Maya.Este lumea o iluzie?

Rezumarea primului mesaj :

Filozofia indiana , sustine ca lumea ar fi Maya = o iluzie...
un concept al filozofiei dharmice.

Poate ai dreptate. Tindem mai mult spre confortul psihic in dauna celui fizic. Desi un proverb celebru spune : Minte sanatoasa in corp sanatos. Adica echilibru.
Fiind fiinte cu sambure spiritual, avem nevoie de confort interior pentru a germina creativ.

Azi, iluziile se pot produce la scara industriala. Se poate ajunge pe Luna in studioul de film, Mesia poate veni oricand in holograma, lumea religioasa (cea crestina de exemplu) este indusa intr-o pasivitate sinucigasa, asteptand o eventuala rapire supranaturala si fiind absolvita de raspunderea unor solutii aici si acum, etc.
Unul ca Huxley, daca nu ma insel afirma chiar ca lumea va fi adusa pana acolo incat sa-si doreasca singura sfarsitul , ca pe o dulce eliberare de teroarea vietii. In genul apocalipsei profetite de Biblie si asteptata aproape in mod masochist de unele multimi indoctrinate.

Pe fondul unor astfel de iluzii care se pot crea artificial, ne trebuie o stare de veghe, un discernamant aproape supranatural de a ne trezi la realitate.
In aceste conditii ne intrebam care este definitia normalitatii si daca nu cumva cei care dorim normalitatea nu devenim o secta .

Suferinta, ca parte a existentei umane, este un capitol devalorizat, despre care se vorbeste oficial cu zgarcenie sau aproape deloc in mediile politice, stiintifice sau chiar religioase.
Un copil l-ar fi intrebat pe Papa de la Vatican: De ce exista atata suferinta pe lume? la care Papa i-ar fi raspuns: Nu stiu.
Ciudat raspuns. Pentru unii suferinta este abstracta, o contemplare printr-o vitrina groasa de sticla.
Pentru cei care o traiesc pe viu, este cea mai agresiva dintre realitatile posibile.

Un scurt comentariu: Sa invatam din tot ceea ce ni se intampla! Pentru ca nu degeaba ni se intampla! Fiecare dupa cat si cum poate! Valabil si pentru cazul de fata.

De acord. Dupa formula romaneasca: Tot patitu-i priceput!

Si totusi...

- Cristian Gog: Premiat si contestat - 1
- Cristian Gog: Premiat si contestat - 2

... stau si ma intreb; Oare eu ce sa mai cred?

Conform "magnetismului animal" al lui Reichenbach, orgonului lui Reich si a altor asemenea forme de "energii" mentionate de diferite culturi antice si/sau ezoterice, precum si a nemuritorului ether, toate acestea filtrate prin realitatea iluzorie generata de campul sursa a lui David Wilcock, sau prin maya indienilor, sau prin universul holografic a lui Michael Talbot, sau prin... pentru mine devine din ce in ce mai evident ca, realitatea este un termen relativ la fiecare persoana in parte si tine de cunoasterea si profunzimea intelegerii relativitatii fenomenelor exterioare propriei constiinte. Singurele realitati in aceasta iluzie a realitatii, suntem noi insine. Adia tu, eu, noi, fiecare in parte conditionam existenta acestei realitati, sau conform reversului medaliei, suntem conditionati prin diferite blocaje mentale, sa mentinem si sa perpetuam realitatea!

... si totusi...

Ce cuvant are de spus fizica cuantica, electromagnetismul si toate celelalte, vis-a-vis de aceasta situatie ?
Daca in momentul in care si-a batut cuiul si-ar fi facut o radiografie, iar cuiul s-ar fi vazut in radiografie in interiorul craniului, ce contraargumente am mai avea ?
Cate mai trebuiesc descoperite pentru a se intelege ca realitatea este o iluzie ?
Explicatiile apar pentru ca le cautam si doar daca le cautam.
In realitatea fizica pe care o percepem, daca ma dau cu capul de perete o sa am un cucui.
Intr-o alta realitate, cea iluzorie, nedefinita, peretele si capul meu sunt unul si acelasi lucru, nimic.
Constientul propriu ne controleaza si ne decide realitatea pe care o acceptam si o traim.

Intr-un sistem axiomatic pot fi formulate propozitii indecidabile.

Prin simpla limitare a simturilor sale si a capacitatii sale de deductie logica, consideram ratiunea umana un sistem axiomatic.

Implicit, apar si situatii in acest sistem axiomatic carora nu le putem stabili valoarea de adevar.
Ele pot fi false in aceeasi masura in care pot adevarate.

Existenta lui Dumnezeu este un exemplu.
Existenta realitatii este alt exemplu.

Nu putem demonstra sau infirma valoarea de adevar a acestor existente prin axiomele-conventiile noastre.

Realitatea exista--echivalent--realitatea nu exista.
Rational--echivalent--irational.
x,y,z exista--echivalent--x,y,z nu exista.

Intelege cineva ce vreau sa spun?

