Legi de conservare (1)

Electroconvergenta Pamantului /Anexa 1- Corp, loc/spatiu, timp

[...]

c. Eterul electromagnetic.

Faraday consideră liniile de forţă ca o realitate fizică; astfel s-a dezvoltat conceptul de câmp care îşi propagă efectul din aproape în aproape. Mecanismul transmiterii efectelor în spaţiu are la bază, potrivit lui Faraday, liniile de forţă fizice care exercită o influenţă una faţă de alta: ”Mi se pare posibil, […], ba chiar probabil, ca acţiunea magnetică să fie comunicată la distanţă prin acţiunea particulelor intermediare implicate, într-un mod care este înrudit cu modul în care forţele de inducţie ale electricităţii statice sunt transferate la distanţă [prin trecerea acţiunii lor de la o particulă la cea vecină], particulele intermediare asumându-şi pentru moment o condiţie mai mult sau mai puţin deosebită, pe care ( deşi printr-o idee încă imperfectă) am exprimat-o de mai multe ori […]”

Posibilul mecanism pentru transmiterea acestor efecte magnetice se baza pe eterul luminos; astfel se deschide calea vagă spre o teorie electromagnetică a luminii:

” O astfel de acţiune poate fi o funcţie a eterului; pentru că nu este deloc improbabil că, dacă ar exista un eter, acesta ar avea şi o altă menire decât să fie un simplu transportator de radiaţii.” (vezi, electroconvergenta-functia de generare, transformare,..., "neantizare" a corpului natural).

În teoria câmpului propusă de Faraday, mecanismul fundamental este unul de transmitere continuă cu viteză finită, în contradicţie totală cu acţiunea la distanţă. Faraday era conştient de faptul că prin teoria sa produce o ruptură în gândirea ştiinţifică a vremii sale: ”Am ajuns să bănuiesc că inducţia obişnuită însăşi este în toate cazurile o acţiune a unor particule învecinate şi că acţiunea electrică la distanţă (adică acţiunea inductivă obişnuită) nu apare niciodată decât prin influenţa materiei intermediare din jur. Respectul pe care îl port unor oameni ca Epinus, Cavendish, Poisson şi alţi învăţaţi eminenţi, al căror teorii, cred, privesc inducţia ca o acţiune la distanţă şi în linie dreaptă, m-a împiedicat multă vreme să adopt poziţia pe care tocmai am afirmat-o; şi cu toate că am căutat întotdeauna ocazii să pot dovedi părerea contrară şi am efectuat ocazional experimente legate de acest aspect […] doar abia acum, şi treptat, generalitatea mare a subiectului m-a determinat să-mi lărgesc aria experimentelor şi să public rezultatele lor. Sunt acum convins că inducţia obişnuită constă dintr-o specie de polaritate  şi nu o acţiune între particule sau între mase aflate la distanţă mare; iar dacă acest lucru este adevărat, identificarea şi dovedirea unui asemenea adevăr trebuie să aibă consecinţele cele mai mari pentru progresul nostru viitor în cercetarea naturii forţelor electrice.”  
(vezi, mai clar, definitiile,..., teoria electroconvergentei corpurilor naturale din univers, cu structura/organizarea /functiile "locale"/palirului " local de (inter)actiune ,.., care, in final, se regaseste in "puterea de interactiune locala" , ..., n.n)

William Thomson (1824-1907), devenit mai târziu Lordul Kelvin, prin cercetările sale , conferă un anumit grad de respectabilitate matematică conceptului lui Faraday de mediul electric. În anul 1841, student fiind la Cambridge, scrie un articol în care demonstrează echivalenţa matematică dintre liniile de forţă din anumite probleme electrostatice şi liniile fluxului termic din probleme termice analoage întâlnite solid infinit, fig. 1. şi fig. 2.

