Gărgăuni de-a lui Bordan

IO MĂ TRAG DIN DACI ... ȘI M-OI BĂGA-N ROMANI

Înainte, omu, era plin de Dumnezeu, de iubire față de aproapele lui și față de Natură, amu lʼo țîpat pă Dumnezo alduitu afară și sʼo umplut omu de el, adică el cu el, fără nici un Dumnezău, nu mai încape nimnică pʼîngă el. Tătă lumea vré să demonstreze la tătă lumea cît îs ei de buni și de grozavi, că ei și numa ei dețin adevăru șiʼs plini de iubire și lumină, cînd ei îs mai negri ca hornoptea. Da și Lucifer reflectă lumina, nuʼi problemă, pă fiecare față încă, da alfel! Ca să te vezi on mnez cine ești, trăbă să te uiți cam cît ești tu în comparație cu nețărmurirea veșniciei, trebuie să fii odată mnic și smerit, umil, pios și modest, să cazi cu îngîndurare și sa te scufunzi în tine, să lași înfumurarea și îngînfarea cu grozăviile tale, să te apleci puțin asupra ta. Ca să fii totul trebuie să nu fii nimic!

Io nʼam zîs niciodată cît îs io de grozav, chiar am zis că nu știu nimnic, ori că nici nu știu ce știu, o dacă ceea ce știu știu bine. Da tăt așe am pus, de cînd mă știu, la îndoială știința altora care se bătéu cu ea în tept. De unde știu ei că știu bine ceea ce știu, că dăruie lumină, nu întuneric, cînd tăt bat din gură? Nici de la mine nu le luați niciodată ca adevărate, ceea ce îndrulig pʼaici, pot fi tăt așe de bine hăpt pă dos.

Am mai zîs că lʼam întrebat pe profesoru de istorie ce limbă vorovéu aici înainte de a vini romanii, care de fapt nici nʼo ajuns pînă aici? Ceea ce lʼoʼnvățat alțî pă el era sfînt, nu avé rost pusă întrebări prostești! E clar?

Păi și uite că miʼam pus, că mʼam întrebat dacă io nu știu ce știu, el de unde mama sărăcii știe căʼi așe? Ce certitudine are? Nu există, în lumea asta, nici o certitudine! Adevărul istoric  nuʼi adevăr absolut, ca nici un adevăr al nici unui pămîtean, totul e relativ în spațiu-timp, în vremea care vremuiește. Fiecare individ are propriile observații, interpretări și înțălegeri, propria cunoștință și conștiință, pe care nʼo pré avem, ʺfiind copii ai științei, am rămas orfani ai conștiițeiʺ!

Mʼam apucat, întʼo vreme, să caut în dex de unde vin cuvintelor care să vorovesc aici, da nʼam apucat să mă uit numa la cuvintele cu literele ʺaʺ și ʺbʺ, și mniʼo fo bugăt. Tăte cuvintele provin din tăte lăturile, numa de aici nu. Mʼam lămurit și cu adevăru dexʼuli! Io iʼaș pune pă tăți care o contribuit la cercetarea asta, și pă aceia care iʼo avizat, să deie fain frumos banii cîți iʼo luat pă cercetare, înapoi, și penziile, careʼs în penzii, să nu leʼo deie nici pă aceia de handicapat, că numa nimuriji pot fi deʼo scris așé ceva. Neaparat o trăbuit ca poporu ăsta să nʼaivă mamă și tată bun, să se nască din ʺdoi bărbațiʺ homosexuali, nu!?

Și tăte cîte sʼo făcut o fo după politica asta, că limba română sʼo format din latină. Nʼar fi nici un bai nici ăsta, da io am întrebat ce limbă o vorovit înainte de a vini romanii, că aici o trăit oamini și înainte, și încă bugăt de bine?! Așé că mʼam apucat io sîngur, după bostanu mneu, să scociorăsc și treaba asta, după ce am fo bătut pă umăr că ioʼs agramat și înapoiat, că se folosește ʺîʺ din ʺaʺ nu ʺîʺ din ʺiʺ, și cum vorbesc eu vorovesc numa țăranii. No! Mie îmi pare rău, nu căʼs țăran, ci că tare puțîni țărani mai aflu pʼunde mărg. Ptiar aș vré să apară on domn iluminat să mă tragă și pă mine pă calea ceia dreaptă, căʼs tare rătăcit și închis în propriul univers, cum zîce Oșanca din diaspora, că oșenii sʼo împrăștiet băsama în tătă galaxia, nuʼs întiși amu.