Da, eu cred ca inteleg. Insa pana la urma si la coada, toata lumea aceasta, toata realitatea noastra este definita axiomatic, daca cautam la radacinile ei. Nu exista devaruri absolute. Nici macar unul singur, care sa fie luat de referinta si pe baza caruia sa putem dezvolta o realitate absoluta! Si atunci...de ce sunt aceste lucruri ocultate cunoasterii? De ce aceste minciuni fundamentale, ridicate la rang de adevaruri imuabile? Ce-i cu toata mascarada asta? Carcotasii ar zice.....Ruuuusiniiicaaaaa!

Sadang, exista un adevar absolut care sta ascuns in fiinta:
Cogito ergo sum !

Da... si cate fiinte atatea adevaruri absolute!

Normal,
maya=oglinda cu mai multe fatete sau pestele cu sclipiri reflectate ale corpului...
Dar existam, sau nu existam ?

Ce este adevarul? Intreaba retoric calaul Pilat pe victima Isus. Si mai bate un cui...

Pai daca Cogito inseamna ca sum! Dar pana unde pot cugeta, in jos sau in sus pe scara dimensioanala? Pentru ca a cugeta inseamna a te raporta pe tine la tine insuti. E vorba de trei identitati distincte. Eu cel ce cuget, obiectul despre care cuget, distinct fata de mine insumi, chiar daca acel obiect pot fi chiar eu, adica cuget despre mine insumi, adica eu cel cugetat, si eu cel ce sunt constient atat de cel care cugeta cat si de cel cugetat, si care decid valoarea de adevar a cugetarii celui ce cugeta asupra celui cugetat. In concluzie o trinitate in cugetare permanenta. Lipsa unui singur "eu" anuleaza intregul sistem. Insa din acest ansamblu lipseste ceva, ceva care sa duca la manifestarea cugetarilor mele. Trinitatea asta cugetativa este ideala, absoluta, ea doar este. Exista pentru ea insasi si atat! Ca sa se poata manifesta mai trebuie ceva, ceva ce acuma imi scapa, imi da tarcoale dar nu-l sesizez, sau cel putin nu e clar definit in mintea mea. Filozofie... barbologie... abureala... poate chiar prosteala... Si totusi... cine/ce/care sunt eu?

Si totusi... cine/ce/care sunt eu?

Era o povestioara in care un copil punea intrebari, si deodata a auzit un raspuns, intreband cine este, raspunsul a fost; ""noi, boabele de grau"". Cum un singur bob de grau nu era auzit, atunci o gramajoara de boabe, vorbeau toate in cor, autointitulandu-se; noi boabele de grau. Daca insa copilul ar fi impartit in doua acea gramajoara si ar fi intrebat pe una din ele, cine sunteti voi? raspunsul sigur ar fi fost; noi, boabele de grau. Intreband cealalta jumatate, dar voi cine sunteti? raspunsul s-ar fi repetat; noi, boabele de grau.
Morala; cand iti imparti mintea in doua, si te intrebi, cine sunt eu, raspunsul va fi; eu sunt acesta, dar tu cine esti? si eu sunt acesta, sunt sufletul tau, atunci eu cine sunt? eu sunt acesta, cel ce gandeste, si cine imi raspunde? eu, sufletul tau, cel care face parte din tine, eu sunt cel care sunt, si eu sunt acesta.
Nu stiu daca m-am facut inteles, pentru ca nu este usor deloc.

Eu te-am inteles :
Exista o singura fiinta ,in mai multe ipostaze .

Da, si eu cred ca te-am inteles virgil. Toti K1! Principiu unic, manifestare infinita! Unicitate prin diversitate si viceversa! Si totusi... cine sunt eu, dincolo de aici si acum, de timp si materie, de unul sau mai multe boabe?

Si totusi... cine sunt eu, dincolo de aici si acum, de timp si materie, de unul sau mai multe boabe?

Aceasta intrebare nu ti-ai pus-o cand erai copil, dar ai inceput sa te intrebi pe masura inaintarii in varsta, adica pe masura acumularii de cunostinte.
""Germenele de constiinta"", cu care se naste fiecare om, evolueaza in timp, pe baza informatiilor primite. Tendinta de cunoastere este caracteristica omului, dar depinde de locul si conditiile sociale unde traiesti si te dezvolti. Astfel unii oameni ajung sa se intrebe doar cum se face tuica, sau de ce fermenteaza vinul, altii se intreaba care este cursul la bursa, iar unii se intreaba printre altele, cine sunt eu. Cred ca eu, sunt unul si acelasi in toate manifestarile, divizat in miliarde de parti sau luat impreuna, sunt mereu germenele de constiinta aflat in diverse faze de evolutie, incarcat mai mult sau mai putin cu informatii descoperite de om. De fapt sunt ca o mina de aur, in care sunt ascunse toate informatiile precum grauntii de aur, si ma bucur de fiecare data cand omul descopera un graunte de cunoastere. Unii oameni, putini la numar descopera cate un filon de aur, altii doar un graunte, iar altii nimic.

sadang a scris:
Si totusi... cine sunt eu, dincolo de aici si acum, de timp si materie, de unul sau mai multe boabe?

