Despre lucrarea "Fizica povestită" a lui Cristian Presură

Rezumarea primului mesaj :

Am început cu greu să citesc pe apucate din această lucrare interesantă. Am terminat cu prefața elocventă scrisă de domnul doctor Mircea Penția de la IFIN.

Abel, incep sa iti admir statornicia in studierea Fizicii oficiale...Trebuie totusi sa fie tare greu sa admiti dogmele alea oficiale...

Omul doar ne aduce si noua la cunostinta o parte din lucrurile pe care le-a studiat, si foarte bine ca face asta. Ne mai aduce aminte de un lucru pe care l-am uitat, ne mai pomeneste de una alta, dar asta nu inseamna automat ca accepta fara sa gandeasca tot ceea ce e scris acolo.

Se subliniază ceea ce este important pentru undele gravitaționale: să transporte energie. Se dă ca exemplu sistemul PSR B1913+16, format din două stele neutronice aflate în rotație una în jurul celeilalte, sistem care emite unde gravitaționale și, implicit, pierde energie, perioada de revoluție scăzând de-a lungul anilor în conformitate cu predicțiile relativității (o secundă pe an), confirmare pentru care s-a dat și premiul Nobel. Ce ușor se dau premiile-astea!

Aflu despre sistemele LIGO și Advanced LIGO, care deschid drum astronomiei gravitaționale. Apare descrierea găurilor negre cu ajutorul vitezei de evadare și mai apare frumoasa poveste a astronautului care cade spre gaura neagră și nu poate trimite informații înspre afară. După ce ni se reamintește capitolul de astrofizică cu etapele de evoluție a stelelor în funcție de masă și principiul lui Pauli, primim dovezi experimentale „indirecte” ale existenței găurilor negre stelare și supermasive, bazate pe emisia de radiații X și ador mențiunea autorului cum că „dacă teoria relativității generale prezice existența găurilor negre, nu înseamnă automat că ele există în realitate”. Ni se amintește rapid de misterul timpului scurt de formare a găurilor negre supermasive și primim o casetă matematică cu deducția densității materiei din M87 bazată pe viteza de rotație a acesteia.

Ni se vorbește apoi despre efectul Hawking bazat pe proprietățile vidului cuantic și chiar și despre găurile de vierme care fac un fel de legătură între găurile negre și găurile albe. Regăsim analogia cu inelul pe care se află furnica, pentru a înțelege dinamica Universului tridimensional așa cum l-a descris Friedmann. Sunt analizate cele trei posibilități de Univers omogen și izotrop: euclidian, hipersferic (sau închis) și hiperbolic (sau deschis). În caseta matematică găsim calcule pentru consecințele pe care le-ar avea explozia unui bulgăre de substanță în funcție de viteza inițială a exploziei în comparație cu viteza de evadare de pe bulgăre. Aflăm apoi cum Hubble a descoperit că galaxiile îndepărtate se îndepărtează și mai mult de noi, introducând constanta-i celebră.

Se subliniază distincția dintre Universul actual (acesta putând fi și infinit) și Universul observabil. Ni se argumentează că materia actuală ar fi putut încăpea ușor în vârful unui ac din moment ce spațiul este aproape gol. Ni se descrie cum, la 380 de mii de ani de la Big Bang, au început să se formeze primii atomi în univers și cum a scăzut apoi lungimea de undă a luminii, aceasta ajungând în domeniul microundelor. Ni se povestește că există niște variații în temperatura radiației de fond, datorate variațiilor inițiale. Înțeleg, deci, că explozia primordială a preferat anumite direcții în spațiu, favorizând cumva o direcție în raport cu alta.
Ni se argumentează că dacă universul nu s-ar fi dilatat, atunci nopțile ar fi fost albe. De asemenea, se aduce paradoxul lui Olbers ca argument pentru începutul universului.