Alfabetul latin o avut inițial 21 de litere, 17 consoane și patru vocale: a,b,c,d,e,f,g,h,i,k,l,m,n,o,p,q,r,s,t,v,x, după care ulterior au mai adăugat 5; j,u,w,y,z, patru consoane și o vocală.

Alfabetului român o fo musai să baje mai multe consóne și vocale că n-o putut încadra fonetica nicicum, adică graiu ala sacru rămas din muzica zeilor, cu intonațiile și incantațiile cerului din magia lerului, așé că are 31 de litere, 23 de consóne și opt vocale: a,ă,â,b,c,d,e,f,g,h,i,î,j,k,l,m,n,o,p,q,r,s,ș,t,ț,u,v.

Da io vă întreb pă voi, că pă mine mʼam întrebat bugăt, dacă limba latină o fo orijinală, di ceʼo mai trăbuit să adauje la ie litere? Cʼașe o trăbuit, ce iești așé de tuioș de capu ala, o de tolomac, nuʼnțăleji românește, vrei săʼți spui pă latină? Bun, astaʼi clar!?

Latina nu are vocalele ʺăʺ, ʺîʺ, și consónele ʺșʺ, ʺțʺ, nuʼs nicări, că nici nu le știu grăi. Cum o putut, de exemplu, Someșu să vie din Samus, dacăʼi Someș amu? Di ce nʼo rămas Samus, dacă așe o fo, că tăt acóleʼi de mnii de ai, de cînd lʼo făcut măʼsa? Numa că la început nici pă ʺuʺ nu lʼo avut, tăt deʼaicea lʼo luat! Adică lʼo furat ca multi cele! Astaʼi una la mînă, da di unde provin cuvintile care îs cu ʺă, î, ș, țʺ, dacă latina nu are semnile să le scrie nici amu, nu să le vorovască? Ori și pă alea careʼs cu ʺjʺ și cu ʺuʺ, că nici pă alea nu leʼo avut?

Aldămaş, bátăr, băncădit, bălaie, băsama, bîlîie, bîltoc, bodilăraş, bodringăi, bortă, botă, brăcinar, brâu, brişcă, bróză, brují, budigăi, bugăt, cantă, caţ, cîcădări, cănură, călbáș, căoáci, căpút, căptiţ, catană, cătrănit, căscălě, cîrtí, cîș, cîșlégi, căťingan, ceaplău, ceásălă, cenuşer, ceteră, ceteraş, feştilă, feşteală, țîrcotí, țîțînă ... nu mai scriu căʼs aprópe tăte așe, de numa sʼor rușina pé tare ...

Sunetul “ă” este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera ʺşʺ a fost limba etruscă, în care “Ş” era scris “M”. În latină și greacă litera ʺșʺ și ʺăʺ au fost înlocuite cu ʺsʺ, respectiv ʺaʺ. Existența lui ʺăʺ în limba română nu poate fi explicată numai prin venirea lui din trecut, din limba dacă.

Acelaşi lucru poate fi spus în legătură cu foarte multe cuvinte româneşti compuse cu prefixele “îm”, “în”, “răs” şi “răz”. Armăsar – admissarius , lingură – lingula, criş – chrysos, samuş – samos=înalt, Someşul cald şi cel rece izvorăsc din Muntele Mare din Munţii Apuseni, iar dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (“mare”) din care izvorau, și pă care lʼo urmărit pînă la vărsare. Și multe cîte tăte.