Faraday a apreciat sprijinul primit din partea lui Thomson care, după cum va evalua Maxwell, mulţi ai mai târziu : ,,… a introdus pentru prima oară în ştiinţă ideea că acţiunea electrică este purtată prin intermediul unui mediu continuu, care, deşi fusese propus de Faraday şi utilizat de acesta ca idee directoare în cercetările sale, nu fusese niciodată luată în serios de alţi oameni de ştiinţă, iar matematicienii o consideraseră inconsistentă cu legea acţiunii electrice, aşa cum fusese aceasta stabilită de Coulomb şi dezvoltată de Poisson.” Cinci ani mai târziu de la publicarea articolului, în anul 1846, Thomson a abordat analogia dintre câmpul electric şi deplasările elementelor unui solid elastic aflat sub tensiune. El a asociat câmpul E cu aceste deplasări de la poziţia de echilibru. Zece ani mai târziu a propus o interpretare rotaţională a câmpului magnetic, B

care să explice rotaţia planului de polarizare a unei unde luminoase aflate într-un câmp magnetic

Preluând modelul propus anterior de MacCullagh, Thomson a elaborat (1859) un model mecanic pentru eter în care mediul se opune numai rotaţiei elementelor sale şi rămâne incompresibil.

 

Fig. 2.  Liniile de flux termic în apropierea unui plan izolant

Fig. 1.  Liniile de forţă electrică în apropierea unui plan conductor

 

 

 

 

Potrivit acestui model solidul este constituit din sfere dispuse pe un tetraedru, sferele vecine aflându-se în colţuri, fig.3. fiecare sferă este legată de vecinii săi prin bastonaşe rigide cu capete rotunde, astfel încât ele să alunece pe sfere. O astfel de configuraţie era rigidă la comprimare. Pe fiecare bastonaş rigid era montată o pereche de roţi (volanţi) care se învârt în sensuri contrare, fig.4 şi care, conform legii întâi, a inerţiei, a lui Newton, se opun oricărei modificări a orientării acestor bastonaşe conectoare. Maxwell, în prefaţa la marele său Tratat, s-a recunoscut îndatorat faţă de teoriile lui Faraday şi Thomson. După multe cercetări, Maxwell a acceptat asocierea pe care  o făcuseră Mac Cullagh şi Thomson între câmpul magnetic B şi rotaţiile eterului, după care a considerat câmpul E ca fiind viteza unui fluid incompresibil care are surse (intrări) şi scurgeri (ieşiri). Maxwell şi-a elaborat teoria sa clasică a electromagnetismului bazându-se atât pe consideraţii experimentale cât şi pe modele mecanice ale eterului. În perioada din jurul anului 1860, Maxwell propune un model mecanic de interpretare ecuaţiilor sale fig.5. În această schiţă, un eter elastic are distribuite în cuprinsul său straturi de mici particule care joacă rolul de sarcini electrice şi de ,,roţi de transmisie”. Curentul electric care trece prin fir, pune în rotaţie eterul din imediata sa vecinătate, generând vârtejuri. Conform modelului propus, liniile de forţă ale câmpului magnetic sunt date de buclele formate de filamentele închise ale vârtejurilor concentrice cu firul. Stratul din imediata apropiere a firului conţinând vârtejurile antrenează în mişcare, spre dreapta particulele eterului, fig.5.

Întrucât trebuie să fie, pe ansamblu, elastic, eterul permite numai o mică deplasare  laterală a acestor particule astfel că, după această deplasare iniţială foarte limitată, aceste particule, condiţionate să rămână  permanent în contact cu vârtejurile (fără să alunece), se vor roti în sensul opus celui din primul strat de vârtejuri.

                                                                                                                            

                                                                         

    Fig. 3. Un element al eterului          Fig. 4 Volanţi rotindu-se în contrasens

 

 Electroconvergenta Pamantului- Anexa 1 (extras)

 

 

Fig. 5.  Modelul eterului electromagnetic al lui Maxwell

 

