Freamătul căutării

Alegerea acestui titlu sugestiv, stimați cititori, este o invitație de a căuta împreună un răspuns la întrebarea existențială fundamentală: ce înseamnă Existența?  Referitor la statutul și rolul  omului  în Univers, trebuie să descifrăm misterul devenirii umane: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm?
În demersul cognitiv, vă propun ca punctul de plecare  în această provocare fascinantă  să fie teoria dipolilor vortex, concepție unitară în care Existența se manifestă ca dualitate între Universul nostru (format din materie) și Universul complementar (format din antimaterie), care coexistă ca Univers cvadridimensional dual  în cadrul Multiversului.
Acest  model  gnoseologic transdisciplinar permite abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional, descifrarea enigmei gravitonului, structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, justificarea dualismului undă – corpuscul şi cuantificarea mărimilor fizice, generarea antiparticulelor şi fenomenul de anihilare, emisia şi absorbţia radiaţiei de către microparticule, expansiunea Universului etc.
Dipolii vortex sunt modele fizice pentru microparticule și câmpurile electromagnetice și gravitaționale  asociate, care asigură schimbul de particule universale primordiale între Universul nostru  și Universul complementar.
Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex, au un timp mediu de viaţă infinit,  nu au masă de repaus, ci doar masă de mişcare, sunt de tip  bosoni  şi se deplasează cu viteza luminii în vid.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv,  densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat.
Schimbul de materie, energie și informație între cele două universuri se face prin cuante spațio-temporale, cuanta de timp având semnificația de interval temporal de tranziție.
Spațiul, timpul și informația sunt legate intrinsec de materia în mișcare și transformare, particulele universale primordiale fiind  cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau impuls mecanic, ci şi  cuante spaţio-temporale și de  informație.
  În teoria dipolilor vortex, particulele elementare și câmpurile fundamentale de forțe  sunt abordate unitar prin configurații de particule universale primordiale.  Oricărei microparticule  din Universul nostru , împreună cu câmpurile de forţă generate, i se asociază un dipol vortex,  care reprezintă  o configuraţie de particule universale primordiale mai mult sau mai puţin complexă.
  Se poate afirma că dipolul vortex  nu este  localizat cu precizie în spaţiu, având în vedere că particulele universale primordiale implicate sunt distribuite în întreg spaţiul.
Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică  se  utilizează ipoteza că funcţia de undă  pentru un sistem cuantic  descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor universale primordiale implicate în dipolul vortex  asociat.
În această interpretare, densitatea de probabilitate  pentru un sistem cuantic este proporţională cu concentraţia de particule primordiale implicate în dipolul vortex asociat.
  În cunoașterea microcosmosului, se pot distinge  următoarele etape importante:
- ipoteza existenței antiparticulelor, care a fost propusă de fizicianul Paul Dirac în anul 1928;
-descoperirea în radiația cosmică a pozitronului de către Carl D. Anderson în anul 1932;
- ipoteza existenței quarcurilor propusă în anul 1964 de către Murray Gell-Mann, care a descoperit, împreună cu Zweig,  schema obținerii barionilor;
- elaborarea teoriei cuantice a interacțiunii electroslabe de către Sheldon Lee Glashow,  Steven Weinberg și Mohammad Abdus Salam, bosonul Z fiind descoperit experimental în anul 1973;
- formularea Modelului Standard  al  particulelor elementare în anul 1974;
- ipoteza lui Peter Ware Higgs despre existența “particulei lui Dumnezeu”, bosonul Higgs fiind descoperit  în anul 2012 cu ajutorul lui Large Hadron Collider de la CERN;
- descoperirea experimentală a oscilațiilor neutrinilor de către fizicienii Takaaki Kajita şi Arthur B. McDonald, care au primit Premiul Nobel pentru fizică în anul 2015;  
- elaborarea unor teorii unitare dincolo de Modelul Standard, care includ și gravitația, ca de exemplu, teoria corzilor, teoria M etc.
Modelul standard reprezintă consensul actual asupra constituenților de bază (fără substructură)  ai materiei și  a interacțiunilor fundamentale dintre aceștia.
În acest cadru conceptual, se consideră  că materia este alcătuită  din  două  tipuri fundamentale  de  fermioni cu spinul 1/2, leptonii și quarcurile,  la care se adaugă mediatorii care intermediază interacțiunile  fundamentale.
Fermionii sunt grupați în trei generații care reflectă comportarea lor față de interacțiunile tari, electromagnetice și slabe. Fiecare generație de fermioni conține două quarcuri, care interacționează tare, electromagnetic și slab, precum și doi leptoni, care nu interacționează tare, ci numai slab, iar dacă au sarcină electrică, și electromagnetic.
Numărul leptonic L și numărul barionic B  au valorile: L = +1, B=0  pentru  leptoni, respectiv L= 0, B = +1/3 pentru quarcuri.