Aflu amănunte foarte interesante, care mă fascinează mereu, despre modul în care Zwicky a constatat deosebirea dintre masa gravitațională și masa luminoasă a unor grupuri de galaxii, deosebire ce s-a pus pe seama materiei întunecate. Se vorbește apoi despre dificultățile legate de particulele WIMP, care n-au fost confirmate experimental. Se amintește despre sugestiile lui Milgrom și Veltman de modificare a legii gravitației pentru a explica materia întunecată și primim o casetă matematică cu modificarea mecanicii newtoniene în două moduri pentru a explica independența de distanță a vitezei stelelor de la marginea galaxiilor spirale. Metoda accelerației critice primește un spațiu mai larg în carte pentru că ar explica „dintr-un foc” atât materia întunecată, cât și energia întunecată. Apoi ni se reamintește că în teoria lui Friedman toate universurile expansionează decelerat. Ni se explică frumos despre luminozitatea supernovelor de tipul Ia și ni se prezintă concluzia experimentală șocantă conform căreia universul expansionează accelerat, sfidând teoria lui Friedman bazată pe relativitatea fără constantă cosmologică. În fine, se arată că energia vidului a fost analizată și ea, dar fără prea mult succes în rezolvarea expansiunii accelerate.
La finalul capitolului 8 mă declar mulțumit de consistența informațiilor pe care le-am primit din carte în domeniul cosmologic.

Începe un capitol care îmi produce emoții și nerăbdare: „Mecanica cuantică”. După o introducere reprezentativă, începe secțiunea dedicată radiației corpului negru, unde ni se explică de la început rolul corpului negru pentru stabilirea relației dintre radiație și temperatură. Sorb cu nesaț din povestea prin care Planck a ajuns la ipoteza că energia oscilatorilor este cuantificată și mă străduiesc fără succes, ca întotdeauna, să găsesc legătura cu „salturile” pe care le-ar putea prezice Fizica elicoidală prin teorema de recurență. Ne este exemplificată micimea constantei lui Planck printr-un calcul pentru corzile de chitară. Se evidențiază că în cazul radiației corpului negru este relevantă cuantificarea energiei întregului atom, nu a componentelor sale.

Ni se descrie viziunea actuală pentru mecanismul emisiei și absorbției radiației de către oscilatorii corpului negru, în baza căruia un fenomen macroscopic (culoarea roșie (și nu albastră) a jarului) este consecința directă a cuantificării energiei.
Cu această ocazie, îmi reamintesc de mecanismul propus de Fizica elicoidală pentru a explica acest fenomen: atomii cu energie mai mare sunt corpuri care se mișcă pe elice circulare de ordin mai mare. Apoi se arată problemele clasice ale efectului fotoelectric, datorită faptului că viteza electronilor emiși nu depinde de intensitatea luminii incidente, ci numai de frecvența acesteia. Din nou, simt nevoia să mă gândesc cum explică Fizica elicoidală acest efect: lumina (monocromatică) de frecvență mare este un flux de particule ce se mișcă pe elice de ordin mare (cu mai mulți darbuzori variabili). Intensitatea luminii este dată de numărul acestor particule. Ne este descris experimentul simplu ce poate fi realizat chiar în liceu pentru a măsura efectul fotoelectric și ni se atrage atenția asupra faptului deloc banal că se obține aceeași constantă Planck ca și în cazul corpului negru. Desigur, explicațiile date nu sunt nici pe departe suficient de amănunțite pentru mine încât să reușească să mă convingă. După cum vedeți, mă văd nevoit să propun explicații noi (Fizica elicoidală), căci nu mă mulțumesc asemenea explicații, chiar dacă ele sunt, totuși, mai bogate cu ceva în această carte decât cele pe care le-am găsit până acum altundeva.