Aceste ,,roţi de transmisie” îşi comunică rotaţia spre stratul următor şi formează astfel un al doilea strat de inele de vârtejuri, care se vor roti şi ele în acelaşi sens ca şi primul strat (în sensul acelor de ceasornic deasupra firului şi în sens contrar sub fir-.  Mişcarea iniţial laterală a particulelor de transmisie a fost asociată cu câmpul electric (numit de Maxwel şi deplasare electrică). Acest efect este unul trecător şi are loc în imediata apropiere a firului numai în perioada de iniţiere şi trecerea a curentului prin fir. Analog, imediat ce curentul încetează să mai treacă prin fir, apare o deplasare electrică trecătoare, de data asta în sens opus, pe măsură ce eterul revine la poziţia sa de echilibru iniţială. Atâta vreme cât curentul  din fir rămâne staţionar, nu mai apare nici o deplasare electrică, ci numai un câmp magnetic constant (corespunzând poziţiei filamentelor de vârtej). Acest model oferea o explicaţie legii inducţiei a lui Faraday. Modelul clarifică de asemenea modul în care un cuplu de câmpuri transversale ortogonale E şi B s-ar propaga spre exteriorul firului prin care trece un curent variabil. În acelaşi spirit, câmpul electrostatic era imaginat ca o tensiune datorată deplasării mediului de la echilibru. Această ”tensiune ” electrică se menţine atât timp cât mediul rămâne sub tensiune şi dispare de îndată ce i se permite să revină la echilibru. După părerea lui Maxwell, marele merit al eterului şi al liniilor de forţă ale lui Faraday era că acestea permit renunţarea la conceptul mistic de acţiune la distanţă.

Marea sinteză a lui Maxwel  stabileşte legile fundamentale prin care sarcinile aflate în repaus şi cele aflate în mişcare (curenţii electrici) produc câmpuri electrice şi, respectiv, magnetice. Una din marele reuşite ale teoriei lui Maxwel constă în aceea că a putut prezice că viteza de propagare  a acestor unde electromagnetice trebuie să fie egală cu rădăcina pătrată a raportului dintre constanta de proporţionalitate (k₁), care apare în legea lui Coulomb a atracţiei/respingerii electrostatice dintre două sarcini, q, punctuale ( r - distanţa dintre sarcini) şi constanta de proporţionalitate (k₂) care apare în legea fundamentală  (a lui Biot - Savart, B =) şi care determină forţa magnetică dintre două fire străbătute de curent. Valoarea raportului  fiind pentru vid egală cu viteza luminii în vid, c,  deschidea speranţa de definire a unui sistem de referinţă absolut, deoarece, c,  trebuia să fie viteza faţă de un anumit cadru de referinţă specific. Eterul urma să servească ca un astfel de sistem de referinţă în raport cu care viteza luminii are valoarea numerică c =3.10⁸m/s. Ecuaţiile lui Maxwell conţinând explicit o viteză putea preciza un cadru inerţial de referinţă, în timp ce legea a doua a dinamicii a lui Newton, F = ma,  implicând numai acceleraţia nu putea face acest lucru. Maxwel şi-a prezentat numai ecuaţiile matematice care descriu câmpul electromagnetic şi nu a abordat aspectul legat de vârtejuri şi roţile de transmisie (articolul „O teorie dinamică a câmpului electromagnetic”, 1865). Ecuaţiile deduse au dăinuit însă toate modelele  mecanice pentru eter sau dovedit a susţine cel puţin câte o predicţie incorectă şi au fost abandonate. Încă de la sfârşitul secolului al 19-lea devenise ”limpede” că eterul este un mediu „nematerial”, unic şi de sine stătător. Rezultatul nul furnizat de experienţa lui Michelson şi Morley infirmă existenţa  unui eter imobil în spaţiu. Teoriile ulterioare nu se mai sprijină pe procese fizice într-un mediu universal care să le asigure coerenţa conceptuală. Se poate afirma că teoria lui Maxwell referitoare la câmpul electromagnetic reprezintă ultima teorie clasică bazată pe un univers mecanicist.

