etapă necesară în conturarea unor demersuri creative şi proceduri de căutare generale sau individuale adaptate cerinţelor domeniului.Metoda specializată a demersurilor euristice poate fi substanţial eficientizată prin folosirea mijloacelor electronice de calcul, inventatorului revenindu‑i sinteza noilor soluţii. Într‑o a doua etapă, în care se programează însăşi demersurile euristice, se transferă calculatorului şi o parte din procesul de creaţie şi în continuare practic integral, procesul de evaluare.
Ordonarea demersurilor euristice după frecvenţa de apariţie (Tabelul 2.1)Tabelul 2.1
....................................................................................................................................................
Nr.
Crt. Tipul demersului Cantitatea 1.
h.15.
Asigurarea tipizării şi normalizării complexe în elemente 36 2. m.3. Admiterea unor factori sau fenomene care de obicei se consideră inadmisibile ; în cazuri extreme să se asigure şi unele acţiuni compensatoare. 18 3.
n.5.
Folosirea analogiei proprietăţilor altor obiecte. 15 4.
n.4.
Folosirea soluţiei analoge existente într-un alt domeniu al tehnicii, în natura nevie, în organismele vii 15 5. h.9. Asigurarea unei noi proprietăţi a obiectului : asigurarea plutirii, ermetizării, autorestabilirii, translucidităţii, etc. 14 6.
n.6.
Folosirea principiului imitaţiei 12 7. i.11. Înlocuirea unor mărimi fizice prin altele 10 8.
a.1.
Modificarea radicală a parametrilor sau atributelor obiectului. 9 9. o.5. Combinarea elementelor universale pentru realizare unor funcţii diferite noi 8 10. o.14. Folosirea posibilităţilor utilizării diferitelor efecte fizice şi a combinaţiilor acestora 6 11. j.18. Separarea în obiect a elementului cel mai necesar 6 12. o.17. Imaginarea unei noi funcţii pentru un obiect cunoscut 6 13.
o.19.
Sintetizarea unei construcţii ideale şi transformarea treptată a acesteia în una reală 4 14. i.14. Înlocuirea în obiect a sursei de energie, a tipului acţionării, a culorii etc. 4
Demersurile euristice utilizate cel mai des (şi care, într-o primă fază, pot fi utilizate în procesul de elaborare a noi modele de interacţiune) se referă la asigurarea tipizării şi normalizării complexe în elemente (h.15.), la admiterea unor factori sau fenomene care de obicei se consideră inadmisibile (m.3) şi la folosirea unor soluţii analoage (n.4, n.5.). Se reflectă astfel dorinţa omenirii de cunoaştere cât mai profundă a lumii în procesul complex de realizare şi perfecţionare continuă a modelării interacţiunilor din Univers.
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
"În analiza matematică, un câmp scalar este o funcție de mai multe variabile care asociază fiecărui punct al unui domeniu dintr-un spațiu euclidian un număr real, deci este o funcție scalară"
Atunci cum stam cu notiunea de "câmp scalar variabil" ?
Ce se mai încurca pe aici ?
Atunci cum stam cu notiunea de "câmp scalar variabil" ?
Ce se mai încurca pe aici ?
_________________
N∃GATIV
Noile legi ale mişcării planetelor
"Domeniul" din spatiul Euclidian (cadrul de masurare geometric) difera de "domeniul" specific TRG (cadrul de masurare geometrico-temporal)?
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
Da, dar unul poate fi numit spatiu si altul sistem de referinta inertial, care nu e chiar un spatiu complet. De aici necesitatea de a folosi tensorii. Sunt înca in dilema cu denumirile.crivoi d a scris:"Domeniul" din spatiul Euclidian (cadrul de masurare geometric) difera de "domeniul" specific TRG (cadrul de masurare geometrico(aici trebuia spus spatio)-temporal)?
_________________
N∃GATIV
Clarificare/ definitie!?
D-l Virgil:
2. Cercetarea se ocupa de "gasirea" de cunostinte noi (descoperiri,..., inventii). Nu intotdeauna ce "gasesc" cercetatorii se "confirma" imediat (nu numai din cauza inertiei psihologice a comunitatii stiintifice). Una- sa Gandesti (bine/rau) alta-I sa gasesti. Apropo, FOIP-ul nu va ajuta la rezolvarea problemelor care va preocupa (nonconservitatea, lucru mechanic,...)?
Daca nu va ajuta, este posibil sa fiti in situatia de a fi cercetat si nu ati "gasit". Asta nu nu ar fi "libertate de gandire" ci pur si simplul eroare de gandire.
O teorie trebuie sa "rezoneze" correct si cu "probleme din natura" rezolvate nu numai cu ceea ce "viseaza" cercetatorul.
Citind ultimele dvs. comentarii am ajuns sa ma intreb daca energia potentiala este a "locului" (cum "ziceti" dvs.) sau a (masei) corpului cum (correct) am "invatat"?
De asemenea, asemenea, constat ca redescoperiti "multe" care sunt deja/demult aplicate , cum ar fi:
-navigatia inertiala;
-utilizarea "efectului gravitational" pentru modificare/corectarea traiectoriei unor obiecte/sateliti/... din spatiu,
Vedeti, ca sunt dictionare (astronomic, ..., si altele) in care gasiti cunostinte accesibile, recunoscute care v-ar scuti de o cercetare care cu siguranta v-ar conduce la aceleiasi "rezultate". Pentru acest lucru indic studiul bibliografiei aferente.
Daca am publicat secvente din Anexa 2, am facut-o pentru a va sugera sa aprofundati studiul legat de "domeniile" pe care le abordati/propuneti pe forum.
De mult ajutor ar fi pentru discutii/critica/insusire/... expunerea a ceea ce se cunoaste actualmente in domeniul temei de cercetare propuse ( cum ar fi pt. fondul de informatii din domeniul fizicii elecoidale).
1. Invatamantul a fost si va fi intotdeauna ASA deoarece transmite cunostinte "verificate". Teoriei lui Newton I-au trebuit 80 ani pentru a fi transmisa/'predata" in invatamant.1.Cum ar trebui sa fie invatamantul pentru ca sa-ti dea si (2) libertate
de gandire si acumulare de cunostinte ?
2. Cercetarea se ocupa de "gasirea" de cunostinte noi (descoperiri,..., inventii). Nu intotdeauna ce "gasesc" cercetatorii se "confirma" imediat (nu numai din cauza inertiei psihologice a comunitatii stiintifice). Una- sa Gandesti (bine/rau) alta-I sa gasesti. Apropo, FOIP-ul nu va ajuta la rezolvarea problemelor care va preocupa (nonconservitatea, lucru mechanic,...)?
Daca nu va ajuta, este posibil sa fiti in situatia de a fi cercetat si nu ati "gasit". Asta nu nu ar fi "libertate de gandire" ci pur si simplul eroare de gandire.
O teorie trebuie sa "rezoneze" correct si cu "probleme din natura" rezolvate nu numai cu ceea ce "viseaza" cercetatorul.
Citind ultimele dvs. comentarii am ajuns sa ma intreb daca energia potentiala este a "locului" (cum "ziceti" dvs.) sau a (masei) corpului cum (correct) am "invatat"?
De asemenea, asemenea, constat ca redescoperiti "multe" care sunt deja/demult aplicate , cum ar fi:
-navigatia inertiala;
-utilizarea "efectului gravitational" pentru modificare/corectarea traiectoriei unor obiecte/sateliti/... din spatiu,
Vedeti, ca sunt dictionare (astronomic, ..., si altele) in care gasiti cunostinte accesibile, recunoscute care v-ar scuti de o cercetare care cu siguranta v-ar conduce la aceleiasi "rezultate". Pentru acest lucru indic studiul bibliografiei aferente.
Daca am publicat secvente din Anexa 2, am facut-o pentru a va sugera sa aprofundati studiul legat de "domeniile" pe care le abordati/propuneti pe forum.
De mult ajutor ar fi pentru discutii/critica/insusire/... expunerea a ceea ce se cunoaste actualmente in domeniul temei de cercetare propuse ( cum ar fi pt. fondul de informatii din domeniul fizicii elecoidale).
crivoi d- Vizitator
Aruncatul pisicii
1."Lumina" o ai sau n-o "ai". Nu-I de vina decat cel de SUS (neacoperit).1.Imi pare rau Virgil ca ai copiat aici atatea pagini care nu ma
lumineaza cu nimic.
2.Daca mai este pe forum cineva care are
la el calculul vectorial si integral, ar putea contribui la restabilirea
adevarului.
3.Ar trebui sa arate daca integrala aceea a lucrului
mecanic produs de miscarea pe o curba inchisa, tine sau nu seama
de forta centrifuga care apare.
4.Asta se intampla oricum, iar la
orbitare in mod special:
5.Daca nu tine seama, isi merita numele de integrala virusarii.
Miscarea pe o curba inchisa nu este intotdeauna in pasul
melcului.
6. P.S. Poate cunoaste cineva...pe altcineva...care sub acoperire...
2. Adevarul este in formula. Contradictia este in modelul fizic. Cel al gravitatiei clasice (newtoneene) si respectiv, cel "visat" (aici, se vede un mod cum se arunca pisica).
3. Instrumentul mathematic la care va referiti nu este utilizat pentru calculul fortei centrifuge (care, "apartine" modelului fizic construit dupa conditii fizice "pamantene").
4. Lucru mechanic este "ceea ce este" , iar GRAVITATIA ati vazut ce este ("gravitatia' lui Aristotel - stare a corpului natural ca functie de viteza sa, nu este "gravitatia" lui Newton-vazuta prin "experienta' terestra, gPamant=g la nivel Luna" pamanteana, nici "gravitatia" lui Einstein /cadru spatio-temporal, nici "gravitatia" lui I.N. Popescu/gravitovortex, nici "gravitatia' lui,..., neica nimeni).
Generalizarea pentru Univers a unor "efecte" de la nivelul Pamantului (Galilei, Newton) au condus la "infundatura" in care s-a ajuns in FIZICA si in mod special in (teoria) Gravitatiei. Asta este "problema" si teoria electroconvergentei este o incercare de a elimina 'limitele" teoriilor "secventiale" de interactiune naturala din Univers.