Se vorbește apoi despre spectrul de emisie și absorbție. De exemplu, ni se spune că liniile ce lipsesc din spectrul Soarelui ar sugera că atmosfera solară conține azot. N-am înțeles de ce nu s-ar putea concluziona că atmosfera terestră conține, de fapt, azot. Aflăm despre unda pilot care explică și cuantificarea momentului cinetic al electronului în atom, despre contribuțiile lui Bohr  pentru structura atomului și ale lui de Broglie pentru modelul fizic ce explică cuantificarea propusă de Bohr. Cu această ocazie îmi reamintesc ce propune Fizica elicoidală în această direcție: în atom, electronul se mișcă pe o elice închisă, care are un număr întreg de pași pe o orbită completă. Doar că această condiție nu mai trebuie postulată, ci este o consecință matematică a cerinței ca elicea să fie închisă. Așa că, să nu vă mai prind că spuneți că nu există alte posibilități de a explica structura atomului!

Abel Cavaşi a scris:Așa că, să nu vă mai prind că spuneți că nu există alte posibilități de a explica structura atomului!

Nenea, eu propun si explic altfel structura atomului, cu voia Celui de Sus. Daca tot s-a dat drumul si la alte ipoteze.
Daca electronul s-ar misca pe o elicoida inchisa (cu un numar fix de pasi), el ar trebui sa fie simultan si satelitul cuiva aflat in centrul centrului sau (o particular grea inca nedescoperita). (N-am auzit decat ca e satelitul nucleului).
 Dar daca se misca asa elicoidal de capul lui, atunci concluzia logica e ca Abel a descoperit secretul lui Bachus, ca toate drumurile drepte devin curbe elicoidale. Dupa ce a consumat eter de la Bachus.
(Intradevar electronul consuma ceva tot timpul, altfel nu ar umbla asa de ametit). Adica electronul traieste cu capul in norul electronic, care e emanat de nucleu, cu care se hraneste.  Norul nu e uniform ca densitate pe circumferinta, deci traiectoria nu e circulara perfect, dar nici elicoidala. Si nici viteza nu e constanta.
Exista mai multe nivele-straturi de nori electronici in atomul care se zice ca e gol. Sunt zonele zise de probabilitate certa in care zburda electronul intrun anumit fel, dar nu elicoidal.
In timp ce zboara prin nori, fara sa cada, electronul mai face si multe alte minuni. Este ca un fel de Sf.Ilie. Ploua, fulgera, arunca cu deseuri. Mai face schimb cuantic si cu atomii vecini, chiar fac si rocade.
Ramane marea enigma, de ce nu cade electronul pe nucleul pozitiv ? (Decat in anumite conditii !)
Am dat aici candva explicatia, dar a fost stearsa de un admin.  Amin ! ....Intre timp am uitat-o si eu.

Nimeni nu a demonstrat sau argumentat, ca electronul se invarte complet pe o orbita, doar a presupus.
Sa luam cazul hidrogenului si a apei.
Daca electronul s-ar invarti complet, atunci o anumita zona f.extinsa ramane mult timp fara sarcina de legatura si apa se poat rupe f.usor (legaturile moleculare intre atomi).  Apa ar redeveni O si H doar cu o mica cantitate de energie suplimentara.
Interesant iarasi unde se duc si se regasesc electronii folositi in cazul disocierii electrolitice a apei. Nimeni nu spune, ca doara electronii se conserva.
Am folosit mai sus cu foarte mare grija termenii si ideile, poate va pune pe ganduri.

Se tratează amănunțit interferența produsă de o undă luminoasă plană monocromatică și se introduce, oarecum artificial, noțiunea de „undă de probabilitate”. Constat că apar din ce în ce mai multe presupuneri tacite, forțate, artificiale, datorită cărora autorul m-a pierdut încet pe drum. De exemplu, găsim propoziția plină de presupuneri nedemonstrate științific: „Am putea spune că unda electromagnetică a luminii (oscilația câmpului electric) este de fapt o undă de probabilitate pentru fotoni.”

