Despre lucrarea "Fizica povestită" a lui Cristian Presură

Rezumarea primului mesaj :

Am început cu greu să citesc pe apucate din această lucrare interesantă. Am terminat cu prefața elocventă scrisă de domnul doctor Mircea Penția de la IFIN.

Abel Cavaşi a scris:E arătată deja. Dar n-o văd decât cei pregătiți s-o vadă. Tu nu ești printre ei.

Nu prea o mai vede nimeni in afara de tine. Cred ca trebuie sa lucrezi putin si la PR (public relations, relatii cu publicul). Altfel ramai un geniu neinteles.

N-aș vorbi în numele celorlați. Poate ei își acordă timp să înțeleagă mai bine și sunt mai prudenți în afirmații.

Poate nu.

Autorul subliniază că pozitronul se anihilează cu electronul și lasă în urmă lumină, aceasta fiind, de fapt, deosebirea fundamentală dintre particulă și antiparticulă, restul proprietăților (precum semnul sarcinilor) decurgând din aceasta. În plus, se mai arată că antiparticulele ar merge înapoi în timp, în comparație cu particulele. De asemenea, se face comparația dintre reprezentarea poziție-timp față de reprezentarea impuls-energie, în favoarea acesteia din urmă, care nu necesită localizări precise ce ar contraveni principiului lui Heisenberg. Datorită lipsei de naturalețe a Fizicii despre care citesc, îmi vine de o mie de ori să fug de această lectură, abandonând-o, așa cum am abandonat fiecare carte ce conținea asemenea, dați-mi voie să le spun pe nume, absurdități. Totuși, sunt curios dacă voi putea duce această „luptă” până la capăt, căci tânjesc după pasajele care mă atrăgeau atât de mult și sper ca ele să mai revină...
Din fericire, întrebarea „Oare ce vom studia în cărțile de fizică peste un milion de ani?” mă revigorează puțin, smulgându-mi răspunsul în tăcerea camerei care mă găzduiește.

Raspunsul la intrebare sa fie "Fizica elicoidala"?

Cu prietenie,

omuldinluna

Abel Cavaşi a scris:În plus, se mai arată că antiparticulele ar merge înapoi în timp, în comparație cu particulele.

Asta ai putea să mai dezvolţi puţin? Adică rezultă din ceva experimente, sunt doar supoziţii, teorii, etc..., în sfârşit, cam ce zice autorul!
Dacă citează şi ceva surse, aş fi interesat să le cunosc.

omuldinluna a scris:Raspunsul la intrebare sa fie "Fizica elicoidala"?

Nu încape îndoială.

Razvan a scris:

Abel Cavaşi a scris:În plus, se mai arată că antiparticulele ar merge înapoi în timp, în comparație cu particulele.

Asta ai putea să mai dezvolţi puţin? Adică rezultă din ceva experimente, sunt doar supoziţii, teorii, etc..., în sfârşit, cam ce zice autorul!
Dacă citează şi ceva surse, aş fi interesat să le cunosc.

Este doar o interpretare matematică posibilă, a lui Feynman, prin care unifică mai multe interpretări matematice într-una singură. Evident că nu poate fi confirmată experimental (dar nici infirmată).

Mersi! Aş fi totuşi interesat de ceva linkuri în măsura în care autorul le precizează.

Razvan,

Lucrurile sunt cum spune Abel. Daca inversezi formal timpul in descrierea cuantica a unei particule, obtii proprietatile antiparticulei si de aici ideea ca antiparticulele ar "calatori inapoi in timp". Cum experimental nu e posibil (nici macar nu prea se intelege ce inseamna de fapt) sa inversam timpul, nu putem testa concretea acestui artefact al teoriei, asa ca deocamdata ramane un giumbusluc matematic care insa produce rezultate verificabile (proprietatile antiparticulelor).

Cu stima,

omuldinluna

Well, dar simetria CPT este totuşi o simetrie a naturii; ori doar matematică?
În fine, dacă este deschidem alt subiect, să nu bruiem aici.

Abel, nu vrei sa scoti la licitatie cartea ? Asa vei afla ce valoare are.
"Vrei sa te lepezi de Satana ?"

Abel Cavaşi a scris:Din fericire, întrebarea „Oare ce vom studia în cărțile de fizică peste un milion de ani?” mă revigorează puțin, smulgându-mi răspunsul în tăcerea camerei care mă găzduiește.