Astea sunt de "descoperit" si nu sa aruncam "pisica" in ringul gravitatiei/ ontologicului.
crivoi d- Vizitator
Fond informational privind teorii de "gravitatie"
Interacţiunile corpurilor ce definesc Universul
2.1. Generalităţi privind modelarea interacţiunii corpurilor
Microuniversul şi macrouniversul sunt ambele, zone ale realităţii fizice. Cercetarea elementarităţii microsistemelor aduce clarificări preţioase pentru încercările de răspuns la marile întrebări privind universul, originea şi evoluţia sa. Anticii definesc corpurile/spaţiul, mişcarea/materie, timpul şi principiile mişcării naturale încercând să stabilească relaţii cauzale între acestea (Anexa nr. 2). În evul mediu catolic, paradigma aristotelică asupra filosofiei naturale s-a menţinut prin intermediul filosofiei lui Thoma d′Aquino care a fost acceptată ca filosofie oficială a catolicismului Se poate constata că grecii antici au văzut lumea ca pe un organism, viziune bazată în cea mai mare parte pe analogia dintre lumea naturală şi societatea umană. Aceeaşi viziune a dominat şi epoca Renaşterii dar paradigma se schimbă de la organic la mecanic. Dacă în antichitatea se afirma ca mişcarea circulară a corpurilor este mişcarea perfectă, se poate constata că, perioada de la Galilei la Newton a condus la o nouă definiţie a mişcării naturale. Astfel, mişcarea universală a oricărui corp este o mişcare uniformă în linie dreaptă (sau repausul); nici un corp nu mai are propria sa stare de mişcare naturală aşa cum afost definită de antici (de ex. , o linie dreaptă în jos pentru pământ, o linie dreaptă în sus pentru foc, o mişcare circulară pentru corpurile cereşti). Concepţia aristotelică a diferitelor mişcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerţie a corpurilor în care se renunţă la credinţa lui Aristotel că o viteză uniformă a corpului necesită acţiunea continuă a unei forţe constante din mediu. Aristotel accepta inerţia corpurilor în repaus, nu, însa cea a mişcării.Newton preia acest set de adevăruri parţiale şi găseşte un set unitar de legi care explicau corect mişcarea atât a corpurilor cereşti cât şi a corpurilor pământeşti. În structurarea acestei concepţii s-a ţinut preponderent cont de specificitatea mişcării corpurilor Pământeşti şi mai puţin de procesele fizice de mişcarea specifice corpurilor cereşti (Anexa 2).După Newton au existat unele tentative formale de a clarifica presupoziţiile care au fost luate ca axiomatice în edificarea sistemului mecanicii newtoniene (E. Mach, H. Poincaré, ş. a.). Opinia lui Mach că sistemul inerţial al Universului se stabileşte în funcţie de masa stelelor fixe şi părerea lui Riemann geometria spaţiului este influenţată de materie, geometrie care influenţează la rândul ei fenomenele fizice care au loc în spaţiu l-au inspirat pe Einstein în elaborarea teoriei relativităţii generalizate. În formularea iniţială a teoriei relativităţii, Einstein a ţinut cont de
principiul lui Mach care prevedea ca proprietăţile spaţiului să fie complet determinate de distribuţia materiei în univers. Ulterior soluţiile (de vid a ecuaţiilor câmpului gravitaţional) lui Willlem de Sitter (1872-1934) şi ale lui Kurt Gödel (rotaţia absolută a universului la baza ecuaţiilor câmpului gravitaţional) au condus la ideea că principiul lui Mach nu constituie o parte esenţială a relativităţii generalizate. Astfel s-a ajuns la geometrizarea fenomenului de gravitaţie prin aceea că structura sau ”forma” spaţiului influenţează mişcarea corpurilor prin acesta, iar spaţiul este influenţat, la rândul său, de masele conţinute în el.Dorinţa de a găsi un creator care să joace rolul ceasornicarului cât şi convingerea religioasă într-o ordine creată a lumii a fost etalată de noua imagine a ”ceasornicului lumii”[48]. Elementul de finalitate din imaginea mecanică era dovedit de proprietăţile intrinseci ale lucrurilor, date de Dumnezeu, şi de regularitatea legilor Naturii, în timp ce viziunea teleologică însoţind imaginea organică a lumii susţinea o ”călăuzire a lucrurilor” generală. Evoluţia de la argumentele teleologice – care susţin că datorită legilor cauzalităţii, ordinea trebuie să aibă un scop logic, la argumentele eutaxiologice – care susţin că ordinea trebuie să aibă o cauză, care este planificată, marchează în ştiinţă trecerea de la confuzia dintre ideile de scop şi funcţie, specifică primei argumentări, la frumuseţea matematică şi armonia pe care o etalează argumentarea eutaxiologică care, însă, presupune utilizarea unor considerabile cunoştinţe ştiinţifice. Din acest motiv, argumentele eutaxiologice, mai simple logic dar mai dificile conceptual şi mai interesante, au atras mai puţin minţile obişnuite. În timp ce argumentele teleologice se bazau pe ideea că lucrurile au fost făurite spre folosul nostru imediat sau în vederea unei finalităţi ultime, argumentele eutaxiologice indicau doar alcătuirea lor armonioasă, coprezentă. Argumentul Finalist eutaxiologic este foarte asemănător cu Principiul Antropic Slab. Argumentele finaliste teleologice sunt analoage cu Principiul Antropic Final, iar Principiul Antropic Tare are ceva în comun cu ambele forme ale Argumentului Finalist. Ca o regulă, abordarea eutaxiologică este asociată perspectivei locale şi analitice, tipică pentru fizica modernă, în timp ce argumentele teleologice merg mână în mână cu o viziune holistă, globală şi sintetică a lumii. Ambele abordări au condus la progresul ştiinţei. Viziunea modernă asupra Naturii îi accentuează caracterul neterminat şi în mişcare şi indică astfel adevăratul sens în care lumea noastră se deosebeşte de un ceas. Un ceas neterminat nu funcţionează şi descoperirea rolului timpului în Natură a dus la părăsirea argumentelor finaliste bazate pe armonie şi perfecţiune omniprezentă în favoarea acelora care se concentrau pe coincidenţele co-prezente curente. Cealaltă viziune modernă se referă la faptul că s-a ajuns să realizăm deosebirea dintre lume aşa cum este cu adevărat (”realitatea”) şi teoriile ştiinţifice despre lume şi modelele ei. În toate privinţele, teoriile fizice sunt descrieri imperfecte ale realităţii observabile, aproximaţii ale realităţii fizice (cercetată, analizată) care nu permit tragerea concluziilor de amploare despre natura ultimă a realităţii obiective. Oamenii de ştiinţă nu au recunoscut totdeauna acest lucru şi nu o fac nici în prezent. Teoriile fizice actuale nu trebuie absolutizate şi eternizate. Ele suferă o dezvoltare succesivă calitativă ducând la un moment dat la crearea prin salt a unor teorii calitativ noi, care reflectă mai bine realitatea obiectivă, conţin ca un caz particular sau caz limită teoriile precedente şi arată totodată domeniul lor de valabilitate (principiul de corespondenţă). Referitor la teoriile din fizică Einstein preciza: ”În fizică putem găsi mai multe tipuri de teorii. Cele mai multe dintre acestea sunt constructive. Ele încearcă să construiască o imagine a fenomenelor mai complexe folosind materiale cu o schemă formală relativ simplă, de la care pornesc […]. Atunci când spunem că am reuşit să înţelegem un grup de procese naturale, înţelegem invariabil prin asta că a fost găsită o teorie constructivă care acoperă procesele respective. Împreună cu această clasă foarte importantă de teorii există o a doua, pe care eu o numesc „teorii principiale”. Acestea folosesc metoda analitică, nu cea sintetică.[…]. Avantajele unei teorii constructive sunt completitudinea, adaptabilitatea şi claritatea, iar cele ale unei teorii principiale sunt perfecţiunea logică şi siguranţa fundamentului ei.”[ 48].Fizica particulelor elementare a cunoscut şi cunoaşte două modele sau structuri explicative fundamentale pentru strategii de cercetare distincte şi rivale, prima „democriteană“,iar pe ultima „platonistă“. Prima perspectivă, cea democriteană, reduce ceea ce este complicat la ceva mai simplu, acceptă predominanţa substanţei discontinue (particulele), deci a materiei. Procedând inductiv, perspectiva democcratianăe îndreaptă spre determinarea constituenţilor ultimi ai structurii substanţei, A doua perspectivă, cea platonistă, păstrează şi sporeşte complexitatea, acceptă predominanţa substratului continuu (câmpul material), a energiei, nu este de acord cu o„explicaţie ultimă“ prin particulele elementare, ci se întreabă asupra unui „de ce“ profund, care permite să fie descoperirile experimentale tocmai cele care sunt şi nu altele, prin procedeul deductiv. ”Democriteenii“ intenţionează o inducţie de la existenţa unei particule la existenţa mai multor particule, apoi în final, la toate particulele cunoscute şi existente, cu rezultatul marii unificări. “Platoniştii“ consideră eronată tentativa şi vor să deducă din ecuaţiile matematice ale teoriei descoperite pur formal, diversitatea lumii fizice a experimentului. Cele două cunoscute procedee logice (inducţia şi deducţia) sunt incriminate. Nici unul din ele nu este unic, necesar şi suficient în cunoaşterea ştiinţifică. Ele se completează reciproc în funcţie de necesitatea trecerilor de la concret la abstract şi invers, prin trepte intermediare de abstracţie şi concretitudine date de puncte de referinţă anumite. Nu există vreun procedeu unic, standard, de cunoaştere, descoperire şi testare experimentală. Poziţia democriteană e considerată naivă, necritică, în timp ce a doua e critică şi reflexivă. Predominantă în lumea ştiinţifică este credinţa că numai o teorie unitară a câmpului poate unifica lumea fizică [48].În modelarea interacţiunii din Univers s-a ţinut preponderent seama de manifestarea interacţiunii la nivelul globului terestru ca apoi pe baza observaţiilor/experimentului să fie generalizat modelul şi pentru corpurile din Univers. Din antichitate până în prezent au fost necesare multiple “artificii” pentru salvarea fenomenelor ce stăteau la baza ipotezei de interacţiune a corpurilor din Univers. Aşa au procedat anticii, aşa s-a procedat şi se procedează încă perioada contemporană nouă. Diferitele ipoteze de interacţiune emise de-a lungul timpului au permis minţii omeneşti să descifrezea cât mai multe pagini din numărul infinit al carţii naturii (Anexa nr.2).
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
A sti si a putea
Dn Crivoi,
Admirabil efortul dvs de a ne prezenta pe bucati digerabile.
In mileniul trei, cu nivelul de cunostinte de mecanica cereasca si posibilitatile tehnice ar fi de asteptat o expansiune umana in Cosmos, acolo unde stiinta pretinde ca a ajuns cu gandul, cu intelegerea.
Se aud planuri vechi despre Marte...
Vorba ceea, teoria ca teoria, practica...
Vom vedea in viitor daca romantismul contemplarii Cosmosului va fi continuat cu realismul asteptat al colonizarii Cosmosului.
Adica nu numai sa stim ci si sa putem...
Dn Crivoi,
Admirabil efortul dvs de a ne prezenta pe bucati digerabile.
In mileniul trei, cu nivelul de cunostinte de mecanica cereasca si posibilitatile tehnice ar fi de asteptat o expansiune umana in Cosmos, acolo unde stiinta pretinde ca a ajuns cu gandul, cu intelegerea.
Se aud planuri vechi despre Marte...
Vorba ceea, teoria ca teoria, practica...
Vom vedea in viitor daca romantismul contemplarii Cosmosului va fi continuat cu realismul asteptat al colonizarii Cosmosului.
Adica nu numai sa stim ci si sa putem...
eugen- Moderator
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 3975
Puncte : 33381
Data de inscriere : 19/03/2010
Obiective curente : Ma intereseaza comportarea bobinelor in inalta frecventa, la care apar impedante capacitive proprii sporite, eliminarea lor, reducerea rezistentei peliculare, marirea inductantei unei bobine, condensatori de inalta capacitate, etc.
Paradigma electroconvergentei
1.Inainte de a "sti" (autor) si a "putea"(parerea celorlalti) trebuie sa comunici interlocuitorilor "cultura"/ "limba" in care vorbesti (fondul general de cunostinte ale domeniului, la nivelul "intelegeriii "despre ce vorbim"). Ati vazut cum au reactionat (si pe buna dreptate) majoritatea celor care au intervenit cand am prezentat noile constructe: matice entropica, corp natural, corp de influenta preponderenta, electroconvergenta?! Interlocutorul trebuie sa aiba cunostinte solide in domeniu pentru a putea "analiza" (eventual, intrebuinta/insusi) correct ceea ce propui.D-l Eugen:
1.Adica nu numai sa stim ci si sa putem...
2.Admirabil efortul dvs de a ne prezenta pe bucati digerabile.
3.Vorba ceea, teoria ca teoria, practica...
4.Vom vedea in viitor daca romantismul contemplarii Cosmosului va fi continuat cu realismul asteptat al colonizarii Cosmosului.
5.Se aud planuri vechi despre Marte...