 (vezi,  Electroconvergenta Pamantului, ed. Performantica, Iasi, 2005,
2.2.2.3. Electroconvegenţa corpurilor şi generarea/propagarea undelor electromagnetice )

D-l Cavasi:
Curbura și torsiunea depind de mediu și de masa corpului

În general, energia unui sistem fizic, poate fi modificată prin trei  modalităţi

fundamentale de interacţiune şi anume:

1 - prin transfer de lucru între corpuri, dar şi cu câmpuri prin intermediul

forţelor mecanice (în particular, de presiune), forţelor electrice, magnetice, electromagnetice, etc.  notate prin Y, astfel  că ;

2– prin transfer de căldură (entropie - probabilitate) între corpuri aflate în contact direct -prin conducţie şi convecţie termică, sau de la distanţă prin radiaţie termică în care intervine temperatura absolută, T, în calitate de parametru intensiv de tip Y, şi atunci ;

3- prin transfer de masă între corpuri sau părţi ale aceluiaşi corp în care intervine potenţialul chimic, φ, în calitate de parametru intensiv de tip Y astfel încât , [104].

D-l Cavasi:
Repausul și mișcarea rectilinie sunt incompatibile cu realitatea.

Miscarea circulara indusa de catre  miscarea rectilinie a corpurilor naturale  este incompatibila cu repausul dar este o realitate "observata" in Natura (vezi, presupozitia a doua a teoriei electroconvergentei).

 Elementele structurale ale unităţii energo-informaţionale obţinute în urma fenomenului de electroconvergenţă a corpului/materiei sunt: 1 – corpul propriu-zis, 2 - vortexul etheronic generator al cîmpului electromagnetic de moment magnetic şi de intensitate magnetică, H₁, 3 - vortexul  indus interior generator al cîmpului electomagnetic de moment magnetic, , şi intensitate H₂ , fig. II.7. .                                                          

                                                                   x

                                                                      

                                      

           

1 – neutronull, 2 - vortexul  generator al cîmpului electromagnetic de moment magnetic, , şi de intensitate, H₁, 3 - vortexul  indus interior generator al cîmpului electomagnetic de moment magnetic, , şi intensitate. H₂

Perturbaţia (electrică) generată/întreţinută de catre matricea corpului entropic de influenta preponderenta / fluxul electric din mediu  se propagă din aproape în aproape  către (matricea) neutron(ului). Prin dezechilibrarea spaţială a zonei în urma impactului fluxului cu neutronul se produce difuzia liniilor de câmp magnetic de sens contrar H_1, respectiv,  H₂ , urmată de conectarea liniilor de forţă a acestora. Astfel neutronul este  deplasat în sensul contrar fluxului electric de impact ( înglobat   în  reţeaua undelor staţionare locale şi a celor progresive din zonă, este transportat/ se mişcă către sursa de flux electric). Raportându-ne la parametrii de masă  transportati, la viteza şi timpul în care a avut loc schimbarea locului neutronului, rezultă pentru forţă valoarea, =ma,  care este cunoscută ca fiind forţă de inerţie  a masei deplasate. Având sensul deplasării către centru energetic numim, deocamdată, forta, , ca fiind forţa de atracţie a centrului de forţe.  Mişcarea neutronului, odată   apărută,  intensifică fenomenul de transport specific neutronului declanşând şi întreţinând fenomenul de electroconvergenţă a particulei în mişcare cu vortexurile sale specifice generatoare de câmpuri electrice, , respectiv (aparţinând, în esenţă, mediului, îl neglijăm în continuare), fig.  II.7.   

D-l Virgil 48:
Poate ma ajuta cineva sa pricep, cu cateva vorbe.

D-l Cavasi:
Ce se întâmplă cu informația despre curbura traiectoriei unui corp, atunci când un corp se oprește din mișcare?

Aceasta relatie inedita ne arata un alt mod de a privi lucrurile asupra energiei cinetice de rotatie a unui corp, si as dori ca cineva sa-i verifice corectitudinea rationamentului.

virgil

Predominantă în lumea ştiinţifică este credinţa că numai o teorie unitară a câmpului poate unifica lumea fizică [48].