Fiecare fermion elementar  este asociat cu o antiparticulă care are aceeași masă, dar numerele cuantice interne sunt de  semn opus, mai  precis: L= - 1 pentru  antileptoni și B= -1/3 pentru antiquarcuri. Numărul leptonic, numărul barionic și sarcina electrică sunt mărimi fizice care se conservă în toate interacțiile.
Quarcurile sunt fermioni cu sarcina electrică fracționară (2/3 sau -1/3 din sarcina elementară), care nu există în stare liberă, ci doar în interiorul hadronilor (particule care interacționează tare, de tipul barionilor și mezonilor).
Barionii (proton, neutron) sunt compuși din trei quarcuri, iar mezonii (pion, kaon) sunt alcătuiți dintr-un quarc și un antiquarc.
Există șase tipuri de quarcuri, denumite convențional arome (up, down, charm, strange, top și bottom), fiecare aromă având trei subtipuri, pe care fizicienii le-au numit culori (red, green, blue).
Mediatorii sunt bosoni vectoriali de spin 1 care intermediază interacțiunile fundamentale: gluonii, pentru interacțiunea tare, fotonii pentru interacțiunea electromagnetică,  bosonii Wși Z, pentru interacțiunea slabă.  În prezent, se presupune  că gravitonii, încă nedescoperiți experimental, intermediază interacțiunea gravitațională.
  Bosonul Higgs este un boson scalar de spin 0, care conferă masă celorlalte particule elementare prin mecanismul ruperii spontane a simetriei.
Din păcate, Modelul Standard  nu a  reușit să integreze  logic interacțiunile gravitaționale și nu a oferit o explicație coerentă  pentru oscilațiile neutrinilor, precum și semnificațiile materiei și energiei întunecate.
Pentru a depăși acest impas, fizicienii au conceput teoria supersimetriei (SUSY), care se bazează pe ipoteza că fiecare particulă elementară din Modelul Standard are o particulă parteneră
supersimetrică, cu aceeași masă și numere cuantice interne, dar având spinul diferit  cu 1/2.
  Deocamdată,   supersimetria boson-fermion nu a fost observată în experimentele efectuate în acceleratoarele de  particule.  S-a  presupus că supersimetria, dacă  există, trebuie să fie o simetrie ruptă,  pentru a permite ca  superparticulele să aibă o  masă mai mare decât echivalenții lor din Modelul Standard.
Istoria științei este marcată de  crezul lui Einstein într-o teorie unificată a câmpului, model geometric care poate  să descrie unitar cele două forţe fundamentale cunoscute pe atunci, gravitaţia şi electromagnetismul. Deși nu a reușit să-și îndeplinească acest vis, genialul savant a lansat o fascinantă provocare pentru cercetători de a găsi o “teorie a tuturor lucrurilor”, care să explice întreaga Existență - de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos.
Teoria Marii Unificări reprezintă diverse încercări de  a descrie printr-un formalism teoretic comun forțele electromagnetică, slabă și tare. Se speră că Teoria Marii Unificări va fi extinsă la o  Teorie a Totului care va unifica cele trei tipuri de interacțiuni fundamentale cu cea gravitațională. Una dintre aceste concepții unificatoare este Teoria Stringurilor (String Theory), în care particulele elementare sunt modelate  prin  stringuri (corzi, sfori sau bucle) vibrante, închise sau deschise, care plutesc în spațiu-timp și se află în stare de excitație.
  Proprietățile fizice ale particulelor care fac parte din Modelul standard reprezintă diverse moduri în care stringurile pot să vibreze, altfel spus, oscilațiile stringurilor generează proprietățile constituenților fundamentali ai  materiei în stare de substanță sau de câmp.
După părerea lui Burt Ovrut, profesor la Universitatea Statului Pennsylvania din University Park,  particulele sunt  coarde mici și invizibile, care emană  materia, precum muzica  din coarde: “Dacă o ciupești (coarda) într-un anumit fel, obții o frecvență anume, dar, dacă o ciupești în alt fel, poți obține mai multe frecvențe, așa ai note diferite.”  O altă exprimare sugestivă  este  cea a lui Michio Kaku, profesor la City University din orașul New York, care afirmă că  “universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei supercoarde.”
Au fost concepute cinci variante pentru teoria stringurilor, într-un hiperspațiu cu zece dimensiuni, nouă spațiale și una temporală.  
  Teoria stringurilor asigură punți de legătură între teoria cuantică și teoria generală a relativității, care sunt incompatibile în forma actuală.
În cadrul teoriei superstringurilor, multitudinea de  particule cuantice sunt descrise ca note pe o supercoardă, ansamblul de particule fiind asociat cu spectrul de vibrații.