6.In mileniul trei, cu nivelul de cunostinte de mecanica cereasca si posibilitatile tehnice ar fi de asteptat o expansiune umana in Cosmos, acolo unde stiinta pretinde ca a ajuns cu gandul, cu intelegerea.
2. Ca sa propui ceva nou/solid stiintific, trebuie parcursi pasii stabiliti deja in creatie(fluxul general al creatiei din care v-am prezentat doar 3).
3. In baza teoriei electroconvergentei am realizat /propus cateva inventii unele medaliate (aur, bronz) la diferite saloane de inventii. E drept ca cele mai importante au fost ,..., "neintelese". Ramane de "vazut" (de cei care cunosc"Fondul general al domeniului rachete, amortizor de zgomot,...,).
4. Cu "realismul" de la noi slabe sperante (fiind un domeniu de cunostinte "nisa"/care nu are piata la noi, din pacate).
5. Aici "nu se aude"!
6. Asa va fi! Cine o va face, se poate vedea (cine incearca, "de pe la noi" potrivit "media' au numai "esecuri", ceilalti in schimb "triumfa")
Concluzie:
Asa ca niciodata nu-I "indestulatoare" INFORMATIA. Se "ineaca" doar cei ce n-o doresc! Dar, cine n-o doreste GRATIS? Vinul cel mai bun este cel,..., GRATIS!
Sanatate si success!
crivoi d- Vizitator
Paradigma electroconvergentei
Anexa 1. Electroconvergenta Pamantului, ed Performantica, Iasi 2005.Virgil 48:
Exista legea timpului, a volumului sau a masei? Inertia este una dintre datele
primare ale Universului, cea care sustine miscarea. Fara inertie nu ar
exista Universul
Secventa referitoare la Impetus/inertie.
1.2 Teoria modernă a impetusului
Istoric vorbind, Aristotel şi Galileo Galilei sunt autorii care au marcat prin lucrările lor etapele distincte ale modului în care este abordată problema mişcării în general şi a celei ,,nenaturale”, care necesită acţiunea unui agent exterior, în special.
Galileo Galilei este preocupat de cinematică, adică de descrierea cantitativă a mişcării. El este preocupat mai ale de mişcarea corpurilor pe Pământ. Meritul lui Galilei constă în faptul că a fost capabil să extragă o mare cantitate de date utile cu ajutorul unor instrumente foarte simple. În urma experienţelor sale el afirmă că mişcarea natural accelerată ar trebui definită într-un mod care nu numai că este în concordanţă cu faptele , dar să respecte şi criteriul simplităţii, adică viteza sa să crească în modul cel mai simplu cu putinţă. Mai întâii defineşte mişcarea uniformă a corpurilor ca aceea în care la intervale egale de timp se parcurg distanţe egale, pentru ca ulterior să propună ideea că , în căderea liberă a unui obiect, acceleraţia este astfel încât încât în intervale egale de timp creşterile vitezei sunt egale:
”O mişcare se spune că este egal sau uniform accelerată când , pornind din repaus, [viteza sa] primeşte creşteri egale în timpuri egale.”
Intuiţia sa a constat în a concepe timpul t ca pe ceva ce astăzi se numeşte o variabilă independentă, astfel încât poziţia x = x(t) şi viteza v=v(t) să devină funcţii de această variabilă care curge cu propria sa rată (uniformă). Ea va fi folosită şi de Newton ca variabilă ”curgătoare” când a propus ”fluxiunile” (cunoscute astăzi sub numele de derivate).
Pentru Galileo, mişcarea natural (sau uniform) accelerată includea nu numai căderea liberă a unui corp, ci şi mişcarea unui corp pe un plan cu înclinare mică; argumentul său era că din definiţia mişcării uniform accelerate decurge că un obiect care porneşte din repaus va parcurge o distanţă proporţională cu pătratul timpului parcurs, predicţie confirmată de rezultatele celor aproximativ 100 de experimente cu planuri înclinate.
Utilizând o argumentaţie geometrică Galileo Galilei studiază mişcarea unui proiectil în condiţiile în care acesta suferă o acceleraţie în jos şi îşi păstrează o viteză orizontală constantă. Galileo Galilei nu a cercetat niciodată cauza acceleraţiei ”în jos” pe care toate corpurile o suferă în apropierea suprafeţei Pământului. Cu toate acestea, el a formulat conceptul de inerţie a unui corp, ca proprietate prin care un corp tinde să se menţină în starea sa de mişcare. În Dialoguri , într-o discuţie între Simplicio şi Salviati (două personale ale cărţii), Galileo raţionează că deoarece o bilă perfectă lăsată să cadă pe un plan înclinat îşi va mări continuu viteza şi deoarece una aruncată în sus pe planul înclinat va fi decelerată şi continuu încetinită, până la oprire, atunci o bilă aruncată pe un plan orizontal va continua să se mişte pe suprafaţa sa cu viteza constantă. În sprijinul afirmaţiei de mai sus el menţionează cazul unei bile grele lăsate să cadă de pe catargul unei corăbii în mişcare; aceasta ajunge la baza catargului şi nu în spatele acestuia, fig. 6.3
vo Fig. 6.3
Prin urmare un corp lăsat în voia lui îşi menţine starea de mişcare. Din lucrare nu rezultă dacă corpul se va mişca în linie dreaptă sau va fi o mişcare într-un cerc paralel cu suprafaţa Pământului. Legea inerţiei a lui Galileo susţinea că mişcarea circulară se perpetuează de la sine.
Mai târziu, Descartes enunţă o lege a inerţiei corectă conform căreia corpurile tind să-şi păstreze o mişcare în linie dreaptă (sau să rămână în repaus) atât timp cât nu este supus unei constrângeri. Potrivit lui Descartes, traiectoriile planetele sunt curbate de vârtejurile care există peste tot în spaţiu cosmic. În definirii inerţiei (Principiile filosofiei, 1664), René Descartes (1596-1650) utilizează două legi ale naturii:
XXXVII. Prima lege a naturii: orice lucru, dacă este în repaus, continuă să rămână în aceeaşi stare, iar îndată ce este pus în mişcare continuă să se mişte.
Orice lucru, în măsura în care este simplu şi nedevizat, rămâne întotdeauna în aceeaşi stare atâta vreme cât este lăsat în voia lui şi nu şi-o modifică niciodată decât dacă intervine un agent exterior.XXXIX. Cea de a două lege a naturii: orice mişcare are loc prin ea însăşi, în linie dreaptă; şi deci lucrurile care se mişcă într-un cerc tind întotdeauna să se îndepărteze de centrul cercului pe care îl descriu.
Orice parte a unui corp, lăsată în voia ei, continuă să se mişte, dar niciodată după o linie curbă, ci numai în lungul unei linii drepte […] şi orice mişcare circulară este întotdeauna constrânsă.
Conceptul de mişcare inerţială se impunea din ce în ce mai mult, astfel încât Huygens, în Mişcarea corpurilor care se ciocnesc , scrisă în anul 1650 şi publicată în anul 1703, a enunţat această axiomă a inerţiei simplu, fără nici o motivaţie sau justificare, astfel: ”Orice corp care se află deja în mişcare va continua să se mişte mereu cu aceeaşi viteză şi în linie dreaptă dacă nu este împiedicat”
Enunţul inerţiei este aproape similar cu cel propus ulterior de Newton. ca Legea I în PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale) – celebrele Principii care au stat la baza mecanicii clasice.Lucrarea lui Newton începe cu o serie de definiţii astfel:
Definiţia I se referă la masă, echivoc însă, deoarece defineşte masa funcţie de densitate această noţiune nefiind definită în carte. Definiţia II introduce impulsul care la rândul lui este definit tot în funcţie de masă. Definiţiile III-VIII definesc diferite tipuri de forţă (inerţială, imprimată şi centripetă) şi afirmă că pentru a modifica starea de mişcare sau de repaus a unui corp este totgeauna necesară o forţă. Definiţia VI afirmă că acceleraţia centripetă este proporţională cu forţa centripetă.
Deşi sunt deja conţinute implicit în Definiţiile anterioare referitoare la forţe, în continuarea acestora în Principii sunt enunţate Legile I (a inerţiei ) şi II (F = ma). Sensul exact al Legii III ( a acţiunii şi reacţiunii) este condiţionat de clarificarea sensurilor noţiunilor de forţă şi, prin aceasta, de masă (Definiţia I). Corolarele care urmează Legilor stabilesc prin deducţie şi informaţii experimentale despre natura forţelor din lumea reală (pământească) legea paralelogramului forţelor şi caracterul vectorial al forţelor, faptul că fiecare de corpuri generează forţe de acţiune şi reacţiune între ele într-un mod care este independent de faptul dacă celelalte sunt sau nu prezente.
Se poate constatat că perioada de la Galilei la Newton a condus la o nouă definiţie a mişcării naturale. Mişcarea universală a oricărui corp este o mişcare uniformă în linie dreaptă (sau repausul); nici un corp nu mai are propria sa stare de mişcare naturală (de ex. , o linie dreaptă în jos pentru pământ, o linie dreaptă în sus pentru foc, o mişcare circulară pentru corpurile cereşti). Concepţia aristotelică a diferitelor mişcări naturale pentru diferite tipuri de corpuri este abandonată impunându-se conceptul modern de inerţie a corpurilor în care se renunţă la credinţa lui Aristotel că o viteză uniformă necesită acţiunea continuă a unei forţe constante.
Newton preia acest set de adevăruri parţiale şi găseşte un set unitar de legi care explicau corect mişcarea atât a corpurilor cereşti cât şi a corpurilor pământeşti.În structurarea acestei concepţii s-a ţinut preponderent cont de specificitatea mişcării corpurilor Pământeşti (lucru bun) şi mai puţin de procesele fizice de mişcarea corpurilor cereşti (lucru rău).
După Newton au existat unele tentative formale de a clarifica presupoziţiile care au fost luate ca axiomatice în edificarea sistemului mecanicii newtoniene (E. Mach, H. Poincaré, ş. a.). Opinia lui Mach că sistemul inerţial al Universului se stabileşte în funcţie de masa stelelor fixe şi părerea lui Riemann că materia influenţează geometria spaţiului, care influenţează la rândul ei, fenomenele fizice care au loc în acesta l-au inspirat pe Einstein în elaborarea teoriei relativităţii generalizate. În formularea iniţială a teoriei relativităţii, Einstein a ţinut cont de principiul lui Mach care prevedea ca proprietăţile spaţiului să fie complet determinate de distribuţia materiei în univers. Ulterior soluţiile (de vid a ecuaţiilor câmpului gravitaţional) lui Willlem de Sitter (1872-1934) şi ale lui Kurt Gödel (rotaţia absolută a universului la baza ecuaţiilor câmpului gravitaţional) au condus la ideea că principiul lui Mach nu constituie o parte esenţială a relativităţii generalizate. Astfel s-a ajuns la geometrizarea fenomenului de gravitaţie prin aceea că structura sau ”forma” spaţiului influenţează mişcarea prin acesta a corpurilor iar spaţiul este influenţat, la rândul său, de masele conţinute în el.
crivoi d- Vizitator
Fond informational privind teorii de "gravitatie"
Anexa nr.1
1. Corp, mişcare/materie, loc/spaţiul şi timp.
Din cele mai vechi timpuri a stăruit întrebarea: Cum au început timpul, spaţiul, mişcarea materia ? Dintodeauna problemele ştiinţifice sunt strâns legate de problemele filosofice. Ideile filozofilor, matematicienilor, ş.a. cum ar fi ale lui Anaxagora (continuator al şcolii lui Thales, din Asia Mică), Democrit (din Abdera, Tracia), Zenon (din Eleea, Italia de sud), ş.a. cunosc in Atena veacului al V-lea î.H. o mare răspândire. Este perioada de de inflorire a Atenei, urmare a aplicării principiilor democratice (cu limitele ei) în selectia şi promovarea oamenilor in viaţa publică.