      În modelarea interacţiunii din Univers  s-a ţinut preponderent seama de manifestarea interacţiunii la nivelul globului terestru ca apoi pe baza observaţiilor/experimentului să fie generalizat modelul şi pentru corpurile din Univers. Din antichitate până în prezent au fost necesare multiple “artificii” pentru salvarea fenomenelor ce stăteau la baza ipotezei de interacţiune a corpurilor din Univers. Aşa au procedat anticii, aşa s-a procedat şi se procedează încă  perioada  contemporană nouăDiferitele ipoteze de interacţiune  emise de-a lungul timpului au  permis minţii omeneşti să descifrezea cât mai multe  pagini din numărul infinit al carţii  naturii (Anexa nr.2).

           

2.2. Palierele de interacţiune ale unui corp entropic

 

S-a demonstrat (capitolul 1) că viteza de variaţie a energiei (puterii de interacţiune) a  sistemului corp masiv- anvelopă entropică  în unitate de timp este condiţionată de puterea de interacţiune cu mediul exercitată prin intermediul anvelopei entropice, şi că poate fi departajată, conform relaţiei 1.14, astfel:

 

                                         

         

unde: ρ este densitatea de volum, u [J/kg] este energia internă specifică, ,  g_c[m/s²]- acceleraţia gravitaţională/electrostatică  din sistemul corp – anvelopă plasmatică,  şi ,   r_A[m] – raza sistemului corp – anvelopă entropică, E [V/m]- intensitatea câmpului electrostatic, H[Oe]-intensitatea câmpului magnetic,  iar suma  caracterizează energia câmpului din sistem  astfel că vectorul Poynting electromagnetic este  dat de relaţia cunoscută,    ,  φ este potenţialul chimic (masic), v_c –viteza corpului masiv  

          Termenii relaţie evidenţiază tipurile de energie caracteristice sistemului corp masiv-anvelopă entropică. Se observă palierul energetic datorat interacţiunilor de tip masic, ,  electric, , chimic, , mecanic,  şi, respectiv, energia internă a corpului, . Analiza palierelor de interacţiune a corpurilor din Univers evidenţiază procesual generarea materiei şi apariţia formelor de mişcare a acesteia.

 

2.2.1. Palierul entităţilor primordiale ale realităţii fizice

În ipoteza aristoteliană a inexistenţei vidului şi a existenţei corpurilor ce definesc spaţiul/locul universal se va defini în lucrare conceptul de electroconvergenţă a corpului/materiei [29-47].

Corpurile cereşti masive  sunt înglobate în anvelope entropice cu dimensiuni specifice interacţiunilor locale predominante cu mediu, respectiv cu corpul masiv de influenţă preponderentă. Având la bază cele afirmate anterior, şi pornind de la  concluzia inexistenţei vidului (corpul definind spaţiul/locul) rezultă că spaţiul pe palierul neentropic  este definit de corpuri-puncte, ca în ipoteza susţinută de   Roger Joseph Boscovitch (1711-1787) al căror interacţiuni sunt geentropice, calitate proprie realităţii obiective neobservabile/nemăsurabile. În interiorul unui asemenea corp –punct, noţiunea de spaţiu nu are nici o semnificaţie  La rândul ei, inexistenţa vidului atrage după sine continuitatea spaţiului şi presupune existenţa unui sumum de corpuri puncte care să se constituie ca referent de bază al corpurilor fizice primare a căror interacţiune definesc energetic Universul. Concluzia inexistenţei vidului ne determină  să admitem ( pe palierul existenţei neobservabile)  prezenţa unui substanţe primordiale unice ”monolitice” constituite din corpuri puncte (cu structură neentropică luate individual şi în grup)  ca elemente constituiente ale lumii. Din cele de mai sus rezultă negarea  infinitului mare şi admiterea celui mic. Se cunoaşte, din datele de observaţii, faptul că, toate corpurile masive entropice receptează/emit (şi întreţin) continuu fluctuaţii din/ in mediu [116-117]. Fluctuaţii din mediu universal sunt atât din domeniul observabil/măsurabil cât si din palierul fluctuaţiilor neobservabile/nemăsurabile. Din modelul energetic al corpurilor masive, prezentat în capitolul 1, nu rezultă modul în care are loc interacţiunea gravitaţională ştiut fiind faptul că până în prezent, fizic, nu s-a putut evidenţia existenta gravitonului (cuanta de interacţiune a forţei gravitaţionale). De asemenea, nu rezultă nici (ceea ce  Aristotel observa  ca tipuri de mişcare), şi anume: modificarea substanţei (primordiale), schimbarea cantitativă, calitativă şi a locului corpului.