Romanii nu vorbeau latina pentru că armata romană era formată din mercenari care vorbeau fiecare în limba lor, latina se vorbea doar în Latium, o zonă foarte mică a Italiei!
Acest lucru se poate vedea ușor și la castru de la Porolissum, zonele de unde proveneau mercenarii: Legiunea a IV-a Flavia Felix, Legiunea a XIII-a Gemina, Legiunea a V-a Macedonica, Legiunea a III-a Galica, Legiunea a VII-a Gemina Felix, Cohorta I Ulpia Brittonum, Cohorta a III-a Delmatarum, Cohorta a V-a Lingonum, Cohorta I Augusta Ituaeorum, Cohorta a II-a Dacorum, Cohorta a VI-a Thracum, Cohorta I Hispanorum, Numerus Palmyrenorum.

ʺImmortales mortales si foret fas flere, / flerent diuae Camenae Naeuium poetam. / itaque, postquam est Orchi traditus thesauro, / obliti sunt Romani loquier lingua Latina.ʺ, zicea poetul roman Gnaeus Naevius, prin anul 201 îen, că romanii au uitat să vorbească limba latină. Și după 300 de ani o venit săʼi învețe pe daci, nu? Ce chestie, domnule!

Ba mai sînt date că romanii din familii mai înstărite luau profesori săʼși învețe odraslele greaca și latina. No! Da altă chestie, tăte cuvintele care au în dex etimologia din latină le găsim în alte limbi care nʼau legătură cu latina, de exemplu în engleză sau germană. Ba mai mult, limbile romanice se aseamănă mai mult între ele decît cu latina! Da noi plătim cercetători și popîndăi pîn tăte academiile, uniunile, și posibile și imposibile ca să facă, ce? Săʼși bată joc de noi, de moșii și strămoșii noștri, că a lor nu pot fi nicicum, că leʼar fi rușine la nari să fie atăta de nesîmțîț!

Bun! Legile foneticii sînt fórte exacte, nu poți umbla cu cióce. Fonetica celor 24 de consóne românești nu o poți nicicum încadra în fonetica latină, cu 14 consoane. Nici amu nu avem semnele ca să scriem hăpt așé cum să vorovește, cine nuʼi din zonă îi pă jantă. De exemplu io numa nu știu scrie ʺfieʺ, așé cum să zîce. Un amestec de ʺshʺ, dar nici așé nuʼi. O pă ʺtʺ, careʼi on fel de amestec de ʺtdʺ, o pă ʺgheʺ, de la Gheorghe, careʼi de fapt un fel de ʺdteʺ, da nu așé, și tăt așé și iarʼașé.

Da numa aceia careʼs dʼaci, cam știu ce vorovesc, că, limba, în primu rînd, e un mijloc de gîndire și apoi de vorbire, fiindcă prima data gîndești în ea șiʼapoi grăiești și transmiți inclusiv trăirea celuilalt. Ca săʼl înțăleji îi musai să rezonezi cu el, să trăiești o dată cu el intonația și incantația, dacă nu mai bineʼți vezi de treabă și de drum bun. Hîrtia nu suportă dorul strămoșesc, nu ști ceʼi ala!

ʺSă teʼajungă dor cumplit, / Să lași lingura pă blid, / Să ieși afară plîngînd și părul din cap smulgînd! / Să te bată, dorul, bată / Nouă boale dintʼo dată, / Nouă boale șiʼo lingóre, / Șiʼo babă cʼo sucitóre, / Cînd îi crede că te scoli, / Să vie popa să mori!ʺ

Da merem mai departe … Tăte studiile formării limbii române sʼo făcut plecînd de la ideea că provine din latină, că așe trăbuie să fie. Rolul Școlii Ardelene o fo de la început acela de a aduna mărturii și probe istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia.
Școala Ardeleană, prin reprezentanții săi iluminați, o început opera de latinizare a tot ce era nefalsificat și mai aprópe de obîrșiile strămoșești.