Vom studia despre constiinta si despre cum sa manipulam universul cu puterea mintii. Si evident, vom fi in drum spre a renaste zeul care s-a ascuns in aceasta lume in fiecare din noi ca sa uite de singuratatea in care se gasea la inceputul lumii. Iar dupa ce il vom trezi, se va simti iar singur si se va baga iar la somn creand alt univers.

Forever_Man a scris:

Abel Cavaşi a scris:Din fericire, întrebarea „Oare ce vom studia în cărțile de fizică peste un milion de ani?” mă revigorează puțin, smulgându-mi răspunsul în tăcerea camerei care mă găzduiește.

Vom studia despre constiinta si despre cum sa manipulam universul cu puterea mintii. Si evident, vom fi in drum spre a renaste zeul care s-a ascuns in aceasta lume in fiecare din noi ca sa uite de singuratatea in care se gasea la inceputul lumii. Iar dupa ce il vom trezi, se va simti iar singur si se va baga iar la somn creand alt univers.

Imi place optimismul vostru tineresc! Un milion de ani! Ha, ha, ha!!!
Nu va mai sti nimeni ca a existat specia umana! Nici piramidele nu
vor mai fi acolo!

Un meteorit gigant va lovi Pamantul, si totul se va face scrum. Apa se va evapora, stancile se vor topi, cratere imense vor apare,si va mai apare in sistemul solar o planeta stearpa fierbinte precum Venus, cu o noua Luna in preajma ei, care milioane de ani se va roti in Jurul Soarelui pana se va raci din nou astfel incat sa apara primii gandaci de bucatarie.

virgil a scris:Un meteorit gigant va lovi Pamantul, si totul se va face scrum. Apa se va evapora, stancile se vor topi, cratere imense vor apare,si va mai apare in sistemul solar o planeta stearpa fierbinte precum Venus, cu o noua Luna in preajma ei, care milioane de ani se va roti in Jurul Soarelui pana se va raci din nou astfel incat sa apara primii gandaci de bucatarie.

Da  de  ce  va  lovi  Pamantul  ,  el  nu  are  alta  treaba  prin  Univers ?

scanteitudorel a scris:

virgil a scris:Un meteorit gigant va lovi Pamantul, si totul se va face scrum. Apa se va evapora, stancile se vor topi, cratere imense vor apare,si va mai apare in sistemul solar o planeta stearpa fierbinte precum Venus, cu o noua Luna in preajma ei, care milioane de ani se va roti in Jurul Soarelui pana se va raci din nou astfel incat sa apara primii gandaci de bucatarie.

Da  de  ce  va  lovi  Pamantul  ,  el  nu  are  alta  treaba  prin  Univers ?

Nu este nevoie de acest scenariu apocaliptic pentru ca sa dispara
specia umana si tot ce a realizat. Se va intampla, fara sa ne loveasca
absolut nimic. Sunt suficiente lacomia, ura, comoditatea, prostia, frica.
Dar aveti grija ca iar iesim din topic.

Aflăm apoi despre problema infiniților care au dus la magia numită „renormare”, artificiu matematic controversat care a salvat de la pieire teoria cuantică a câmpului. Se discută despre divergențe infraroșii și ultraviolete, dându-se atenție celor din urmă, care produc dificultăți mai importante. Se discută despre renormarea cu metoda dimensională, artificiu matematic prin care spațiul energie-impuls ar avea cu ceva mai puțin de patru dimensiuni. Citind mai departe și înghițind des în sec, vedem astfel până unde poate duce încăpățânarea minții umane de a insista într-o direcție indiferent cât de greșită și a petici cam tot ce se poate petici, precum fluturele de noapte care se tot izbește inutil din toate părțile de un bec pe care l-a confundat cu Luna, învârtindu-se mereu în cerc (sau pe elice ).
Nu se cunoaște nici azi ce valoare are masa originară a electronului și nici sarcina sa electrică originară și se prezintă cele trei diagrame Feynman (în primul ordin de perturbație) care creează probleme cu renormarea. Valorile originare se aleg în așa fel încât să iasă valorile experimentale. Se arată că această teorie renormată a electrodinamicii cuantice ar putea fi, de fapt, o „aproximație a unei alte teorii, nedescoperite încă”.

Stimabile Abel,

Intr-adevar, in mare cam asta e situatia. Aici se da una dintre marile batalii ale fizicii teoretice moderne. Speranta mea e ca experimente precum LHC for furniza rezultate experimentale noi, neexplicate si inexplicabile pe baza cunostintelor actuale, rezultate care sa indice directia in care trebuie sapat in cercetarile teoretice. Bosonul Higgs a fost pana la urma o dezamagire, caci s-a gasit exact ceea ce fusese prezis de teorie.