 Se poate emite ipoteza de  apariţ

Virgil 48:
"Fara ca nava sa se mai opreasca".

crivoi d a scris:

Virgil 48:
"Fara ca nava sa se mai opreasca".

Comentariu:
Precizati "locul" de lansare a rachetei (Pamant, Luna ,...,) si "locul" in care bomba se "desprinde" de racheta. Functie de viteza rachetei in momentul "despriderii" bombei si de coordonatele "locului" de desprindere putem calcula parametrii traiectoriei rachetei. In cazul, in care are prima viteza cosmica, este posibil sa -si continue evolutia pana iese din zona de atractie a Pamantului, daca are a doua viteza cosmica, este posibil sa iasa de sub influenta atractiei sistemului Pamant-Luna, s.a.m.d.
. . . . .

@virgil a scris:. . . . .
Deformarea elastica exista pe tot timpul miscarii de rotatie, datorita acceleratiei unghiulare (Au); Au=(omega)^2.r ; 
Deci energia cinetica de rotatie, este egala cu energia potentiala a miliardelor de atomi care se deformeaza elastic. De fapt acesta este secretul energiei interne a corpului de rotatie.

Se știe [...] că informația conținută într-un sistem nu poate fi nici creată, nici distrusă.

crivoi d a scris:. . . . .
Pt. d-l Virgil 48:
"Problemele" carora dvs. doriti sa le gasiti "solutii" sunt atat de "neinteles" incat consider ca am rezervat prea mult timp, deja, pentru a le "intelege" asa ca o sa incerc sa le "ocolesc".

 Experienta am facut-o acum 45 de ani cand eram stagiar.

crivoi d a scris:

 Experienta am facut-o acum 45 de ani cand eram stagiar.

Un experiment exceptional "gandit". Pacat ca nu ati luat in considerare numai influenta gravitatiei? Ca sa intelegeti "fenomenul" trebuie sa evidentiati si alte "forte de legatura".

Nu este ceva nou, doar interpretarea privind deplasarea centrului de masa spre punctul de suspensie este ceva nou.

Plecand de la intelegerea/consolidarea conceptelor...veti progresa!

crivoi d a scris:. . . . .
Daca precizati, ca prim pas, momentul cand "apare"/actioneaza informatia in cazul experimentului, atunci suntem convinsi ca dvs. intradevar, vreti sa ne lamuriti pe deplin in legatura cu conceptul. "Informatiile " colaterale (in legatura cu interlocuitorii "importanti " ai dvs. ) nu cred ca va face mai credibil, si nici nu ne ajuta. V-ati adresat la plural, asa ca mi-am permis sa va raspund/intreb in numele "tutulor".
Mulltumesc!

Ii puteti recomanda si dvs. ceva.

 Scris de virgil Ieri la 20:00


Totul este banal, nu va ganditi la ceva special. Am luat o sarma de cupru de bobinaj de cca.2 mm diametru, am facut un cerc, am rasucit 3 spite din aceiasi sarma, si un ax dintr-un creion.

crivoi d a scris:

 Scris de virgil Ieri la 20:00


Totul este banal, nu va ganditi la ceva special. Am luat o sarma de cupru de bobinaj de cca.2 mm diametru, am facut un cerc, am rasucit 3 spite din aceiasi sarma, si un ax dintr-un creion.

Credeti ca daca era un "cerc" din lemn, era la fel de "banal" ca atunci cand cercul este din "cupru". Intrebati-l/intreb pe domnul Scanteie daca se intampla acelasi "fenomen" la ROTIREA dispozitivului din cupru, respectiv, din lemn intr-un camp?.

crivoi d a scris:Efectul Da! Intensitatea interactiunii cred ca difera. Una e sa lucrezi cu un material dielectric, alta e cu un material electric,..., Cel putin, asa rezulta din formula puterii de interactiune a corpurilor natural (. Trebuie sa tinem cont ca unele forme de miscare ale materiei sunt "detectate" numai in sisteme care nu participa la miscare.