Ei nu sʼo mai pironit să cóte dovezi ale originii acestui popor, ci o trecut direct la modificarea și falsificarea trecutului, pînă la obîrșii, după indicațiile tătucilor occidentali. Modifică scrierea veche, chirilică, cu grafia latină, modifică ortografia limbii române, modifică accentele întrebuinţate pînă la acea dată pe literele ʺeʺ şi ʺoʺ, fapt ce îndepărtează pronunţia de milenii a poporului nostru, în raport cu sunetele primordiale ale limbii sacre... tórna, tórna fratre şi nu toarnă, toarnă frate ... fiindcă deʼa ʺdeʼa tómnʼașeʺ să zîce și amu, fără ʺoaʺ și ʺeaʺ.

Dacă ne uităm la conjugarea verbelor, unde trecutul e prezent și invers, ʺduʼte și aprinde lómpaʺ, ʺAna aprindé lómpa asară, cînd am ajuns la ieʺ, cu accentul respectiv, nʼai instrumentul care să transforme sunetul în materie hăpt așé cum să zîcé, o să zîce. Acest lucru duce la altu, dacii nʼau pus valoare pe materie și pă proprietate materială a lucrurilor, pîntu că ei o fo dʼaci, o fo acasă la ei, tătă știința lor fiind păstrată sub o formă care multora scapă, ca să ai acces la ea trebuie să te cunoști pe tine.

Pe tine nu te poți cunóște dacă nuʼți cunoști tulpina și rădăcina, dacă nuʼți cunoști trecutul, iar cînd ajungi acolo cu observarea și cercetarea ajungi și la știința dacilor, o știință a spiritului curat, a lacrimii pure a izvoarelor munților, a cinstei, demnității și simplității Naturii. La știința dacilor ajung doar cei dʼaci, adică dacii, că lor leʼo lăsatʼo moștenire. Păt strîga tăți căʼs daci, hai să facem, hai să ne unim, căʼs dra.ci, nu daci, că dacii nu strîgă nimnică, că nʼau di ce.

Cum crezi că poate săʼți spună ție un dac, dacă tu zici că ești mai deștept decît părinții tăi, dacă zici că strămoșii tăi au fost inculți, nespălați și necivilizați, că au fost păgîni hapsîni care nu merită doi bani, ce săʼți spună atunci? Încă nu sʼo inventat deșteptu ala care săʼi demonstreze unui prost căʼi prost, așe că fiecare cu drumu lui, unii cuʼa banului, alții cuʼa dorului .. Ajuteʼi Mnezo și pă unii și pă alțî!

Mai departe .. di ce scriu io cu ʺîʺ din ʺaʺ, ca sʼo lămuresc și pă asta amu, cine vré să citească bine, cine nu tăt bine, da tăt bineʼar fi săʼși vadă de bulendrele lui, să nu mă slobod mai tareʼn el, caʼntʼo țîdulă de on leu, cʼam văzut pă unu și altu că vin săʼmi deie lecții de gramatică. Țăranu tăt țăran îi, vai de capu lui .. liʼaș indica ciocu mic și joc de glezne, dacă nu știu cîte prune au în straiță ..

În primul rînd, aceia care o introdus scrierea cu ʺîʺ din ʺaʺ, amu după revoluțiune, o fo handicapațî rău de tăt. Și scrie care cum a vré, că io tăt noʼi scrie numa cum oi vré. Și vă spui și di ce.

Ortografia limbii române literare îi musai să se bazeze pă fonetică, că fonetica îi logica unei limbi, gîndirea scoborîtă în viu grai, ceea ce însamnă o sîngură literă pentru același sunet. Nuʼi lojic să scrii îmbîrligat ʺîmbârligatʺ! Sau e vreunu dintre voi careʼmi poate spune ca așa e logic? Da săʼmi spuie și di ceʼi lojic așé, nu numa că așé zîce el? E, îi lojic că așe vor unii să fie, da io le spui la aceia căʼs nimuriji! Clar pînʼaci?