Din acest motiv, nu mai pot urmări lucrarea cu aceeași profunzime cu care am urmărit-o până când era totul suficient de clar. Dar, desigur, acesta nu este un defect specific doar acestei cărți, ci este unul datorat concepției actuale din Fizica cuantică prin care se tolerează, vrând-nevrând, o mulțime de presupuneri tacite, defect pe care îl veți regăsi la orice autor liniștit ce s-a consolat deja demult cu neînțelesurile și care încearcă astfel să salveze cumva Fizica actuală în ochii cititorului.

La finalul secțiunii 99 găsim observația că probabilitatea de a găsi undeva fotonul este dată de amplitudinea oscilației, nu de valoarea instantanee.

Orbita  atomului  de  Hidrogen sau  de    Heliu.
Extrasa  fig. din  lucrarea  personala  Modelul  Fizic  al  Atomului  de  Hidrogen  si  Heliu

Poate  va   ajuta  cu  ceva.

Abel Cavaşi a scris: Din acest motiv, nu mai pot urmări lucrarea cu aceeași profunzime cu care am urmărit-o până când era totul suficient de clar.

Scopul fiecarei lucrari, care are aprobarea de libera circulatie de la oficiali, este sa ne bage incet-incet in ceata. Si asta pe banii nostri.
Sa vedem cand vei comenta "SE LASA CEATA". Sau "SE RISIPESTE CEATA".
Numai drumul spre infernala fizica moderna este plin cu indicatoare si este pavat cu intentii bune.  Cand vei ajunge la capatul lui, la intrarea in Infern, va fi o poarta larg deschisa iar sus scrie:
"Vei cei ce intrati aicea, lasati afara......".   Si "Bine ati venit".
Solutia, sa nu inaintam orbeste doar pe un singur drum, sa ne mai si reintoarcem acolo la punctul zero, acolo unde se bifurca drumurile.  Alte scurtaturi intre drumuri nu exista, sunt incompatibile.

Apoi ni se vorbește despre interferența electronilor și dificultățile experimentale pentru a o depista și faptul că aceasta se produce pe cristale de nichel. Aș fi vrut mult mai multe amănunte despre experimentul lui Davisson și Germer, dar trebuie să mă mulțumesc cu concluziile experimentului. Cu această ocazie mi se confirmă încă o dată faptul că fizicienii n-au luat nicicând în considerare mișcarea elicoidală a electronului.

Problema este că se vehiculează nejustificat afirmații de genul Dacă era așa, (deci, dacă electronul ar fi un corpuscul) ar fi trebuit să obținem rezultatul prezentat în partea de sus a figurii (unde ni se prezintă rezultatul ce se obține în cazul clasic). Iar asemenea afirmații găsesc în toate cărțile de mecanică cuantică. Ei bine, domnilor fizicieni, nu este adevărat! Se poate explica interferența corpusculilor, doar că pentru asta trebuie să renunțați la prejudecata că acești corpusculi se mișcă rectiliniu. Chiar sunt curios cât timp va trece până când se vor trezi fizicienii să reanalizeze interferența electronilor cu presupunerea că electronii se mișcă pe elice, nu rectiliniu.

Se continuă cu relevarea problemei filozofice a dualității undă-corpuscul și rezolvarea inacceptabilă pentru mine pe care o propun fizicienii actuali, aceea de a tolera incertitudinea asupra corpusculilor. Îmi place, totuși, că spre deosebire de alte cărți, autorul insistă pe subiect cu întrebări, încercând să delimiteze lucrurile clare punându-se de multe ori în locul cititorului.

Primim amănunte despre unda de probabilitate și ni se arată că aceasta este undă complexă. Din păcate, în figura 9.18 și mai departe autorul confundă elicea cu spirala, greșind urât la fel ca mulți dintre predecesorii și contemporanii noștri. Poate tocmai această confuzie grosolană de nematematician i-a ținut departe pe fizicieni de șansa de a descoperi proprietățile minunate ale elicei și de a le fructifica în Fizică.