D-l Virgil:
Nu are nici o legatura cu electricitatea. Totul depinde de momentul de inertie, poti face un giroscop dintr-un fluid sau un gaz ionizat care sa se invarta intr-un tub de sticla, daca poti sa-i asiguri miscarea de rotatie, efectul este acelasi.

Un rol principal în apariţia şi menţinerea mişcării de rotaţie a Pământului îl are şi componenta electrostatică de interacţiune electrică dintre suprafaţa terestră (zonele polarizate temporar de Soare) şi învelişurile macroscopice periterestre (polarizate permanent).

 

3.3.1.2.2. Câmpul electromagnetic  – rezultat al interactiunii plasmei interne a Pământului cu câmpul periterestru, .

Câmpului electromagnetic, ,  generat în cavitatea plasmatică inelară periterestră (centura de radiaţie interioară), penetrează  atmosferă Pământului  şi scoarţa terestră polarizând şi/sau angrenând în mişcare cinetică, de-a lungul liniilor sale (din ce în ce mai dese funcţie de densitatea crescătoare a mediului penetrat), particulele încărcate electrostatic din mediu, fig. III.13-III.15. Procesul se caracterizează printr-un un continuu transfer energetic corpuscul - undă. Penetrarea ecranelor (scoarţa terestră, atmosfera terestră, centura interioară Van Allen) se face diferenţiat funcţie de parametrii  undei electromagnetice (frecvenţa, etc.) şi  a mediului  (ecranului) penetrat (permiabilitate magnetică, permitivitate electrică, rezistivitate, etc.).                           

        

 Liniile de câmp magnetic, _, penetrează scoarţa terestră la Polul Sud, prin zona cu permeabilitate magnetică cea mai ridicată, angrenând (grupând) în mişcare, pe ansamblu toroidală, particulele de masa mai mică/electronii liberi din plasma interioară Pământului. Mişcarea pe ansamblu torodoidală a sarcinilor negative, e^-, (în zona rece, periferică a plasmei interioare Pământului cu temperatura mai mică decât temperatura Curie) induce în plasma interioară Pământului un câmp electric coaxial care generează un curent circular ionic, e⁺, fig. III. 13. Parametrii electrici şi cinetici ai curentului circular  ionic, e⁺, sunt  variabili în timp funcţie de transferul energetic de la Soare la anvelopa corpusculară a Pământului; apare astfel o mişcare pulsatorie în  masa curentului ionic care generează câmp electromagnetic. Mişcării pulsatorii circulare a curentului ionic inelar, e⁺, din interiorul Pământului îi este propriu un câmp electromagnetic al cărui moment  magnetic este notat,  Momentul magnetic, este înclinat făţă de axa de rotaţie a Pământului cu valori de până  la 23⁰40^ll,  fig. III. 14 şi fig. III.14.         

 


[list="list-style-type: decimal; direction: ltr;"]
[*]

In ultimă instanţă, prin inducţie, acest câmp electromagnetic determină apariţia curenţilor telurici care angrenează crusta dură  şi întregul  Pământ  în mişcarea de rotaţie. Revenind la teoria giromagnetică, se menţionează „…câmpul giromagnetic rezultat din rotaţia diurnă a Pământului şi reprezentat de momentul magnetic    = 7,9 . 10 ²⁵ gauss cm³ al lui Blackett nu poate fi detectat pe Pământ, adică într-un referenţial care se roteşte odată cu Pământul în jurul axei sale.” [102]. Acest lucru se datorează faptului că magnetismul este un efect relativist al mişcării sarcinilor electrice. Pentru o sarcină în rotaţie câmpul magnetic corespunzător rotaţiei nu poate apărea decât în referenţiale care nu participă la această rotaţie şi în nici un caz în referenţialul de repaus al sarcinii ( în cazul analizat, la suprafaţa Pământului).

[/list]



 

Acesta este un fenomen fizic care desi observat in experimentele de abateri de la conservarea paritatii, este neglijat pana acum.