[...].........................................................................................................................................................................
- Democrit din Abdera (c. 460 – c. 370), precedat în explicarea lumii pe o bazăasemănătoare de către Leucip (c. 500-440), la rândul lui elev al lui Parmenide, consideră că realitatea are un component unic, foarte fin, atomul, ultimul element nedivizibil în seria divizibilă a substanţei unice. Democrit admite că cunoaşterea are loc pe două căi- prin simţuri (cunoştinţa impură, obscură) şi prin intelect (cunoştinţa pură, care pune omul în legătură directă cu natura lucrurilor, cu atomii). Aplică teoria atomistă la matematică negând divizibilitatea infinită; el a presupus că totul este este alcătuit din unităţi discrete, că orice mărime constă din mărimi prime. Atomii sunt plini, perfecţi şi eterni şi se mişcă în vid sub acţiunea unei forţe. Aceştia sunt în număr infinit şi se deosebesc numai prin poziţie (ca literele Z şi N), ordine (ca AB şi BA) şi formă sau figură (ca A şi B). Prin mişcare şi aglomerare, dirijate de legi raţionale, atomii pot da naştere oricărui element sau fenomen (h.15). Tot Democrit, după spusele lui Aristotel, a vorbit prima oară despre necesitatea unor definiţii ale lucrurilor fizice; pentru prima dată dă o explicaţie a Căii Laptelui, afirmând că ea este constituită dintr-un număr uriaş de stele foarte apropiate între ele. El consideră că gravitatea este o proprietate a materiei. În concepţia sa, atomii fiind în veşnică mişcare, un corp persistă în mişcarea sa până este împiedicat de un obiect, de o cauză oarecare (ideea ce va fi preluată şi dezvoltată de Galilei şi Newton pentru definirea inerţiei). Astfel el concepe toate corpurile ca având greutate precum şi tendinţa de a se mişca/cădea spre ,, locul natural” al lumii (centrul ei), idee care va fi preluată şi dezvoltată şi de Aristotel.
[...].............................................................................................................................................
- Socrate (469-399), filozof din Atena, preocupat aproape exclusiv de căile princare cunoaştem lumea, dă o mare importanţă conceptelor generale, naturii lor, modului lor de formare. Adevărul poate fi obţinut din analiza pură a conceptelor. Obiectivul ştiinţei este de a sesiza ceea ce este permanent în lucruri. Socrate se preocupă de idei, de adevărul lucrurilor, nu de lucruri. Principalul în filozofie ar fi definirea obiectelor. Maeotica (arta de a moşi, de a naşte adevărul), metodă socratică de creaţie, constă în a pune întrebări din care să rezulte determinările care aparţin unui concept –conţinutul său-, precum şi cele care nu-i aparţin.
- Platon (428-347 î. H.) elev al lui Socrate, continuă şi dă o orientare proprie
operei acestuia. Opiniile şi îndeosebi metoda lui Socrate apar în Dialogurile lui Platon. Potrivit lui Platon, cunoaşterea se realizează pe două planuri: pe cel al sensibilului, care ne oferă opinii, cunoştinţe aproximativ utile în practică; pe cel al inteligenţei, care ne oferă cunoşterea ştiinţifică. [...]
............................................................................................................................................................................
- În temeiul vastei sale operaţii de formulare şi sistematizare Aristotel ajungela concepţia că lumea e reală şi cogniscibilă. El admite patru feluri de cauze : materială (din ce este făcut un obiect), formală (modelul sau definiţia abstractă a obiectului), eficientă (acţiunea sau forţa care generează obiectul) şi finală (scopul care a prezidat la crearea obiectului – entelehia), cu accentul pe cea formală şi pe cea finală. Aristotel a dat soluţii proprii în problema elementelor lumii. La cele patru elemente ale lui Empedocle - pămîntul, apa, aerul, focul – pe care el nu le vede de sine stătătoare (cu atât mai puţin ca elemente prime) ci doar ca aspecte ale unei materii primordiale, pe care le plasează in lumea sublunară, Aristotel adaugă un al cincilea element/esenţă, eterul - inalterabil şi necoruptibil - plasat de el in sfera cerească. Pe baza cunoştinţelor existente Aristotel trage concluzii logice referitoare la diferitele forme pe care le poate lua materia (urmarea a preexistenţei acesteia ca potenţă ), la modul cum se realizează forma prin îmbinarea a patru calităţi fundamentale –recele, caldul, uscatul şi umedul- care nu există izolate ci doar în cupluri. Materia primordială, cu toate aspectele ei şi formele la care dă naştere, umple tot spaţiul, existenţa vidului fiind negată. Aristotel s-a idoit de posibilitatea de a aplica matematica în ştiinţele ce descriu lumea sublunară. Acceptarea implicită a ideii că fenomenele pot fi controlate a adus în discuţie matematica care permite obţinerea directă a unor propoziţii empirice compatibile cu cele predictive.Viziunea vechilor greci despre universul fizic este articulată şi formulată cel mai deplin de către Aristotel. Ca şi majoritatea gânditorilor greci, Aristotel abordează probleme mari, generale la care propune soluţii mai mult sau mai puţin speculative; se iniţiază astfel marele dialog care încearcă să răspundă la întrebările cele mai presante, mai pline de semnificaţie şi de ,,ultime” pentru cunoaşterea umană. În lucrarea sa monumentală întitulată Fizica Aristotel studiază corpurile naturale (sau materiale). Termenul (fizica), care la început era un adjectiv pentru lucruri („naturale”) este utilizat de Aristotel în sensul de ,,ştiinţă a naturii”; de aici, denumirea de ,,filozofi ai naturii” dată mai târziu oamenilor de ştiinţă. Spre deosebire de Platon, cu formele sale înnăscute, Aristotel susţine că nu există cunoaştere înnăscută; cunoaşterea începe cu experienţa senzorială, cu date din lumea reală pentru ca apoi să se constituie reguli generale şi legi. Artistotel susţine ideea că mişcarea naturală a corpurilor este provocată de greutate (sau de uşurinţă) şi că distanţa parcursă de un anumit corp într-un timp dat creşte cu greutatea (Aristotel, Despre ceruri). În Fizica în legătură cu aceasta afirmă că: ”Vedem cum corpurile care au un impuls mai mare, fie de greutate fie de uşurinţă, dacă sunt asemănătoare din alte puncte de vedere, se mişcă mai repede pe o distanţă egală şi în raportul de mărime pe care îl au între ele”.Deseori acest paragraf este interpretat greşit susţinându – se că Aristotel credea că corpurile mai grele cad mai repede decât cele mai puţin grele, funcţie de raportul dintre greutăţile lor, fără a se ţine seama de înţelesul de atunci a unor termeni utilizaţi. Măsura greutăţii în etapa actuală pune accentul pe sensul cantitaţiv de ”povară” pe când în antichitate sensul era de natură calitativă. La Aristotel viteza corpului constituie variabila de bază a (măsurii) greutăţii; pe măsură ce corpul se mişcă, viteza creşte iar greutatea se modifică. Descriere mişcării corpurilor făcută de Aristotel trebuie analizată în contextul terminologiei specifice timpului său şi nu potrivit semnificaţiei actuale mult diferite al unor termeni preluaţi din teorie. Potrivit lui Aristotel, orice mişcare care nu este naturală este violentă/forţată şi, pentru a avea loc , are nevoie de intervenţia unui agent de afară . Mişcarea naturală propriu – zisă a unui corp era determinată de ponderea fiecăruia din elementele de bază ale sale: pământ, apă, aer şi foc - pentru regiunea sublunară şi eterul pentru straturile sferice de dincolo de orbita lunii. Focul şi pământul erau extremele între care erau plasate ”intermediarele”, apa şi aerul. Fiecare element îşi avea locul lor natural, către care tinde să se plaseze şi , odată ajuns acolo devenea pasiv, liniştit spre binele şi armonia naturii. Concepţia lui Aristotel referitoare la mişcarea obiectelor fizice au la bază noţiunile de schimbare şi devenire – transformarea potenţialităţii în realitate. Astfel, realitatea/actualitatea unui element este conferită numai dacă se află în locul său natural spre care tind să se plaseze lucrurile spre binele naturii. În această schemă nu există automenţinere, mişcare fără cauze, deoarece pentru orice mişcare este un agent exterior. Un corp constând din pământ s-ar mişca cu atât mai repede cu cât ajunge mai repede la locul său natural (centru Pământului şi al Universului); ca urmare , greutatea poate să crească (ca şi viteaza sa) pe durata mişcării. Eficienţa în mişcare a greutăţii unui corp compus din Pământ creşte pe măsură ce acesta se apropie de locul său natural. Uşurinţa constituie principiul cauzal corespunzător pentru foc; un gol adevărat (un vid, conform terminologiei actuale) este imposibil, deoarece în acest caz nu poate exista mişcarea naturală. Un mediu serveşte drept cauză a mişcării şi în acelaşi timp opune rezistenţă la mişcare. În textul original, în greacă al fragmentului citat anterior, Aristotel nu a folosit niciodată verbul a cădea, astfel încât el nu a particularizat mişcare prin referire la cazul mişcării verticale de cădere liberă. În evul mediu, şi apoi în Renaştere, s-a lansat şi se credea ideea deformată că doctrina lui Aristotel afirmă că viteza căderii unui corp este direct proporţională cu greutatea sa (cu ”povara” sa, măsură cantitativă aferentă simţirii umane). Motivaţia acestei situaţii constă în aceea că multe dintre ideile antichităţii clasice greceşti au ajuns la europeni înainte de Renaştere prin lucrările autorilor romani scrise în latină. Astfel Titus Lucretius Lucreţiu (c. 96 - c. 55 î. Hr.) în marele său poem De Rerum Natura foloseşte verbul ”a cădea” şi aceasta poate explica în parte părerea din Renaştere că Aristotel ar fi făcut la fel. Universul lui Aristotel nu acceptă existenţa golului (vidului, în limbajul actual). Existenţa unui gol vine în contradicţie cu conceptul său de mişcare naturală, ca fiind direcţionată către un loc, loc ce nu poate fi precizat într-un gol (universal). Această imposibilitate a unui gol este centrală fizicii şi viziunii aristoteliene asupra lumii în general.
- Hiparh (c. 190 - 125), cel mai mare astronom şi observator al antichităţii, afost primul care a exprimat (destul de vag) conceptul de forţă imprimată/inerţie care este transmisă unui corp în mişcare. Această forţă imprimată este consumată de/şi în mediul din jur, astfel încât corpul ajunge în cele din urmă în repaus.
- Filozoful creştin Filoponus (c. 490 - c. 566), prin comentariul asupra Fiziciilui Aristotel, din anul 533 declanşează atacul la aşa zisă ”dogmă aristotelică” , conform căreia un corp mai greu ”cade” mai repede decât unul mai uşor . El neagă teoria proporţionalităţii vitezei cu greutatea corpului în cădere liberă şi a considerat drept cauză a greutăţii corpurilor tendinţa lor de a se uni cu ”locul natural”, în care este conncentrată masa principală a substanţei lor. Bazat mai mult pe simţuri şi mai puţin pe raţional, Filoponus a negat, de asemenea, faptul că mediul prin care se mişcă un obiect este un factor cauzal ( în sensul în care Aristotel considera că este). Pe urmele lui Hiparh, anticipează ideea de inerţie; afirmă existenţa probabilă a unui fenomen ce întreţine mişcarea şi, pe baza aceasta, dezvoltă conţinutul noţiunii care se va numi ”impetus”- impuls suplimentar sau forţă propulsivă dobândită de un corp în mişcare, ca rezultat al punerii lui în mişcare. De notat că mişcarea printr-un gol nu mai presupune o viteză infinită, cum se întâmplă în cazul lui Aristotel.