Apare discuția despre viteza de fază și de grup, se subliniază rolul undei plane în contextul în care ni se arată că orice undă poate fi descompusă în unde plane utilizând seriile Fourier. Este un context în care se pierde caracterul de popularizare al cărții, folosindu-se noțiuni care depășesc nivelul comun, precum „normarea” undei de probabilitate. Cu această ocazie zâmbesc din nou când recitesc enormitatea că există probabilitatea nenulă ca electronul (și, implicit, orice corp din Univers) să se afle oriunde în spațiu.

N-ai inteles inca propietatile electronului, ca primeste eventual (improbabil si incert, dar sigur primeste) semnale cuantice de oriunde din spatiul infinit si apoi le elimina spre infinit, asa deci se extinde cu infinitul.
Electronul pulseaza, bate ca o inima. Daca poti sa stabilesti cat e diametrul si pasul elicei elicoidale,(poate ca sunt variabile cu pulsatia), cand zboara cu viteza luminii, foarte bine.
De, matematicianul este cum este programat, sa fie exact, nu ca fizicianul, ce asteapta sa vina norocul probabil.  Daca n-ar fi probabilitatea, n-ar exista dezintegrarea nucleara sau a tuturor moleculelor in timp, nici moartea.
Daca electronul s-ar deplasa cat de cat elicoidal-excentric fata de o axa, in CRT l-am putea pune in evidenta simplu, deviindu-l printro metoda.

Adica, dupa Abel, electronul ar avea in plus si o componenta magnetica complexa suplimentara, perpendiculara pe ipotetica directie de deplasare elicoidala. (Vectorul magnetic este coliniar cu deplasarea). Ceea ce se stie practic ca nu are. Magnetismul variabil produce inductie si aici stapanim totul teoretic si practic. Doar Abel Cavasi si Dan Preda mai anunta noi inventii si descoperiri..
(In cazul deplasarii fotonului am descoperit aceasta componenta complexa a vectorului magnetic, care nu e inclusa in ecuatiile lui Maxwel simplificate).

Electronii cu adevarat liberi se deplaseaza perfect liniar, nu elicoidal-spiralat. Daca vrem sa-i deplasam elicoidal-spiralat, ii conducem fortat printro bobina astfel construita, unde apar efectele respective, consecintele bobinei elicoidale usor de verificat.
Sau ii trecem printrun camp magnetic adecvat, cu vectorul H coliniar traiectoriei, care le spiraleaza fortat traiectoria.
Imi pare tare rau ca am distrus un vis frumos, care a tinut atatia ani buni, ca am demontat atat de simplu marea teorie elicoidala a marelui teoretician Abel. Poate acum sa fie liber de elicoide, sa se indrepte spre alte noi domenii.

Ecuația lui Schrödinger are o secțiune aparte și ne arată cum evoluează unda de probabilitate a electronului în câmp potențial. În caseta matematică primim o frumoasă deducție a acesteia, bazată pe ipoteza lui de Broglie privind impulsul electronului și primim informația că ea reprezintă însuși al doilea postulat al mecanicii cuantice. Se aplică apoi amănunțit această ecuație la oscilatorul armonic așa cum obișnuiesc mai toate cărțile de mecanică cuantică. Și mă gândesc din nou dacă nu cumva am putea identifica numerele complexe care apar în interpretarea actuală a undei de probabilitate cu numărul complex construit cu ajutorul curburii și torsiunii. Se prezintă efectul de tunelare cuantică pe baza căruia se explică dezintegrarea alfa și fuziunea protonilor din Soare. Aflăm că acest proces ar putea limita miniaturizarea sistemelor cu componente electronice.