Cu multa consideratie,

omuldinluna

Având în vedere că electrodinamica cuantică a fost greu acceptată, se prezintă experimente care au confirmat-o ca prin farmec, cu absorbții și reabsorbții de fotoni, date prin: lungimea de undă Compton, deplasarea Lamb, momentul anomal al electronului și forța Casimir în vidul cuantic. Explicația forței Casimir i-ar putea da de gândit lui virgil_48, preocupat de explicarea gravitației cu ajutorul particulelor. Forța Casimir i-a obligat din nou pe fizicieni să considere că vidul nu este vid, de fapt, ci are energie. Eu aș vrea să știu dacă după un timp oarecare, fotonii dintre plăci se împrăștie prin univers, făcând ca forța Casimir să scadă. Că mie cam așa mi s-ar părea, din moment ce fotonii nu au niciun motiv să rămână între plăci. Așadar, dispare în timp forța Casimir? Și aș mai întreba de ce această forță ar apărea doar între plăci metalice... Dar mai bine nu, căci ar fi prea multe întrebări legate una de alta.
Hopaaa! Stați așa! Citind mai departe, aflu că forța Casimir depinde de forma corpurilor implicate. Plăcile se atrag, dar sferele se resping! Ei, ce ziceți de asta? Și, în plus, „nu s-a găsit un argument simplu prin care să se ghicească semnul forței pentru orice geometrie”.
La finele capitolului ni se mai povestește despre efectul Schwinger de separare a electronului de pozitron (efect ce n-a putut fi încă verificat) și energia de zero a vidului, despre care se crede că ar echivala cu energia întunecată. Se vorbește de o frecvență maximă a luminii, legată de constanta gravitației și, cu această ocazie, de cea mai mare discordanță găsită vreodată între teorie și experiment în ceea ce privește energia vidului: 10 la puterea 120.

Abel Cavaşi a scris: Explicația forței Casimir i-ar putea da de gândit lui virgil_48, preocupat de explicarea gravitației cu ajutorul particulelor. Forța Casimir i-a obligat din nou pe fizicieni să considere că vidul nu este vid, de fapt, ci are energie.

Esti prea amabil Abel, sa crezi ca m-as gandi eu la forta Casimir.
Nici de curiozitate nu caut sa vad ce reprezinta. Dar daca aduce
ceva in sprijinul push gravity si FOIP, imi pare bine sa mai fie
cineva pe forum care urmareste ideea.
Pentru mine, a-ti baga capul in microcosmos cu dorinta de a afla
adevarul acolo, este calea de a te pierde. Este locul de nastere
al himerelor.

virgil_48 a scris:Pentru mine, a-ti baga capul in microcosmos cu dorinta de a afla
adevarul acolo, este calea de a te pierde. Este locul de nastere
al himerelor.

Nu  virgil_48 ,este  locul  de  nastere  al Universului .  In  Microcosmos  vei  gasi  legatura  dintre  cauza  si  efect  ,deci  si adevarul  pe  care-l  cauti  tu.  Este  mult  mai greu  de  aflat  ,dar  nu  imposibil.

scanteitudorel a scris:

virgil_48 a scris:Pentru mine, a-ti baga capul in microcosmos cu dorinta de a afla
adevarul acolo, este calea de a te pierde. Este locul de nastere
al himerelor.

Nu  virgil_48 ,este  locul  de  nastere  al Universului .  In  Microcosmos  vei  gasi  legatura  dintre  cauza  si  efect  ,deci  si adevarul  pe  care-l  cauti  tu.  Este  mult  mai greu  de  aflat  ,dar  nu  imposibil.

Stiu ca este asa cum spui si fara acest pas nu mai avanseaza
cunoasterea, dar de acolo se si contamineaza.
Cei ce ajung acolo, ar trebui sa faca la intoarcere carantina.
Debarasarea de cosmaruri si revenirea la ratiune.
Nu trebuie sa se simta cineva jignit!