- Avicenna (980 – 1037), Avempace (c. 1095 – 1138/39) au adoptat , în privinţaforţei imprimate o poziţie asemănătoare cu a lui Filiponus. Aceste idei au fost cunoscute în Evul Mediu prin intermediul unor traduceri în latină ale comentariilor arabului spaniol Averroes (1126 – 1198) asupra lucrărilor lui Aristotel. Un aspect semnificativ al acestor teorii despre forţa imprimată este că toate priveau că acest impetus ca fiind cauza, nu efectul mişcarii.
- Doctrina episcopului Lincoln Robert Grosseteste (1175-1253) este o sinteză întreplatonism (teoria ideilor), aristotelism (teoria universalului în pluritate) şi peripatetism (teoria inteligenţelor). El constată: “Unii susţin că universalul nu există decât în suflet sau în intelect şi nicăieri în altă parte. Este fals. Dimpotrivă universalul este în lucruri. De fapt, universalul este unul în mai multe lucruri aşa cum afirmă Aristotel în Analitica secundă, doar imaginea este în suflet”.
- Albert cel Mare respinge direct platonismul (nu adevăratul platonism, ci un
platonism mutilat, care nu poate face distincţie între universalul de comunitate şi cel de predicţie) [Sturzu].p18[size=15].[/size] - În anul 1277, la Universitatea din Paris, Papa Ioan XXI ( augustinianul PetrusHispanus) obţine condamnarea aristotelismului arab şi a celui thomist. Între cele 219 doctrine cenzurate de episcopul de Paris ( care s-a ocupat de acesată condamnare) intră şi respingerea aristotelică a mişcării inerţiale. Pierre Duhem, în “Sistemul lumii” susţine “[...] dacă ar trebui să atribuim ştiinţei moderne o dată de naştere, am alege, fără indoială: 1277. [...] Înţeleasă ca o condamnare a necesitarismului elen, această condamnare îi va conduce pe unii teologi să afirme ca posibile, în virtutea atotputerniciei lui Dumnezeu, poziţii ştiinţifice sau filozofice care tradiţional, erau considerate imposibile în virtutea esenţei lucrurilor. Permiţând experimente mintale noi, noţiunea teologică de Dumnezeu cu putere nemăsurată a eliberat spiritele din cadrul finit în care gândirea elenă închise universul”.
- Franciscanul englez William din Ocham (c. 1288 - c. 1348) a susţinut că mişcarea,odată ce apare, nu mai necesită o cauză permanentă pentru a o păstra, modificând în profunzime concepţia referitoare la forţa imprimată. Se contrazice astfel toate presupunerile anterioare care necesitau o forţă pentru menţinerea mişcării.
- Filozoful aristotelian francez Jean Buridan (1300 – 1358), fost student al lui Ockham laUniversitatea din Paris, a formulat o teorie a impetusului. Conform teoriei, cel ce mişcă un obiect îi transmite acestuia o putere proporţională cu produsul dintre cantitatea de materie /masa obiectului şi viteza acestuia (în terminologia modernă, impetusul = mv ). Acest impetus este o forţă imprimată permanent, care rămâne mereu în corp, în afară de cazul în care este micşorată de un factor extern. El permite corpului aflat în mişcare şi lăsat liber şă - şi continue mişcarea. Rămânea neclar dacă mişcarea ulterioară va fi rectilinie, circulară sau de alt tip.
- Nicholas Oresme, (1323-1382) matematician francez care a inventat coordonatelegeometrice mult înaintea lui Descartes, fost student al lui Buridan, demonstrează teorema x = !/2 v.t, care leagă distanţa, x, parcursă în timpul, t, de un corp care pleacă din repaus şi atinge viteza finală v. Această teoremă a fost descoperită întâia oară, în anii 1330, la Colegiul Merton, de la Oxford, lege pe care o va stabili cu 300 de ani mai târziu şi Galileo Galilei. Galileo Galilei a evitat cu consecvenţă să se ocupe de cauza mişcarea mişcării ( de dinamică) deoarece simţea că nu sunt datele necesare pentru o asemenea invetigaţie.
- În evul mediu catolic, paradigma aristotelică asupra filosofiei naturale s-a menţinut prin
intermediul filosofiei lui Thoma d′Aquino care a fost acceptată a filosofie oficială a catolicismului.
['...]
CAM ASA S-AU VAZUT PROBLEMELE MISCARII NATURALE< respectiv, FORTATE
Concluzie: In cunostinta de CAUZA, o (poate) face fiecare cercetator si in consecinta propune sau nu noi teme de cercetare in domeniu.
crivoi d- Vizitator
Precizare
D-l Eugen:
Nu este cazul, sa popularizez inventiile. Daca va intereseaza, aveti e-mail meu.Am cautat pe net sa accesez patentele dvs.
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
Ok.
Imi cer scuze ca nu v-am consultat intai.
Trebuie sa-mi fac lectiile si apoi eventual revin .
Imi cer scuze ca nu v-am consultat intai.
Trebuie sa-mi fac lectiile si apoi eventual revin .
eugen- Moderator
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 3975
Puncte : 33381
Data de inscriere : 19/03/2010
Obiective curente : Ma intereseaza comportarea bobinelor in inalta frecventa, la care apar impedante capacitive proprii sporite, eliminarea lor, reducerea rezistentei peliculare, marirea inductantei unei bobine, condensatori de inalta capacitate, etc.
"Galetusa" lui Newton
Anexa 1/ Electroconvergenta Pamantului (extras)
[list="list-style-type: decimal; direction: ltr;"]
[list="list-style-type: decimal;"]
[*]
[/list]
În Ambigua, Sf. Maxim afirmă că: ”Timpul, când se opreşte din mişcare, este eon şi eonul, când se măsoară este timp purtat de mişcare”, iar ”indumnezeirea este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi tuturor veacurilor şi tuturor celor ce sunt în timp şi veac”. Comentând definiţiile de mai sus Părintele Stăniloaie spune: ”eternitatea care se va instala la sfârşitul timpului va fi o concentrare a întregului timp, împreună cu eforturile făcute de oameni, concentrare penetrată de eternitatea divină, cu care omul a intrat în comuniune deplină” ş7]. ”Eternitatea implică timpul” spune Părintele arătând că deşi timpul a început odată cu lumea creată, el trebuie să.şi aibă originea într.o „eternitate preexistentă”. Timpul a fost în eternitate ca eon virtual, şi va sfârşi ca eon actualizat şi eternizat, cuprinzând în el toate realităţile trăite în creaţie în decursul timpului desfăşurat.
[list="list-style-type: decimal; direction: ltr;"]
[list="list-style-type: decimal;"]
[*]
Spaţiul gol şi eterul
[/list][/list]
În ciuda aparenţei, totuşi conceptul de spaţiu este un concept abstract, care nu este accesibil direct percepţiei senzoriale; este foarte probabil că noţiunea de ,,loc” să fi apărut mai întâi cu o conotaţia mai degrabă locală a spaţiului. Potrivit lui Democrit, spaţiul (sau golul) era o întindere goală infinită în care se mişcau atomii (materia) fără a influenţa materia în vreun fel. Pentru Lucretius (Natura Universului), spaţiul este un recipient infinit în care poate fi plasată materia. Pentru Platon, care a trăit anterior lui Lucretius, materia şi spaţiu păreau iremediabil legate între ele. El pune semnul egalităţii între spaţiul gol şi materie aşa cum tot semnul egalităţii îl pune între lumea corpurilor fizice şi cea a formelor geometrice. Astfel, elementele constitutive ale lumii lui Platon erau caracterizate de următoarele structuri spaţiale regulate: pământul –cubul, focul – tetraedul, aerul – octaedrul (un solid cu 8 feţe) şi apa – icosaedrul (un solid cu 20 de feţe). Astfel pentru Platon fizica devenea geometrie.
Aristotel în Fizica are o viziune revoluţionară asupra spaţiului susţinând că acesta influenţează materia şi determină astfel natura mişcării corpurilor. ”Locomoţiile tipice ale corpurilor elementare naturale – anume ale focului, pământului şi ale altora – arată nu numai că locul este ceva [inert, n.n.], ci şi că el exercită o anumită influenţă. Unul [focul, n.n.] este purtat în sus, dacă nu este împiedicat de ceva, celălalt [pământul] în jos.”
Mai târziu filozoful Filoponus (sec. VI d.H.) se desparte de tradiţia aristotelică susţinând că spaţiul este separat de materie, fiind o simplă dimensionalitate, nemaiexistând deosebiri calitative de la o regiune la alta; pentru el spaţiul nu exercită nici o influenţă asupra materiei. Mai târziu (sub presiunea fizicii lui Copernic, Galileo şi Kepler) este acceptată ,,realitatea” golului aceasta presupunând că spaţiul este independent, infinit şi fără structură.
Newton încorporează aceste proprietăţi în propria sa concepţie despre spaţiu.
După definiţii, în prima scolie din Principii Newton explică sensul ce-l atribuie noţiunilor de timp, loc, spaţiu, şi mişcare, pe care le împarte în absolute şi relative. Definiţiile date de Newton, cât şi noţiunile anterioare lui, au fost analizate atât de fizicieni cât şi de filozofi (Euler, Laplace, Bolyai, Lobacevski, Enriques, Galileo, Copernic, Descartes, Mach, etc.) conturându-se astfel concepţia modernă despre spaţiu şi timp. Împrumutând de la Gassendi concepţia de spaţiu absolut separat de materie (mediu imaterial, invariabil, imobil şi invizibil) şi pe cea de timp absolut independent de materie (ceva ce se scurge în mod continuu) Newton dă acestor categorii caracter metafizic. Geometria neeuclidiană a lui Bolyai şi Lobacevski leagă proprietăţile geometrice ale spaţiului de cele fizice ale materiei pregătind în acest fel concepţia modernă despre aceste noţiuni, potrivit cărora spaţiul şi timpul sunt formele de bază ale existenţei materiei.
În strânsă legătură cu problema spaţiului şi timpului este cea a mişcării absolute şi relative. Newton, la fel ca Galileo recunoaşte relativitatea mişcării de translaţie susţinând că mişcarea absolută de translaţie nu cade sub simţurile observatorului şi nici nu poate fi determinată din mişcarea relativă. Newton susţine însă că se poate determina mişcarea absolută a corpurilor în rotaţie. Newtonienii au conchis de aici că mişcarea de rotaţie este absolută, Newton a fost condus să deducă relativitatea spaţiului, fiindcă altfel acesta ar avea o structură dublă, anume relativă pentru mişcarea rectilinie, şi absolută pentru mişcarea de rotaţie.
Kant merge şi mai departe şi încearcă să arate că trebuie să existe undeva în univers un corp central, al cărui centru de greutate este punctul cardinal de referinţă al mişcării tuturor corpurilor.
”Dacă în spaţiul infinit, în care s-au format toţi Sorii din Calea Laptelui, luăm un punct, în jurul căruia, nu ştiu din ce cauză, s-a început formarea naturii din haos, acolo va trebui să se formeze masa cea mai mare şi un corp de atracţie enormă, care prin aceasta e în stare să silească toate sistemele în formaţie pe o sferă imensă din jurul său, să cadă spre el ca spre un centru, şi să creeze în jurul său exact acelaşi sistem, după cum a făcut în mic aceeaşi substanţă elementară, care a format planetele în jurul Soarelui.”[Naturgheschichte des Himmels].