Se prezintă foarte amănunțit și clar, cu exemple plastice, ceea ce se înțelege prin localizarea și delocalizarea undei de probabilitate. Se propune o rezolvare a paradoxului delocalizării  (pe care l-am înțeles (dacă se poate spune că ceva poate fi înțeles în mecanica cuantică) abia din această carte) bazată pe capacitatea observatorului de a colapsa unda de probabilitate la fiecare observație. Desigur, dacă i-aș lua la întrebări pe dragii fizicieni care au propus această bizarerie, nu știu pe unde și-ar scoate cămașa. Ce înseamnă „măsurătoare”? Ce trebuie eu să fac ca să realizez un colaps al funcției de undă? Trebuie neapărat să apăs pe un buton? Trebuie neapărat să-mi deschid ochii? De ce nu este suficient să respir pentru a o colapsa?

Auch! Să-mi fie cu iertare, dar constat că autorul însuși pune cam aceleași întrebări ceva mai jos... Și ne mai spune că nu avem încă un răspuns satisfăcător. Astfel, acest colaps devine un alt (al câtelea oare?) postulat al mecanicii cuantice. Și când te gândești că toate bazaconiile-astea ar putea fi rezolvate atât de simplu dacă s-ar admite că electronul (și orice alt corp) se mișcă pe elice, nu rectiliniu.

În secțiunea dedicată superpoziției cuantice găsim recunoașterea autorului că ne putem obișnui cu noțiunile ciudate și extraordinare ale mecanicii cuantice dacă repetăm mintal experimentele cuantice. Sper să nu ajung să mă obișnuiesc și eu cu asemenea bazaconii. Că atunci cine mai construiește Fizica elicoidală?
Întâlnim apoi postulatul colapsului cuantic (deci, alt postulat).

Vezi sa nu faci colapsus de atata carte.
Cred ca e cazul sa te salveze un psihiatru, cat se mai poate.  Si arunca cartea aia. Are efecte nesanatoase. Cine stie cum se va termina, unde vei ajunge, cand vei ajunge sa o citesti toata. Ca de inteles......

gafiteanu a scris:Adica, dupa Abel, electronul ar avea in plus si o componenta magnetica complexa suplimentara, perpendiculara pe ipotetica directie de deplasare elicoidala. (Vectorul magnetic este coliniar cu deplasarea). Ceea ce se stie practic ca nu are. Magnetismul variabil produce inductie si aici stapanim totul teoretic si practic. Doar Abel Cavasi si Dan Preda mai anunta noi inventii si descoperiri..
(In cazul deplasarii fotonului am descoperit aceasta componenta complexa a vectorului magnetic, care nu e inclusa in ecuatiile lui Maxwel simplificate).

Gafinteanu, judeci superficial, problema electronului este mai complexa. Electronul in fiecare clipa este in miscare, deci in permanenta putem vorbi atat de camp electric cat si de camp magnetic. In deplasarea lui electronul are spinul orientat invers cu directia miscarii, si in permanenta el se deplaseaza pe directia unui camp electric, dand nastere in jurul lui unui camp magnetic. Pe baza acestor proprietati s-a putut defini unitatea de masura Amperul, ca fiind echivalent cu forta de atractie intre doi curenti paraleli, intre care se manifesta o forta de atractie de 2*10^-7 N. Atractia celor doua fire are la baza doar campul magnetic, adica magnetonul Bohr al electronilor.

Ai dreptate, dar am dat cu parerea, ce s-ar intampla daca electronul s-ar misca in mod natural elicoidal, asa ca printro bobina. Nu ar mai corespunde cu ce observam.
Ati vazut vreodata in natura doua tornade foarte foarte apropiate ?
Stiti din ce cauza spirele unei bobine prin care trece corent ilectric se atrag, apar forte intre ele ?
La liber, ce tendinta ar avea bobina de mai sus, sa se stranga, sa colapseze, sau sa se largeasca in diametru ?
Un fir drept prin care trece curent, are tendinta sa devina elicoidal, adica cretz ?