Pentru a pune în concordanță teoria superstringurilor cu teoria supergravitației, la cele zece dimensiuni a fost adăugată a unsprezecea dimensiune, obținându-se  o concepție extinsă, care este cunoscută sub numele de  “teoria membranei”(Teoria M), în care membrana devine constituentul fundamental al universului.
Teoria M este o teorie supersimetrică care a apărut în anul 2008, cele cinci variante ale teoriei corzilor fiind considerate diverse manifestări ale teoriei membranei.
Spre deosebire de teoria corzilor, în care șase, din cele zece dimensiuni, sunt “strânse” într-o regiune a spaţiului (spaţiu Calabi-Yau),  mult  prea mică pentru a fi pusă în evidență, în Teoria M unele din aceste dimensiuni ar putea fi foarte mari, chiar infinite.
Pe lângă numeroși adepți, teoria stringurilor a avut și critici care au remarcat  unele lipsuri. Unul dintre critici este Peter Woit, fizician la Universitatea Columbia, care afirmă: “Postularea unor corzi (strings) care se mișcă într-un spațiu cu 10 dimensiuni a apărut în 1974 și a devenit paradigma dominantă din 1984 încoace. După patruzeci de ani de cercetări și după publicarea a zeci de mii de lucrări științifice știm că aceasta este o idee goală. [Teoria stringurilor] prezice nimic despre nimic, câtă vreme se alege cu grijă felul în care sunt compactificate cele șase dimensiuni suplimentare, astfel încât să devină invizibile”.
Deși modelele  geometrice al teoriei corzilor și teoriei membranei sunt inacceptabile, este corectă ipoteza că mulțimea particulelor elementare poate fi pusă în corespondență cu o mulțime de oscilații în care frecvențele armonicelor sunt corelate cu  frecvența fundamentalei.
Afirmația precedentă poate fi justificată în cadrul teoriei dipolilor vortex, concepție unitară despre Existență, care oferă noi semnificații și corelări ale noțiunilor științifice.  
Materia se poate afla  atât în stare structurată prin dipoli vortex pe diverse nivele de organizare a substanței, cât și în stare nestructurată în cazul vidului.
Desigur, Universul nostru  şi Universul complementar  reprezintă doar  una dintre  posibilităţile  infinite  de  manifestare  dialectică  a  Existenţei într-un Multivers format din  universuri duale  paralele.  
Evoluția Universului nostru  are loc într-o buclă a Multiversului, însă nu are un început sau sfârșit,  deoarece  înseamnă o  transformare permanentă a organizării materiei, fiind modelată la nivel global prin unda universală de structurare.
Este bine de  precizat că unda  cosmică  de  transformare  este generată local de  diferenţa  de  concentraţie dintre  particulele primordiale din Universul nostru  şi cele din Universul complementar, parametru care determină şi configurarea dipolilor vortex.
Deşi Universul nostru se află în prezent într-un stadiu  de expansiune accelerată, este posibil ca după foarte  mult timp să  treacă  într-un  stadiu  de  contracţie, prin inversarea dipolilor vortex şi transformarea  materiei  în  antimaterie.
  La graniţa dintre componentele duale ale Multiversului pot să apară procese cosmice de anihilare a materiei şi antimateriei, cu transformarea acestora în radiaţie electromagnetică. Aceste  zone active  reprezintă sursele  îndepărtate  care  emit fluxuri  intense de  radiaţii  în diverse  domenii spectrale  ale  undelor  electromagnetice.  Se ştie că, la limita orizontului cosmologic accesibil fiinţei umane, au fost puse în evidenţă surse foarte intense de radiaţie electromagnetică - denumite quasari (quasi-stellar radio source). Termenul este impropriu, deoarece un quasar nu trebuie identificat cu un corp cvasi-stelar, ci reprezintă o zonă activă, cu raza de 10 până la 10.000 de ori mai mare decât raza Schwarzschild a găurii negre supermasive din galaxie, alimentată prin discul de creştere.
Aşa cum am mai precizat, devenirea Universului nostru are la bază diferenţa concentraţiei de particule universale primordiale faţă de Universul complementatar, care determină configurarea dipolilor vortex şi structurarea materiei pe diverse nivele de organizare prin interacţiuni electromagnetice, gravitaţionale, tari şi slabe.
În zona din Galaxia noastră (Calea Lactee), în care se află Sistemul solar, electronul şi protonul sunt particule elementare stabile, cu timp mediu de viaţă infinit, deoarece dipolii vortex asociaţi corespund fluxului de particule universale dintre cele două universuri. De aceea, în valoare absolută, sarcina electronului este egală cu sarcina protonului. În stare liberă, neutronul este instabil, având timpul mediu de viaţă de 917 s. Doar prin configurarea dinamică a nucleelor atomice se pot asigura condiţiile necesare ca neutronul să devină stabil.