Potrivit lui Newton, spaţiul absolut sau matematic există independent de obiectele materiale, pe când spaţiul relativ este ceea ce determinăm prin poziţia corpurilor materiale. Mai mult pentru Newton spaţiul absolut punea în evidenţă omniprezenţa divină. În Optica sa, Newton se întreabă: ”Oare nu din fenomene reiese că există o Fiinţă imaterială, vie, inteligenţă, omniprezentă, care vede (prin simţurile sale) în spaţiul infinit lucrurile în adâncimea lor şi le percepe profund şi le înţelege în întregime prin imediata lor prezenţă în faţa sa?”
Newton a intuit că mişcarea absolută a corpurilor (în raport cu acest spaţiu absolut) nu poate fi detectată cinematic (adică numai din studiul mişcării corpurilor fără a examina şi forţele care acţionează asupra lor). Prin observaţiile de natură cinematică se pot detecta doar mişcările relative. În sprijinul existenţei mişcării absolute, Newton aduce un argument dinamic bazat pe acţiunea forţelor centrifuge. Experimentul mental demonstrativ utilizat de Newton presupune un sistem compus dintr-o găleată în care se află apă în repaus atârnată prin intermediul unei frânghii de un suport. Atât timp cât găleata se află în repaus apa din interiorul ei rămâne liniştită. Dacă se răsuceşte frânghia până la capăt şi apoi se lasă brusc liberă aceasta se va desrăsuci rapid împreună cu găleata. La început găleata se învârte repede faţă de apa din interiorul său care practic rămâne în repaus iar suprafaţa sa din partea superioară rămâne plată. Pe măsură ce mişcarea găleţii rotitoare este transmisă spre apa din ea, suprafaţa apei devine din ce în ce mai concavă , stabilizându-se poziţia ei când apa de pe pereţi se află în repaus. Bazându-se pe acest fenomen, Newton afirmă că neplanaritatea suprafeţei apei, cauzată de forţele centrifuge de rotaţie, arată că sistemul de referinţă a apei şi al găleţii este acum un sistem neinerţial. La început ( când găleata se mişca în raport cu apa, păstrându-i acesteia o suprafaţă plană), exista o mişcare relativă între apă şi găleată, iar la sfârşit (când apa, cu suprafaţa sa concavă, nu se mişcă în raport cu găleata), o astfel de mişcare relativă nu există. Newton afirmă că mişcarea relativă nu produce astfel de efecte, aşa încât deosebirea observată se datorează mişcării absolute. El argumenta că un corp nu are decât o singură mişcare circulară adevărată; ideea de bază a lui Newton era că mişcările adevărate (cele absolute) sunt cele cauzate de forţe, pe când mişcările relative sunt generate fără ca vreo forţă să acţioneze asupra corpurilor.
La sfârşitul veacului trecut problema mişcării relative şi absolute ajunse într-o fază crucială devine dintr-o problemă specifică mecanicii o problemă generală de fizică. Experienţele lui Faraday au arătat că fenomenele de inducţie electromagnetică nu pot fi explicate decât considerând mişcarea ca relativă. Pe de altă parte căutarea unui corp alfa faţă de centrul căruia să se refere toate mişcările (C. Newmann) , au dus la ideea de a considera drept un astfel de corp eterul material al lui Newton, Huygens şi Hooke, prin care se propagă lumina, sau eterul nematerial al lui J. C. Maxwell şi R. Hertz, prin care se propagă toate fenomenele electromagnetice.
Nu toţi contemporanii lui Newton (Leibnitz, Huygens, Berkeley, şi nici unii din cei care i-au urmat) au acceptat ideile sale despre natura spaţiului. Amintim în acest sens punctul de vedere al lui Mach referitor la experimentul mental al lui Newton prezentat mai sus. În esenţă, punctul de vedere a lui Mach se referă la faptul că nu putem goli Universul de întreaga materie ( cu excepţia găleţii rotitoare cu apă) ca să vedem cum s-ar comporta de fapt suprafaţa apei în asemenea împrejurări. Prin urmare nu putem decât să bănuim cum ar arăta suprafaţa apei. Astfel argumentul lui Newton îşi pierde forţa şi nu mai este concludent şi dovedeşte nimic. Pentru Mach, care lega mişcarea neaccelerată a unei mase de centrul masei întregului univers (nu de cel al spaţiului însuşi) conceptul de spaţiul absolut, care acţionează dar asupra căruia nu se poate acţiona, este străin gândirii ştiinţifice. Această obiecţie faţă de un sistem de referinţă inerţial absolut şi neobservabil a fost reiterată şi de Einstein într-un eseu despre Galileo.Opinia lui Mach că sistemul inerţial al universului se stabileşte funcţie de masa stelelor fixe şi părerea lui Riemann că materia influenţează geometria spaţiului, care, la rândul ei, influenţează fenomenele fizice care au loc în acesta, l-au inspirat puternic pe Einstein în elaborarea teoriei relativităţii generalizate. Ecuaţiile date pentru câmpul gravitaţional general a teoriei relativităţii generale încorporau în versiunea iniţială principiul lui Mach. Ulterior, de Sitter a descoperit o soluţie „ de vid” a ecuaţiilor câmpului ale lui Einstein.
Leibnitz, în contradicţie cu Newton, susţinea că relaţia dintre obiectele materiale este suficienţă prin sine însăşi pentru conceptul de spaţiul şi că spaţiul absolut nu este necesar. Dacă pentru Newton spaţiul este ,,recipientul” în care există toate obiectele materiale şi care poate exista fără materie, fiind, totodată, şi mijloc de a individualiza obiectele (prin poziţiile lor diferite în spaţiu) pentru Leibnitz, spaţiul este de neconceput fără materie constituind calitatea poziţională a obiectelor materiale.Euler credea în necesitatea spaţiului absolut şi a încercat să dovedească existenţa acestuia apriori demonstrând necesitatea logică a legii inerţiei. Pentru Lagrange, Laplace şi Poisson spaţiul absolut reprezenta doar o ipoteză de lucru care nu necesita justificare teoretică. Mach considera că reprezentarea fenomenelor din natură în modul cel mai simplu şi mai economic cu putinţă este scopul principal al ştiinţei. O anumită insistenţă că o teorie trebuie să nu conţină entităţi, în principiu neobservabile, sau care nu poate fi specificat un procedeu de măsurare caracterizează mişcarea filozofică a pozitivismului sau empirismului logic iniţiat de Cercul de la Viena. Aceştia susţineau că orice ipoteză este semnificativă numai în măsura în care este bazată pe experienţă şi observaţie; nefiind fizic detectabile, conceptele de spaţiul absolut şi mişcarea absolută ar trebui eliminate din ştiinţele exacte. O ultimă încercare de a salva un sistem de referinţă absolut a constat în a-l identifica cu eterul.
1.1.1 Modelele eterului
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
Este de mirare dl. Crivoi ca nu v-ati prins înca, cu toata documentatia....
_________________
N∃GATIV
Fond informational privind teorii de "gravitatie"
Nu-i vorba sa ma prind eu; dupa cum vedeti "navodul" lucreaza. Eu am spus (o mare parte din) ce -am avut/vrut (cu anumite "limite") de spus/sa spun in ceea ce am publicat. Daca mai dau din documentarea ce am facut-o o fac pentru cei ce intra pe forum pentru a-I scuti de o imensa si de durata munca de analiza si sinteza (si aceasta facuta cu "limitari" de naturia diferite, dupa cum ati observant, desigur). M-as bucura daca s-ar aduce completari la ceea ce am cules eu din materialul bibliographic. Nu ma aflu in competitie cu nimeni in problema "prins"-ului. De cele mai multe ori esti "nevoit" sa alergi singur si ,..., sa ajungi "ultimul".D-l Negativ:
Este de mirare dl. Crivoi ca nu v-ati prins înca, cu toata documentatia
Nu cred ca ati inteles "rostul" a ceea ce fac eu publicand anexele 1, 2, 3. Insa, nu sunteti atit de "negativ" incat sa nu intelegeti acest "rost" care nu-mi aduce decat bucuria cunoasterii daruita de inaintasi si impartasita celor ce acceseaza forumul. N-ati trait , asemenea, "momente"?
Ma mir?
crivoi d- Vizitator
Aruncatul pisicii
Mi se pare o discutie fara "rost"! Sa lasa traseul "conspirativ" ales de unii participanti la Forum. Cred ca "misto"-ul facut se va opri in conditiile in care s-ar sti ca a fost "acordul" meu. Nu cred ca este atat de "interesanta" propunerea.
Multumesc!
crivoi d- Vizitator
Fond informational privind teorii de "gravitatie"
Anexa 1/ Electroconvergenta Pamantului (extras):
1.1.1 Modelele eterului
Descartes cât şi discipolii săi (Şcoala cartesiană) credeau că acţiunea instantanee la distanţă este lipsită de sens. Legea gravitaţiei a lui Newton şi legea lui Coulomb pentru electrostatică afirmă legile forţei dintre două corpuri, dar nu indică cum este transmisă această forţă de la un corp la altul. În niciuna dintre aceste ecuaţii nu apare viteza propagării perturbaţiei; de aceea ele sunt numite teorii ale acţiunii la distanţă. Paralel cu modelul acţiunii la distanţă, teoriile de interacţiune mediate printr-un agent, strâns legate de conceptul de spaţiu, au continuat să fie emise aceste aducându-şi o contribuţie esenţială la progresele conceptuale din fizica secolelor XVIII şi XIX. Interacţiune mediată dintre corpuri, conform diferitelor variante emise, conform diferitelor modele, presupunea existenţa în spaţiu a unui eter cu proprietăţi de răspândire, interacţiune, etc. diverse. În studiul propagării luminii/interacţiunii s-au utilizat diferite modele de eter cum ar fi: eterul optic, eterul solid elastic, eterul electromagnetic.
a. Eterul optic
Apariţia eterului optic este strâns legată de emiterea unor idei şi teorii privind: natura corpusculară sau ondulatorii a luminii, modalitatea transmiterii luminii prin diferite medii şi relaţia cu eterul, necesitatea existenţei sau nu a unui mecanism de propagare a interacţiunii dintre corpuri, ş.a. Contribuţii esenţiale legate de eterul optic au avut:
- Descartes (teorie corpusculară a luminii) şi Şcoala cartesiană,
- Pierre de Fermat (16001 –1665) – care postulează un principiu al timpului minim care contrazice una din cerinţele teoriei corpusculare cartesiene care prevede ca lumina să se propage mai repede printr-un mediu mai dens decât prin unul rarefiat sau vid,
- Hooke – care sugerează o teorie în care lumina era o mişcare vibratorie transmisă printr-un mediu sub forma unei serii de fronturi de unde,
- Newton –care, fără a defini natura gravitaţiei sau luminii, susţine că întreg spaţiul este umplut cu un eter (asociat cumva cu noţiunea sa de omniprezenţă a lui Dumnezeu, implicat în acţiunea gravitaţională) distinct de lumină dar în interacţiune cu aceasta,
- Huygens – care preferă o teorie ondulatorie a luminii, în care arată că undele luminoase sunt longitudinale (foarte asemănătoare cu undele sonore) şi se propagă ca perturbaţii ale unui mediu fin, subţire şi foarte elastic, ş.a.
Legea gravitaţiei a lui Newton se impune treptat, acţiunea la distanţă (instantanee) devine un fapt acceptat (chiar dacă rămâne misterios şi de neînţeles) astfel că teoria ondulatorie (Huygens ) care presupune spaţiu cu eter pierde din credibilitate iar teoria corpusculară pare mai rezonabilă.