Se introduc prin exemple simbolurile „|” și „>” și se descrie paradoxul pisicii lui Schrödinger. În secțiunea dedicată principiului lui Heisenberg, autorul descrie frumos observabilele conjugate și scoate în evidență, acceptând, consecințele filozofice dramatice ale acestuia. Folosind experimentul cu fotonul care lovește electronul, se justifică apariția incertitudinii. N-am înțeles încă de ce nu putem folosi fotoni despre care să știm cum vor ciocni electronul, cunoscându-le impulsul. Spinului i se dedică o întreagă secțiune și se menționează că el este o noțiune specific cuantică. Se face analiza momentelor cinetice ale Pământului (propriu și orbital) ocazie cu care putem întreba „Câte momente cinetice orbitale are Pământul, din moment ce și Soarele se rotește în jurul Galaxiei?”. Sau, invers, cum putem stabili care este „axa proprie” pentru a stabili când este vorba de spin sau de moment cinetic orbital? Se amintește de corelația dintre momentul cinetic și cel magnetic, precum și de magnetonul Bohr-Procopiu. Primim detalii despre experimentul Stern-Gerlach și mă distrează faptul că la fundamentarea noțiunii de spin s-a ținut seama de faptul că periferia electronului nu poate depăși viteza luminii (și chiar s-a presupus astfel o structură internă a electronului!), dar la fundamentarea undei de probabilitate nu s-a ținut seama de o asemenea limitare.
Se descrie apoi contribuția lui Pauli la modificarea ecuației lui Schrödinger și postulatul acestuia legat de stările cuantice ale particulelor. Nu este uitat nici experimentul Einstein-de Haas prin care se demonstrează că electronii au moment cinetic propriu, chiar dacă sunt considerați punctiformi.

Secțiunea dedicată bosonilor și fermionilor ne aduce noțiunea de „multiparticulă”. Cu această ocazie îmi dau seama cât de lăudabilă este dorința autorului de a concretiza cu exemple problemele abordate, reușită care îmi permite să înțeleg cu alți ochi mecanica cuantică și să devin ceva mai îngăduitor cu neputința înaintașilor mei. Ajungem la relevanța proprietății de indiscernabilitate a particulelor care duce la simetria sau antisimetria funcției de undă. Urmează apoi o demonstrație prea frumoasă, bazată pe antisimetrie, a „postulatului” lui Pauli conform căruia doi fermioni nu se pot afla în aceeași stare. Hmmm... Te pomenești că-ncepe să-mi placă! Pe baza acestui postulat se construiește tabelul lui Mendeleev și se explicitează apoi numărul stărilor cuantice pentru bosoni și fermioni. Din indiscernabilitate se evidențiază teza holistică privind semnificația întregului în raport cu partea și teza opusă a lui Feynman cum că toți electronii din Univers sunt una și aceeași particulă. Simt că se conturează împlinirea obiectivului meu cu lectura acestei cărți: găsirea unei punți de legătură între mecanica cuantică și Fizica elicoidală. Pesemne că ceea ce se înțelege azi prin funcție de probabilitate ar putea fi tocmai traiectoria elicoidală (sau, mai ales, nerectilinie) a particulelor. Este o carte muncită bine, rezultată în urma unui efort încununat de succes al autorului de a clarifica până în pânzele albe cât mai multe aspecte. Îmi revin speranțele că nu e totul pierdut... și redevin atent.

Abel Cavasi a scris:Cu această ocazie îmi dau seama cât de lăudabilă este dorința autorului de a concretiza cu exemple problemele abordate, reușită care îmi permite să înțeleg cu alți ochi mecanica cuantică și să devin ceva mai îngăduitor cu neputința înaintașilor mei.

Minunata observatia! Ma face mandru ca putem fi contemporani.Am sa povestesc si nepotilor mei. Multumesc.M-ai facut nespus de fericit. de-asta este bine sa studiem "oficialii" inainte sa ne vedem de caile noastre novatoare. Superb!Superb!