Pîntu cei dʼaci cred căʼi clar! Căutînd să văd cine au fost berbecii care au hotărît aceste modificări, am aflat că reforma a fost impusă politic de trepăduși politici, prin repingerea arogantă a punctului de vedere al lingviștilor români. Dintre reformiștii de atunci sînt și pîntre reformiștii de amu ai pensiilor speciale, că merită săracii după cît efort or făcut. Ar merita și premii speciale pă deʼasupra!

"Criteriul alfabetului este dar ăsta: litere numai pentru atîtea sonuri cîte sînt neapărat trebuincioase spre osebirea înţelesului cuvintelor... Litera nu are altă treabă decît să mă conducă pe cît se poate de iute afară de sine spre auz şi înţeles.", scria M. Eminescu undeva. Trebuie mai clar deʼatît, oare?

Altă treabă, verbul ʺsuntʺ sau ʺsîntʺ, cum e corect? Cum se grăiește pʼaici de cînd îi lumea lume? A, că verbul ʺsîntʺ nu există niciunde, sub nici o formă și sub nici o normă? Dar cine a făcut formele și normele, nu trebuia să le facă după legile conținutului nu aparențelor?

ʺLa început a fost cuvîntulʺ, care te îndeamnă la tăcere, la coborîre spre tine .. cu+vînt .. uuu purtat de vînt .. un gînd răzleț din ceva sfînt, de undeʼam fost și încă sînt … cobor în șoaptă pă pămînt să văd ce sînt .. cuvînt .. sau vînt .. sau numai gînd … și vînt .. și gînd .. dar și pămînt .. sînt primul lumii legămînt dintrʼun cuvînt .. șiʼs hăpt așé cum sînt .. șiʼam fo de cînd mă simt …

Cuvîntul trebuie să se lămurească batăr el pă el, dacă nu póte lămuri pă alțî. Pʼaici să zîce și ʺîsʺ ʺmiʼsʺ, ʺșiʼsʺ, în loc de ʺsîntʺ, nu să zîce nicicum ʺusʺ, sau ʺmʼusʺ, nʼam auzît pă nime zîcînd așé, șiʼs și io bugăt de veti pʼaici. După voi are lojică treaba asta și trabă scris ʺsuntʺ în loc de ʺsîntʺ? Scrieți voi cum vreți că și io oi scrie cum oi vré, și gata, încheiem socoata … dacă nu ne putem înțăleje ominește pă românește …

Nu mʼam gînit că mʼoi lunji hăpt întʼatăta, aș mai avé multe de întors, o destors, daʼi bine bugăt odată, vă mai spui numa să sămălițî că orice adevăr stă cu minciuna lîngă el, orice față are și un dos, nʼar fi nici lumina dacă nʼar fi întunericu, să luați deʼaici numa ce gîniți, o ce socotițî, că șiʼașe sigur vă mințîțî, cum și io, sincer, vă mințăsc cum adevăru îl iubesc ..

Am avut asară o discuție c-on limbric avortat, care s-o băgat în samă fără să-l întrebe nime de sănătate, să-mi spună că io vorovesc ca on oligofren încercînd să imit, prost, on grai local. Să mă întrebe dacă-s cumva poet patetic, scriitor de vagóne sau mă pricep numa la statusuri retardate, că la celelalte sînt la limita dintre acultural și analfabet. O țîné una-ntruna cu ʺpapistașiiʺ, care m-o civilizat și m-o alfabetizat, daʼ pă dinlontru îs gol, poet fórte prost, fără har și am treabă cu ei că m-o pus să mă spăl de două ori pă zî, că altfel mă spălam de două ori pă an.

Póte că nici nu trăbuie să-l bag în samă și să-i răspund la măscăriciu ăsta, dar pînă la urmă le-am răspuns tuturor acelora care gînesc ca el, că dóră din carne și ciónte îs și io. După tăte laudele care mi le-o adresat am început și io să-l rădic în slăvi cu papionu și cu móca retardată care vorovește sîngură ce hram pórtă. Amu nu poci io să scriu așe cum trăbă, c-o avut grijă de asta marii civilizatori, că graiu ăsta nu să scrie, că să grăiește și horește așe cum îl grăieu pă vremuri dacii. Și mai scriu aici pîntru țopîrlani care gînesc ca el și-și farsă lăturile pă flit fără să le stórcă on ptic. Io v-am mai spus vouă, că-n numele meu stă scrisă omenia, da îi și mînia și cum poci țuca așe poci și fuljera.