George – Louis Lesage (1724 –1803) a propus, în a doua parte a secolului al XIX-lea, o explicaţie corpusculară a gravitaţiei. El presupune un spaţiu în care particule mici călătoresc în toate direcţiile cu viteze foarte mari. Un corp, plasat singur şi în repaus în acest spaţiu este bombardat uniform pe toată suprafaţa astfel încât nu ar rezulta nici un impuls net în vreo direcţie oarecare. Nu acelaşi lucru s-ar întâmpla în cazul a două corpuri apropiate care s-ar ecrana parţial unul pe altul, pe părţile lor aflate faţă în faţă, de aceste şuvoaie de particule, şi care ar primi un impuls net (sau ,,forţă” de atracţie) cu sensul de la unul la celălalt. Se poate demonstra geometric (pentru două sfere a căror raze sunt mici în comparaţie cu distanţa dintre ele) că acest efect ar varia invers proporţional cu pătratul distanţei. Printre multele neajunsuri ale teoriei ( FOIP?!) de mai sus se poate menţiona faptul că o planetă în mişcare ar primi lovituri mai puternice pe parte sa din faţă decât pe partea opusă deplasării şi ca urmare s-ar încetini/opri şi faptul că efectul de atracţie ar fi proporţional cu volumele celor două corpuri (de fapt cu produsul acestora) şi nu cu masele lor.
Descoperirea aberaţiei stelare (James Bradley, 1728) a fost luată ca dovadă în favoarea teoriei corpusculare a luminii, prin analogie cu căderea verticală a ploii care trece printr-un burlan de sobă înclinat (fără ca picăturile să atingă interiorul pereţilor burlanului) atunci când burlanul este deplasat pe direcţia ploii.
Euler era favorabil teoriei ondulatorii al luminii, deoarece corpurile care emit lumină nu-şi pierd practic nimic din masa lor; unda transmisă de un corp printr-un mediu nu modifică masa sursei pe când dacă s-ar emite corpuscule masa emisă ar trebui să provină din însăşi sursă de lumină. Euler emite ideea că sursa tuturor fenomenelor electrice, ca şi a gravitaţiei, este acelaşi eter răspunzător pentru propagarea luminii.
Teoria ondulatorie a luminii s-a consolidat prin cercetările lui Young – care cel dintâi a utilizat noţiunea de interferenţă a luminii (folosită şi de Newton în explicarea mareelor anormale de la Batshaw, în golful Tonkin) şi că lumina constă din vibraţii transversale, astfel încât pe direcţia de propagare vor exista două direcţii liniar independenţe de polarizare sub unghi drept. Se presupunea că forţele de restaurare din eter sunt proporţionale cu deplasarea laterală a eterului. Teoria ondulatorie a luminii a devenit coerentă şi datorită lui Domenique Arago (1786-1853) şi Augustin – Jean Fresnel (1788-1827) care au demonstrat experimental că două fascicule de lumină polarizate sub un unghi drept nu pot fi făcute să producă efecte de interferenţă, fapt ce i-a permis lui Young să emită teoria sa referitoare la natura şi propagarea undelor luminoase. Constatarea, prin măsurare directă, a faptului că viteza luminii în apă este mai mică decât cea din aer (Fizeau, Foucault, 1850) a fost o victorie majoră a teoriei ondulatorii.
b. Eterul solid elastic
Teoria ondulatorie a permis unei generaţii întregi de matematicieni din Europa să lucreze la problema eterului solid elastic. Astfel Claude-Louis Navier (1785-1836) a propus un set de ecuaţii matematice exacte pentru mişcarea unui mediu elastic, pe care le cercetează Augustin-Louis Cauchy (1789-1857) iar Poisson le găseşte soluţia. Poisson demonstrează că în orice solid elastic (care poate fi comprimat şi deformat) trebuie să fie prezente atât unde transversale cât şi unde longitudinale.
În contradicţie cu rezultatele de mai sus, în 1839, James MacCullagh (1809-1847) a propus un tip nou de solid elastic, care, în loc să se opună comprimării şi deformării, are o energie potenţială numai funcţie de rotaţia elementelor sale. Modelul mecanic de eter propus permite transmiterea numai a undelor transversale. Viteza de transmitere a undelor transversale a fost stabilită prin relaţia , unde, , este densitatea mediului, iar o constantă care măsoară rigiditatea sau rezistenţa mediului elastic la rotaţie. Ecuaţiile sale matematice au o formă asemănătoare cu cele pe care Maxwell le va propune mai târziu pentru câmpul electromagnetic. Lucrările lui MacCullagh, care rezolvase într-o manieră matematică consistentă problema unui mediu elastic care ar transmite numai unde transversale, nu au fost luate în serios vreme de peste 40 de ani. Aceasta datorită faptului că nu exista un model mecanic plauzibil pentru un asemenea mediu solid ciudat care să opună rezistenţă numai la rotaţia elementelor sale de volum şi să fie incompresibil.
În Germania, în 1853, matematicianul Riemman a sugerat un model de eter care opune rezistenţă la rotaţie şi la comprimare în care proprietăţile de rotaţie erau determinante pentru fenomenele optice şi magnetice în timp ce proprietăţile de compresibilitate erau responsabile pentru efectele gravitaţionale şi electrostatice. Se iniţiază, astfel, de către Riemann, procesul de unificare a opticii cu electromagnetismul. Din nefericire, teoria nu a fost finalizată.
Ultima încercare serioasă de a elabora un model de eter solid şi elastic aparţine lui Joseph Boussinesq (1842-1849) şi avea în vedere numai fenomenele optice. În teoria sa, emisă în anul 1867, exista un singur eter, care exista peste tot, atât în interiorul corpurilor materiale cât şi în afară lor. El explică proprietăţile optice ale materiei prin interacţiunea dintre particulele de eter şi cele ale materiei obişnuite. Teoriile care abordau problematica fenomenelor optice, dar nu şi cele electrice sau magnetice, au fost abandonate de îndată ce a fost formulată teoria electromagnetică.
c. Eterul electromagnetic.
crivoi d- Vizitator
Re: Legi de conservare (1)
Probabil că dumneavoastră nu cunoaşteţi, dar aici era vorba despre condiţiile impuse a unui forum gazduit online în anumite conjuncturi, în principal cele legale. Dom'n onorat moderator eugen, a pus pericol înşăşi existenţa forumului prin anumite afirmaţii, de-a lungul timpului. Ultima este doar una dintre ele. Dacă nu-şi dă seama, cu atât mai rău pentru el.
Să pună mâna să studieze şi legile, nu numai saiturile conspirative!
Să pună mâna să studieze şi legile, nu numai saiturile conspirative!
_________________
Eşti inteligent atunci când crezi doar jumătate din ceea ce afli; eşti înţelept atunci când ştii care jumătate!
Razvan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 6183
Puncte : 33848
Data de inscriere : 18/03/2011
Re: Legi de conservare (1)
Iar ai gresit Razvan topicul in care ai postat. Nu aici se musca de fund un forumist model si moderator si se baga d`alea strambe. Cauta la Propuneri. Unde poti si pupa pe sefu.
Rog sa fie mutate la propuneri aceste ultime doua posturi.
Rog sa fie mutate la propuneri aceste ultime doua posturi.
_________________
“Toată lumea se plânge că nu are memorie, dar nimeni nu se vaită că nu are logică.” (La Rochefoucauld)
gafiteanu- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Prenume : Vaxile
Numarul mesajelor : 7617
Puncte : 36112
Data de inscriere : 13/06/2011
Obiective curente : 0)-Fondator "Asociatia Fostilor Cercetatori Stiintifici".
1)-Stiinta camuflata in bascalie pentru tonti. Imi perfectionez stilul bascalios.
2)-Să-mi schimb sexul. Transplant cu altul mai vârtos. Si care să stie si carte.
Re: Legi de conservare (1)
Oricum, nu contează, nu-i aşa?
_________________
Eşti inteligent atunci când crezi doar jumătate din ceea ce afli; eşti înţelept atunci când ştii care jumătate!
Razvan- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 6183
Puncte : 33848
Data de inscriere : 18/03/2011
Re: Legi de conservare (1)
Răzvan, nu înțeleg ce se întâmplă. Nu l-am lăsat pe Pacalici să-și bată joc de Eugen și acum vii tu să-l înlocuiești?
Re: Legi de conservare (1)
Asta este din ciclul "cercetatorii spun lucruri traznite" ? DeRazvan a scris:Probabil că dumneavoastră nu cunoaşteţi, dar aici era vorba despre condiţiile impuse a unui forum gazduit online în anumite conjuncturi, în principal cele legale. Dom'n onorat moderator eugen, a pus pericol înşăşi existenţa forumului prin anumite afirmaţii, de-a lungul timpului. Ultima este doar una dintre ele. Dacă nu-şi dă seama, cu atât mai rău pentru el.
Să pună mâna să studieze şi legile, nu numai saiturile conspirative!
unde preocuparea asta intempestiva pentru legalitate ?
Te gandesti sa deschidem un topic despre ce ilegalitati sunt
in tara asta ? Sau macar despre ilegalitatile lui Eugen ?
Nu stiu daca intra in profilul forumului, si eu nici nu simt
vreo chemare. Dar ce pot spune, fiecare are prioritatile
si cercetarile lui.
virgil_48- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 11380
Puncte : 44933
Data de inscriere : 03/12/2013
Re: Legi de conservare (1)
1. Nu ma refer numai la acest fragment, ci la toata anexa aceeaFond informational privind teorii de "gravitatie"
Scris de crivoi d la data de Sam 03 Mar 2018, 18:45
Anexa 1/ Electroconvergenta Pamantului (extras):
1.1.1 Modelele eterului
Descartes cât şi discipolii săi (Şcoala cartesiană) credeau că acţiunea instantanee la distanţă este lipsită de sens. Legea gravitaţiei a lui Newton şi legea lui Coulomb pentru electrostatică afirmă legile forţei dintre două corpuri, dar nu indică cum este transmisă această forţă de la un corp la altul. În niciuna dintre aceste ecuaţii nu apare viteza propagării perturbaţiei; de aceea ele sunt numite teorii ale acţiunii la distanţă. Paralel cu modelul acţiunii la distanţă, teoriile de interacţiune mediate printr-un agent, strâns legate de conceptul de spaţiu, au continuat să fie emise aceste aducându-şi o contribuţie esenţială la progresele conceptuale din fizica secolelor XVIII şi XIX. Interacţiune mediată dintre corpuri, conform diferitelor variante emise, conform diferitelor modele, presupunea existenţa în spaţiu a unui eter cu proprietăţi de răspândire, interacţiune, etc. diverse. În studiul propagării luminii/interacţiunii s-au utilizat diferite modele de eter cum ar fi: eterul optic, eterul solid elastic, eterul electromagnetic.
despre eter. Stiu ca nu sunteti amator sa postati "păreri", dar poate
aveti una care sunteti dispus sa o faceti publica. Incerc si eu :
Vi se pare ca toate acele variante prezentate, eter solid, elastic, sau
in alt fel, se refera la eter ca la o masa solida, elastica si continua,
cum ar fi o piftie foarte putin densa, sau ca o aglomerare de bilute
solide si alunecoase, avand o slaba interactiunea cu materia cunoscuta?
Sau ati depistat la cercetatorii mentionati, alte preferinte spre diverse
variante de alcatuire(materiala ?) pentru eter care sa fie similare
cu ceva din mediul nostru ? Un gaz, o piftie, un flux, .... Fiindca pe cei
ce sustin "particulele de energie", "particulele nemateriale", nu-i pot
considera seriosi. Ori calare ori pe jos !
2. Constat cu placere ca parintele ideii "ca transmiterea fortei la
distanta fara suport material este o gogorita", a fost Descartes.