Abel Cavaşi a scris:[ bosonilor fermionilor indiscernabilitate antisimetria funcției de undă Te pomenești că-ncepe să-mi placă! teza holistică mecanica cuantică și Fizica elicoidală. Pesemne că ceea ce se înțelege azi prin funcție de probabilitate ar putea fi tocmai traiectoria elicoidală a particulelor. (bla-bla-bla) .

Curat elicoidal, coane Abel..Daca traiectoriile ar fi rectilinii, nu ar mai exista probabilitate, ci numai certitudine. D`aia nu ajunge glontul in centrul tintei.
Poate la urmatoarea editie va combinati, poate ca si Presura acum te citeste cu aceeasi admiratie si nesatz si se lumineaza.
Ase apar marile opere. Doua incertitudini sau probabilitati sau neintelegeri amestecate dau o certitudine beton.
Trezeste-te Abel ! Ai copii de educat sanatos. E pacat sa te pierdem din cauza acelei carti care iti ia mintile. Nu a fost scrisa de Dumnezeu.

Oscilatii elicoidale

Abel,
Meditand putin la lucrarea lui Virgil care introduce principiul similitudinii , readuc in atentie o posibila similitudine intre traiectoria entitatii electron si geometria campului electromagnetic masurabil in jurul unui conductor.
In regim de unde stationare, masuratorile mele mi -au aratat o foarte posibila oscilatie elicoidala a anvelopei campului exterior conductorului.
Intuiesc o similitudine intre aceasta anvelopa si anvelopa miscarii electronului.

Energia magnetica din ventrele magnetice ( efecte rotationale) oscileaza in energie a campului electric maxim in ventrele electrice ( efecte axiale).
Cele 2 energii sunt decalate cu landa pe patru a undei , la cazul rezonant.

Eugen, studiază în continuare, pe același drum. Poate reușim să clarificăm niște lucruri...

La finalul capitolului 9 aflăm că există cipuri care generează numere aleatoare bazate pe aleatoriul manifestat în mecanica cuantică ceea ce sugerează că Fizica elicoidală ar putea sparge aceste coduri, căci ea ne spune precis pe unde se mișcă o particulă. Se trece la analiza celui de-al doilea postulat, cel cu ecuația lui Schrödinger, dar nu-mi place că în același postulat este înglobat și postulatul (principiul) corespondenței dintre mecanica cuantică și mecanica clasică, conform căruia „comportarea cuantică a sistemelor trebuie s-o aproximeze pe cea clasică”, căci cele două postulate îmi par destul de distincte. Primim apoi răspunsuri la posibile întrebări pe care le-am punea pune privind postulatele discutate până acum. Pot spune că niciodată nu m-am putut concentra atât de bine la cele spuse într-o carte de mecanică cuantică, precum am reușit lecturând acest capitol în care au fost delimitate destul de clar noțiunile și au fost acceptate destul de explicit limitele mecanicii cuantice.

Capitolul 10 va fi unul al aspectelor moderne din mecanica cuantică. Se începe prin aprofundarea misterului ce gravitează în jurul colapsului undei de probabilitate și încercarea de a-l rezolva. Spre deosebire de interpretarea standard, se încearcă explicarea localizării bruște ca fiind, de fapt, o interacțiune cu mediul ambiant, o evoluție ce se desfășoară într-un oarecare timp finit, dar pe care noi îl sesizăm a fi prea scurt, fenomen numit „decoerență”. Mi se pare bizar că asemenea probleme sunt tratate destul de amănunțit, iar peste alte posibile explicații „normale” ale fenomenelor cuantice s-a trecut prea repede, atât de repede încât s-a scăpat din vedere traiectoria elicoidală a particulelor. Aflăm că această teorie a decoerenței ar fi confirmată de progresul lent din domeniul calculatoarelor cuantice, frânat tocmai de această decoerență care nu permite o coerență durabilă a structurilor cuantice.