Ca să fiu clar de la bun-nceput, io nu-s nici scriitor, nici poet, nici domn, nici țăran, cu tăte că mi-ar face cinste să fiu țăran. Dar am sînje de țăran în instalație, care o mai păstrat ceva ce vine dedemult, de cîndva, de cînd făcé plopu pere și rătita micșunele, că de n-ar hi fóstă nu să poveste. N-am nevoie să mă aprecieze și să mă laude nime, că n-am ce face cu ele, dar n-am nevoie nici să să baje nime în samă dacă nu ști ce vorovăsc aici. Care ptiar nu-nchepe și-l mînîncă ptielea, l-oi scărtina și l-oi chefeli, iară de nu i-a trece l-oi corenta, dacă nici așe nu joiesc cu el, atunci, l-oi fuljera. Deci, atenție mare cei vizați!

Pîntru mine nici romanii, nici ungurii, nici nemții sau rușii, nime din lumea asta, nici europenii amu, nu au avut și nu au nici un interes ca să ne civilizeze pă noi. Tot ce a fost ascuns sub masca civilizării a fost ca să le ascundă lor furturile și matrapazlîcurile care le-o făcut p-aici. Cum am mai spus, fură tăți de cîteva mii de ani din țara asta, și încă mai este de furat, că de aia se învîrtesc și amu tăți pă lîngă ea ca muștele pîngă rahat. Binele pă care să laudă că l-au făcut și l-au făcut lor, pîntru noi a fost și este cel mai mare rău din istoria acestor locuri. Au otrăvit izvoarele și apele, pămîntul și aerul, și au potolit focul dragostei, cinstea și omenia care erau cîndva aici.

O societate curată, clădită pe principiile sănătoase ale naturii, ale firii și ale lui Dumnezeu, cu vorbă aleasă, cu toate făcute cu un rost, pe principii materiale și spirituale echilibrate, într-un echilibru dinamic, așa cum e toată creația asta, au adus-o în ultimul stadiu al degradării umane. Asta a adus civilizația, așa zisă materială, a vestului, începută cu Imperiul Roman și continuată sub masca catolicismului papal. A adus o societate pură și limpede ca cristalul în groapa mizeriei, dezbrăcîndu-ne de hainele noastre naturale, cu care erau îmbrăcați și zeii, în schimbul plasticului și al chimicului, cu toate simțurile atrofiate și afumate în fumul prostiei.

Și pe ăștia, noi, trebuie să-i ridicăm în slăvi, să le înălțăm ode și imnuri pentru că ne-au coborît din tărîmul zeilor în gaura neagră a istoriei? Cu ce-i mai bun Traian ca Stalin ca să-i cîntăm imnu? Că ne-a jefuit și schilodit o istorie străveche, pe care nu o are nici un popor dîn lumea asta, că ne-a furat cuvîntul, veșmîntul și a spurcat pămîntul? Să ia aminte toate javrele de academicieni, politicieni sau alte șlahte de maimuțoi care nu se simt români, ci tot felul de corcituri, să se ducă acolo unde se simt, atîta timp cît mănîncă și respiră aer românesc să fie români. Asta nu poate fi decît neșimțire curată să mănînci românește dar să caci nemțește, rusește sau ungurește. Să ia aminte cei vizați, că aici nu mai vorovesc diplomele lu tata sau harul nănașului.

Poporul român are o vină mare, că este singurul popor din Europa care, mai, trăieşte acolo unde s-a născut, iar occidentul, cu toată masca făţărniciei meschine, ar trebui să-şi ceară scuze, şi o să-şi ceară până la urmă, opincii româneşti şi firului ierbii, plaiului din rai şi sacrului grai, să pupe florile iei din durerea României.