Începe un alt capitol interesant, dedicat particulelor elementare. Am speranța că voi găsi aici răspunsuri la noianul de întrebări pe care mi le-am pus în acest domeniu. Se vorbește deja despre de două teorii (cromodinamica cuantică și teoria electroslabă) care ar constitui modelul standard al particulelor elementare. Cu această ocazie nu mă pot abține să întreb ce s-a întâmplat în acest context cu mecanica cuantică și ale ei cele trei postulate de care s-a amintit cândva. Ce legătură este între aceste două teorii și mecanica cuantică? Rezultă ultimele din prima, ori invers? Ori nu există nicio legătură între ele? Greu, doamne, greu cu Fizica asta oficială... Greu când vrei să găsești o ordine (desăvârșită) în ea, așa cum ar trebui să fie într-o Știință adevărată. Citind mai jos, constat că autorul a anticipat câteva dintre întrebările mele și ne promite că va vorbi mai încolo (în capitolul 19) de o încercare mai bună, numită „teoria corzilor relativiste”.
Se descrie apoi camera cu ceață și rolul acesteia pentru observarea particulelor. Mi se pare destul de ciudat că autorul îmi explică acum banalități cu privire la masa de repaus, pe care le pot găsi în orice manual de liceu, uitând că în capitolele precedente m-a obligat să știu deja lucruri mult mai complicate pe care nu mi le-a explicat deloc în carte.
Aflu că prticulele de masă mai mare pierd mai puțină energie prin radiație de sincrotron în acceleratoare.
Este demn de remarcat că autorul sugerează că particulele compuse sunt „mai mari deci” decât cele necompuse lucru care nu mi se pare deloc evident.

Încercând apoi să explice procesele de ciocnire, autorul ne arată că se ajunge la concluzia „incitantă și spectaculoasă” conform căreia protonul și electronul conțin toate particulele din univers (mă rog, sub formă „virtuală”). Mie, dimpotrivă, mi se pare că o asemenea concluzie ne arată cât de limitată trebuie să fie o asemenea „știință” care nu ne poate spune nimic sigur, ci numai „virtual” (ce cuvânt magic și atât de drag Fizicii actuale!).
Citim apoi despre distractiva forță nucleară, introdusă pentru a explica de ce nu se resping protonii din nucleu. Cât de repede s-a trecut peste atâtea și atâtea raționamente care ar mai fi trebuit făcute înainte de a se ajunge la asemenea aberații! Cât de ușor ni se spun povești de genul „în urma experimentelor [...] a devenit clar că...”.

A VĂZUT CINEVA UN FOTON ÎN REPAUS? ASTA E CA ÎN POVESTEA CU ȚĂRANUL, CARE IEȘEA CU SACUL LA SOARE, CA SĂ IA CĂLDURĂ PENTRU IARNĂ

ion tudor a scris:A VĂZUT CINEVA UN FOTON ÎN REPAUS? ASTA E CA ÎN POVESTEA CU ȚĂRANUL, CARE IEȘEA CU SACUL LA SOARE, CA SĂ IA CĂLDURĂ PENTRU IARNĂ

Eu  stiu o  poveste  cu  unul  care  lua  lumina de  la Soare  cu  covata, pentru a avea lumina in coliba.

Sistematizarea atât de clară a particulelor în leptoni (fermioni) (particule elementare), mezoni (bosoni) și barioni (fermioni) îmi sugerează să presupun că mezonii și barionii sunt alcătuiți din leptoni și că restul particulelor (hai să le zicem, leptoni de ordin din ce în ce mai superior) sunt din ce în ce mai masivi și sunt, alternativ, bosoni, apoi fermioni.
Am putea spune atunci că leptonii propriu-ziși sunt leptoni de ordinul zero, mezonii sunt leptoni de ordinul unu, barionii sunt leptoni de ordinul doi și așa mai departe. Ar mai însemna că leptonii de ordin par sunt fermioni, iar leptonii de ordin impar sunt bosoni.

Citim apoi (și zâmbim) că, deși sunt particule elementare, totuși particulele elementare se dezintegrează rapid în alte particule. Atunci de ce-or mai fi elementare? E ca și cum ai spune că un automobil ce trece prin ploaie devine un alt automobil (elementar), iar după ce se usucă, revine din nou la ceea ce a fost inițial.

Ni se explică de ce au fost introduse (ad-hoc și fără nicio remușcare) noțiuni precum sarcina barionică sau cea de stranietate.

Cu un entuziasm care nu mă molipsește, autorul ne spune că particula Omega ar fi fost prevăzută de tabelul lui Murray Gell-Mann și, vezi doamne, a fost descoperită ulterior cu exact aceleași proprietăți.

Recunosc din nou că în această carte am găsit, totuși, cea mai captivantă și mai logică (dacă mai poate fi numită astfel) prezentare a noianului de particule „elementare”, atât de relevantă, încât mi-a permis să-mi pot imagina ipoteze cu privire la particule, formulate de data aceasta în limbajul Fizicii oficiale.