În această  “cheie” poate fi  explicată natura  substanţei din Sistemul solar, care corespunde zonei electrono-protonice de stabilitate. Este firesc să presupunem că zonele marginală şi centrală ale Galaxiei noastre asigură alte condiţii de stabilitate pentru dipolii vortex asociaţi particulelor elementare.
 Faptul că, în centrul  Căii Lactee, se  află  o gaură  neagră (denumită Sagitarius A), la distanţa de  26.000 ani lumină de  Terra, constituie  un  argument pentru  ipoteza că  această  zonă  asigură  “neutronizarea substanţei”, conform schemei devenirii existenţei pe baza diferenţei de concentraţie a particulelor primordiale din cele două universuri.
În acest cadru conceptual, structura şi evoluţia stelară concepută de astronomii E. Hertzsprung şi H. N. Russell pot fi explicate prin apropierea progresivă a stelelor de centrul galaxiei sub acţiunea forţelor gravitaţionale. Pe de altă parte, se oferă o nouă viziune a corelării universale a proceselor din Univers prin schimbul de microparticule între diverse surse cosmice, mai mult sau mai puţin îndepărtate.
Se poate afirma că teoria dipolilor vortex pune  în evidenţă  legăturile  intrinseci dintre   spaţiu, timp şi  materia în mişcare  şi  transformare, făcând  trimitere  la  manifestările  Existenţei  ca  unitate  în diversitate  la graniţa dintre  cauzalitate şi întâmplare, actualitate şi potenţialitate. Existența este “Totul”, din trecut, prezent și viitor, ca posibilitate și realitate, fiind reflectată  parțial de ființa umană prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.    
Disponibilitățile spațio-temporale ale spiritului unui individ se manifestă prin conștiință, care permite înscrierea pe o traiectorie specifică în Universul cvadridimensional al Existenței prin raportarea la un registru informațional  de semnificații și valori modelate de evoluția dialectică a culturii și civilizației. Altfel spus, destinul ființei umane este tendința spre perfecțiune, pentru aflarea progresivă a adevărului absolut despre Existență.  Într-o exprimare plastică,Existența este Totul, iar omul  este freamătul căutării veșnice pe tărâmul Necuprinsului. Referitor la gnoseologie, calea de urmat pentru înțelegerea pe deplin a Existenței o reprezintă dialectica materie - spirit.
Universul complementar  are un rol esențial în devenirea vieții  și derularea unor evenimente din Universul  nostru, fiind sediul localizării informației supreme care definește  Spiritul universal, cel din care derivă spiritul individual denumit și suflet.
Se poate afirma că spiritul este  metainformația, adică  “informația despre informație”  ca principiu animator și vector al devenirii  materiei  organizate  la nivel superior, spiritul individual manifestându-se la om prin conștiință.
Saltul calitativ de la materia inertă la materia vie este marcat de informația genetică, apoi de metainformație, care asigură împreună unitate și diversitate  pe traiectoria evolutivă până la  apariția conștiinței la om, capabil să dea sens și valoare proceselor și fenomenelor din mediul în care trăiește, acționând prin rațiune și creativitate pentru atingerea unor obiective.
Teoria dipolilor vortex  validează credința în nemurirea sufletului și oferă un alt registru de interpretare a concepțiilor filosofice ale lui Kant și Hegel.
În idealismul transcendental, elaborat de Kant, se consideră că   lucrurile şi fenomenele  realităţii  există în sine, ca entităţi obiective.  Cunoașterea începe cu experienţa sensibilă, cu stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective  şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de substanţă, cauzalitate, necesitate).  
Concepția filosofică a lui Kant poate fi corelată cu teoria dipolilor vortex  referitor la rolul activ al subiectului în cunoaștere, mai precis, “matricea cognitivă” a spiritului individual reprezintă o posibilitate de abordare a Existenței care dă sens și valoare lucrurilor.
Hegel  a pus la baza întregii Existenţe  conceptul universal de “Idee absolută”,  care începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
  În raportarea la Existență, metoda dialectică reprezintă un salt în gnoseologie, fiind bazată  pe universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei.
Se poate spune că, în cadrul teoriei dipolilor vortex, noțiunile de spațiu și timp capătă semnificații profunde, fiind corelate intrinsec cu schimbul de particule universale primordiale prin dipolii vortex, dar și cu  posibilitățile de acțiune și de procesare a informațiilor de către om.
Pentru mai multe detalii despre această teorie novatoare, cei intresați pot accesa legăturile web:
https://www.academia.edu/41108286/Cunoasterea_de_maine
https://www.academia.edu/49413054/Orizonturi_euristice

Maaamaaaaa, cat existentialism...si inca fundamental...
Peste vreo suta de ani cam asa va fi doar introducerea in manualele de fizica...