S-au scris numeroase carti pe acest subiect si multi filozofi au incercat sa raspunda la aceasta intrebare !(Kant ,Shopenhauer,Heidegger... si mai aproape de noi Cioran,Tutea...)
Cum vrei sa iti raspundem noi?
De altfel aceasta intrebare va ramane pentru totdeauna pentru ca exista un antagonism permanent intre fiinta si nefiinta intre constient si subconstient....
Fiinta incearca permanent sa constientizeze fiinta si ....mediul pe care tot ea l-a creat...

Si daca "germenele de constiinta" despre care vorbesti tu virgil, si despre care zici ca evolueaza, nu este deloc un germene, si nici nu evolueaza, ci este pe deplin format si evoluat, iar noi doar redescoperim catre batranete ceea ce manifestam intrinsec in copilarie, adica plenipotentialitatea acestui germene, dincolo de ratiune?

Daca in copilarie il manifestam prin toti porii si ne identificam 100% cu el, iar la batranete il regasim, in urma refelctiilor asupra propriului eu, inseamna ca pe drum, undeva, la un moment dat, l-am pierdut, sau am pierdut legatura cu el. Sau, mai degraba, suntem constransi sa pierdem legatura cu el. Atunci nu-i mai corect sa spunen ca nu l-am crescut noi pe el, ba din contra as zice eu, chiar el ne-a crescut pe noi, a fost permanent cu noi, ne-a slujit de dincolo de ratiune, de gandirea noastra analitica, de adaptarea la "aici si acum"?

Daca evolutia omului ar trebui sa insemne de fapt tocmai exprimarea acestei plenipotentialitati a constiintei primare, aici si acum, in aceasta dimensiunea a manifestarii ei? De ce cautam sa vedem aceste exprimari/manifestari ale constiintei la altii si nu incercam sa le manifestam noi insine? De ce am fost educati, si suntem si in continuare, sa ne raportam permanent la repere externe propriei noastre constiinte? Nu duce asta la o scindare a propriei constiinte, atunci cand ne identificam cu sau cu y, cu nush ce doctrina sau religie, curent filozofic sau stiintific, toate aceste fiind modele exterioare propriei constiinte?

Acestea sunt doar intrebari retorice, pe care mi le pun, asa cum probabil si le pune fiecare. Nu necesita neaparat un raspuns din partea cuiva! Doar mici reflectii firave, la suprafata ratiunii, a unor ganduri si trairi adanci!

Constiinta, dupa cum se stie, nu este totuna cu constientul, in timp ce constiinta detine in launtrul ei toate tainele necunoscutului, (pe care am asemanat-o cu o mina de aur), constientul este cel care sapa in mina, descopera, si transpune in cuvinte toate aceste lucruri, care desi sunt de la facerea lumii, doar acum sunt traduse in intelesul constientului. Procesul de cunoastere presupune doar descoperirea informatiilor existente in constiinta, si traducerea lor in informatii constiente. De exemplu, gravitatia exista dintotdeauna, insa Newton cercetand, sau sapand in mina de aur a constiintei, a transpus faptele in cuvinte pe intelesul constientului. De fapt a luat piesele de puzle si le-a asezat ordonat, pe tabla de joc a constientului. Faptul ca vorbim despre o constiinta individuala, sau de o constiinta universala, vorbim despre acelasi lucru din punct de vedere calitativ, diferenta este insa din punct de vedere cantitativ, asa cum un ciob de holograma contine tot atatea informatii cat intreaga holograma, doar ca intensitatea lor este mai mica.

Si totusi....

Mentalistul clujean Cristian Gog a realizat un număr de iluzionism în premieră naţională. Pe scena din Piaţa Unirii din Cluj-Napoca, Cristian Gog a intrat, îmbrăcat doar într-un trening şi un tricou, într-un adevărat sicriu de gheaţă.

Primul lucru care iti vine in cap este folia...

Al doilea lucru este legat de acele sclipiri ciudate care se degaja din folie daca nu cumva sunt reflectiile din gheata ale bliturilor si proiectoarelor desi nu as prea crede...

Am citit de mult intr-o carte despre Tibet a lui Culda Cezar despre
o tehnica milenara a calugarilor tibetani care dupa cum se
stie traind la mari inaltimi sunt expusi la frig o mare parte din an...
Pe scurt ei practica arta Qi-Qong-ului:
Aceasta consta intr-o respiratie ritmica cu acumulare de energie
in plexul solar sau in centrul abdominal.
Iti inchipui mental ca esti ca o minge de foc ale carei dimensiuni cresc pornind din acele centre energetice (manipura si anahata)
Astfel ei pot sa doarma in frig pe zapada, si dimineata in locul in care au dormit,zapada este topita!
Poate ca aceasta tehnica o aplica si Cristian Gog...