Incep sa valorific incet, incet, bibliografia.
virgil_48- Foarte activ
- Mulţumit de forum : Numarul mesajelor : 11380
Puncte : 44933
Data de inscriere : 03/12/2013
Modelare "camp"
Electroconvergenta Pamantului /Anexa 1- Corp, loc/spatiu, timp
[...]c. Eterul electromagnetic.Faraday consideră liniile de forţă ca o realitate fizică; astfel s-a dezvoltat conceptul de câmp care îşi propagă efectul din aproape în aproape. Mecanismul transmiterii efectelor în spaţiu are la bază, potrivit lui Faraday, liniile de forţă fizice care exercită o influenţă una faţă de alta: ”Mi se pare posibil, […], ba chiar probabil, ca acţiunea magnetică să fie comunicată la distanţă prin acţiunea particulelor intermediare implicate, într-un mod care este înrudit cu modul în care forţele de inducţie ale electricităţii statice sunt transferate la distanţă [prin trecerea acţiunii lor de la o particulă la cea vecină], particulele intermediare asumându-şi pentru moment o condiţie mai mult sau mai puţin deosebită, pe care ( deşi printr-o idee încă imperfectă) am exprimat-o de mai multe ori […]”Posibilul mecanism pentru transmiterea acestor efecte magnetice se baza pe eterul luminos; astfel se deschide calea vagă spre o teorie electromagnetică a luminii:” O astfel de acţiune poate fi o funcţie a eterului; pentru că nu este deloc improbabil că, dacă ar exista un eter, acesta ar avea şi o altă menire decât să fie un simplu transportator de radiaţii.” (vezi, electroconvergenta-functia de generare, transformare,..., "neantizare" a corpului natural).În teoria câmpului propusă de Faraday, mecanismul fundamental este unul de transmitere continuă cu viteză finită, în contradicţie totală cu acţiunea la distanţă. Faraday era conştient de faptul că prin teoria sa produce o ruptură în gândirea ştiinţifică a vremii sale: ”Am ajuns să bănuiesc că inducţia obişnuită însăşi este în toate cazurile o acţiune a unor particule învecinate şi că acţiunea electrică la distanţă (adică acţiunea inductivă obişnuită) nu apare niciodată decât prin influenţa materiei intermediare din jur. Respectul pe care îl port unor oameni ca Epinus, Cavendish, Poisson şi alţi învăţaţi eminenţi, al căror teorii, cred, privesc inducţia ca o acţiune la distanţă şi în linie dreaptă, m-a împiedicat multă vreme să adopt poziţia pe care tocmai am afirmat-o; şi cu toate că am căutat întotdeauna ocazii să pot dovedi părerea contrară şi am efectuat ocazional experimente legate de acest aspect […] doar abia acum, şi treptat, generalitatea mare a subiectului m-a determinat să-mi lărgesc aria experimentelor şi să public rezultatele lor. Sunt acum convins că inducţia obişnuită constă dintr-o specie de polaritate şi nu o acţiune între particule sau între mase aflate la distanţă mare; iar dacă acest lucru este adevărat, identificarea şi dovedirea unui asemenea adevăr trebuie să aibă consecinţele cele mai mari pentru progresul nostru viitor în cercetarea naturii forţelor electrice.”
(vezi, mai clar, definitiile,..., teoria electroconvergentei corpurilor naturale din univers, cu structura/organizarea /functiile "locale"/palirului " local de (inter)actiune ,.., care, in final, se regaseste in "puterea de interactiune locala" , ..., n.n)
William Thomson (1824-1907), devenit mai târziu Lordul Kelvin, prin cercetările sale , conferă un anumit grad de respectabilitate matematică conceptului lui Faraday de mediul electric. În anul 1841, student fiind la Cambridge, scrie un articol în care demonstrează echivalenţa matematică dintre liniile de forţă din anumite probleme electrostatice şi liniile fluxului termic din probleme termice analoage întâlnite solid infinit, fig. 1. şi fig. 2.Faraday a apreciat sprijinul primit din partea lui Thomson care, după cum va evalua Maxwell, mulţi ai mai târziu : ,,… a introdus pentru prima oară în ştiinţă ideea că acţiunea electrică este purtată prin intermediul unui mediu continuu, care, deşi fusese propus de Faraday şi utilizat de acesta ca idee directoare în cercetările sale, nu fusese niciodată luată în serios de alţi oameni de ştiinţă, iar matematicienii o consideraseră inconsistentă cu legea acţiunii electrice, aşa cum fusese aceasta stabilită de Coulomb şi dezvoltată de Poisson.” Cinci ani mai târziu de la publicarea articolului, în anul 1846, Thomson a abordat analogia dintre câmpul electric şi deplasările elementelor unui solid elastic aflat sub tensiune. El a asociat câmpul E cu aceste deplasări de la poziţia de echilibru. Zece ani mai târziu a propus o interpretare rotaţională a câmpului magnetic, Bcare să explice rotaţia planului de polarizare a unei unde luminoase aflate într-un câmp magneticPreluând modelul propus anterior de MacCullagh, Thomson a elaborat (1859) un model mecanic pentru eter în care mediul se opune numai rotaţiei elementelor sale şi rămâne incompresibil.
Fig. 2. Liniile de flux termic în apropierea unui plan izolant
Fig. 1. Liniile de forţă electrică în apropierea unui plan conductor
Potrivit acestui model solidul este constituit din sfere dispuse pe un tetraedru, sferele vecine aflându-se în colţuri, fig.3. fiecare sferă este legată de vecinii săi prin bastonaşe rigide cu capete rotunde, astfel încât ele să alunece pe sfere. O astfel de configuraţie era rigidă la comprimare. Pe fiecare bastonaş rigid era montată o pereche de roţi (volanţi) care se învârt în sensuri contrare, fig.4 şi care, conform legii întâi, a inerţiei, a lui Newton, se opun oricărei modificări a orientării acestor bastonaşe conectoare. Maxwell, în prefaţa la marele său Tratat, s-a recunoscut îndatorat faţă de teoriile lui Faraday şi Thomson. După multe cercetări, Maxwell a acceptat asocierea pe care o făcuseră Mac Cullagh şi Thomson între câmpul magnetic B şi rotaţiile eterului, după care a considerat câmpul E ca fiind viteza unui fluid incompresibil care are surse (intrări) şi scurgeri (ieşiri). Maxwell şi-a elaborat teoria sa clasică a electromagnetismului bazându-se atât pe consideraţii experimentale cât şi pe modele mecanice ale eterului. În perioada din jurul anului 1860, Maxwell propune un model mecanic de interpretare ecuaţiilor sale fig.5. În această schiţă, un eter elastic are distribuite în cuprinsul său straturi de mici particule care joacă rolul de sarcini electrice şi de ,,roţi de transmisie”. Curentul electric care trece prin fir, pune în rotaţie eterul din imediata sa vecinătate, generând vârtejuri. Conform modelului propus, liniile de forţă ale câmpului magnetic sunt date de buclele formate de filamentele închise ale vârtejurilor concentrice cu firul. Stratul din imediata apropiere a firului conţinând vârtejurile antrenează în mişcare, spre dreapta particulele eterului, fig.5.Întrucât trebuie să fie, pe ansamblu, elastic, eterul permite numai o mică deplasare laterală a acestor particule astfel că, după această deplasare iniţială foarte limitată, aceste particule, condiţionate să rămână permanent în contact cu vârtejurile (fără să alunece), se vor roti în sensul opus celui din primul strat de vârtejuri.Fig. 3. Un element al eterului Fig. 4 Volanţi rotindu-se în contrasens
crivoi d- Vizitator
Paradigma electroconvergentei-versus, modelul Thomson
Electroconvergenta Pamantului- Anexa 1 (extras)
Fig. 5. Modelul eterului electromagnetic al lui Maxwell
Aceste ,,roţi de transmisie” îşi comunică rotaţia spre stratul următor şi formează astfel un al doilea strat de inele de vârtejuri, care se vor roti şi ele în acelaşi sens ca şi primul strat (în sensul acelor de ceasornic deasupra firului şi în sens contrar sub fir-. Mişcarea iniţial laterală a particulelor de transmisie a fost asociată cu câmpul electric (numit de Maxwel şi deplasare electrică). Acest efect este unul trecător şi are loc în imediata apropiere a firului numai în perioada de iniţiere şi trecerea a curentului prin fir. Analog, imediat ce curentul încetează să mai treacă prin fir, apare o deplasare electrică trecătoare, de data asta în sens opus, pe măsură ce eterul revine la poziţia sa de echilibru iniţială. Atâta vreme cât curentul din fir rămâne staţionar, nu mai apare nici o deplasare electrică, ci numai un câmp magnetic constant (corespunzând poziţiei filamentelor de vârtej). Acest model oferea o explicaţie legii inducţiei a lui Faraday. Modelul clarifică de asemenea modul în care un cuplu de câmpuri transversale ortogonale E şi B s-ar propaga spre exteriorul firului prin care trece un curent variabil. În acelaşi spirit, câmpul electrostatic era imaginat ca o tensiune datorată deplasării mediului de la echilibru. Această ”tensiune ” electrică se menţine atât timp cât mediul rămâne sub tensiune şi dispare de îndată ce i se permite să revină la echilibru. După părerea lui Maxwell, marele merit al eterului şi al liniilor de forţă ale lui Faraday era că acestea permit renunţarea la conceptul mistic de acţiune la distanţă.Marea sinteză a lui Maxwel stabileşte legile fundamentale prin care sarcinile aflate în repaus şi cele aflate în mişcare (curenţii electrici) produc câmpuri electrice şi, respectiv, magnetice. Una din marele reuşite ale teoriei lui Maxwel constă în aceea că a putut prezice că viteza de propagare a acestor unde electromagnetice trebuie să fie egală cu rădăcina pătrată a raportului dintre constanta de proporţionalitate (k1), care apare în legea lui Coulomb a atracţiei/respingerii electrostatice dintre două sarcini, q, punctuale ( r - distanţa dintre sarcini) şi constanta de proporţionalitate (k2) care apare în legea fundamentală (a lui Biot - Savart, B =) şi care determină forţa magnetică dintre două fire străbătute de curent. Valoarea raportului fiind pentru vid egală cu viteza luminii în vid, c, deschidea speranţa de definire a unui sistem de referinţă absolut, deoarece, c, trebuia să fie viteza faţă de un anumit cadru de referinţă specific. Eterul urma să servească ca un astfel de sistem de referinţă în raport cu care viteza luminii are valoarea numerică c =3.108m/s. Ecuaţiile lui Maxwell conţinând explicit o viteză putea preciza un cadru inerţial de referinţă, în timp ce legea a doua a dinamicii a lui Newton, F = ma, implicând numai acceleraţia nu putea face acest lucru. Maxwel şi-a prezentat numai ecuaţiile matematice care descriu câmpul electromagnetic şi nu a abordat aspectul legat de vârtejuri şi roţile de transmisie (articolul „O teorie dinamică a câmpului electromagnetic”, 1865). Ecuaţiile deduse au dăinuit însă toate modelele mecanice pentru eter sau dovedit a susţine cel puţin câte o predicţie incorectă şi au fost abandonate. Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea devenise ”limpede” că eterul este un mediu „nematerial”, unic şi de sine stătător. Rezultatul nul furnizat de experienţa lui Michelson şi Morley infirmă existenţa unui eter imobil în spaţiu. Teoriile ulterioare nu se mai sprijină pe procese fizice într-un mediu universal care să le asigure coerenţa conceptuală. Se poate afirma că teoria lui Maxwell referitoare la câmpul electromagnetic reprezintă ultima teorie clasică bazată pe un univers mecanicist.(vezi, Electroconvergenta Pamantului, ed. Performantica, Iasi, 2005,
2.2.2.3. Electroconvegenţa corpurilor şi generarea/propagarea undelor electromagnetice )
crivoi d- Vizitator
Pagina 23 din 34 • 1 ... 13 ... 22, 23, 24 ... 28 ... 34
Pagina 23 din 34
Permisiunile acestui forum:
Puteti raspunde la subiectele acestui forum