În capitolul dedicat quarcilor și teoriei acestora (cromodinamica cuantică), aflăm de un alt principiu, principiul invarianței la transformările locale de etalonare. Câte principii are Fizica actuală? Le știți pe toate? Mă îndoiesc... Oricum, nu e mare problemă cu acest principiu. El este un fel de „principiul acțiunii și reacțiunii” și spune că oricărui grad de libertate intern îi corespunde un câmp. Așa ceva trebuie să existe și în Fizica elicoidală, doar că el REZULTĂ din principiul acțiunii și reacțiunii și îmi amintește de teorema lui Noether.

Oricum, este remarcabilă capacitatea autorului de a mă face să înțeleg atât de bine asemenea noțiuni. Achiziționarea și lectura acestei cărți este un mare beneficiu pentru mine.

Ni se vorbește din nou despre experimentul imaginat de Aharonov și Bohm prin care aceștia au arătat că un electron poate avea o traiectorie deviată chiar și în absența locală a câmpului electromagnetic (dar în prezența potențialelor electromagnetice). În caseta matematică ce explicitează rezultatul regăsim din nou proporționalitatea dintre faza undei și acțiune, proporționalitate ce îmi sugerează că acțiunea din mecanica cuantică este, de fapt, lancretianul din Fizica elicoidală. Căci, torsiunea complexă poate fi scrisă ca un număr complex ce depinde de darbuzian și lancretian astfel: . De asemenea, probabilitatea de a găsi electronul undeva în spațiu ar putea fi dată atunci de suma , deci de pătratul modulului torsiunii complexe (pătratul darbuzianului).

Necesitatea ulterioară de a propune considerarea fazei drept un „grad de libertate intern” al electronului nu face decât să consolideze fundamentul ideii că faza este tocmai ceva specific particulei, deci lancretianul traiectoriei.

Mai departe, când autorul vorbește de transformarea de etalonare globală a fazei (adică, schimbarea fazei cu aceeași valoare în întregul Univers) constat că aceasta poate fi considerată în Fizica elicoidală drept o consecință a invarianței lancretianului la transformări de rotație.

Într-o căsuță matematică ceva mai lungă autorul ne arată că în mecanica cuantică câmpul electromagnetic este câmpul ce trebuie să existe datorită faptului că electronul are un grad de libertate intern (faza). Și astfel, prin analogie, se pregătește terenul pentru obținerea câmpului de interacțiune dintre quarci pornind de la transformări de etalonare globale la cele locale. În așa-numita „teorie a mănunchiurilor de fibre” se subliniază importanța variației fazei, deci a derivatei covariante, și a conexiunii, cu paralele la teoria relativității generalizate.

Aflăm că există o problemă cu cei trei quarci din barionul delta plus plus și principiul lui Pauli, problemă care ar implica existența unui alt grad de libertate intern al quarcilor, culoarea. Apoi aflăm amănunte despre combinațiile de culori și interpretările acestora. Se prezintă rolul grupului neabelian U(3) al matricelor unitare în obținerea transformărilor de etalonare, precum și al matricelor Gell-Mann. Drept consecință a simetriei grupului SU(3), se introduce „câmpul gluonic”, necesar compensării schimbării de etalonare, similar cu modul în care a fost necesar câmpul electromagnetic în cazul electronilor.

Avem opt tipuri de gluoni, opt dimensiuni pentru spațiul de simetrie SU(3), iar etalonarea câmpului gluonic ne furnizează culoarea quarcilor (care, astfel, nu este absolută). Uneori mă apucă râsul când mă descopăr citind concentrat atâtea bazaconii fără nicio legătură cu realitatea.

Quarcii și anti-quarcii se anihilează în gluoni, își pot schimba culoarea, pot avea culoarea albastră sau antialbastră, etc. Spre deosebire de fotoni, gluonii au sarcină de culoare. De exemplu, (închipuiți-vă ce trebuie eu să înțeleg) un gluon poate avea culoare „albastru-antiroșu” sau poate fi „o combinație de roșu-antialbastru și albastru-antiroșu.

Și pentru că în teorie ies nouă astfel de gluoni, deși ar trebui să fie (tot în teorie) opt și pentru că acest al nouălea gluon ar fi alb și pentru că gluonii albi ar trebui să interacționeze și la distanțe mari și pentru că acest lucru n-a fost observat experimental (de parcă ceilalți au fost observați), pur și simplu admitem că gluonul alb nu există în natură și basta. Și asta-i Știință... Iar toată neștiința se ascunde bine în spatele unei matematici impresionante care, totuși, nu poate convinge un cercetător decis să înțeleagă lumea în toată adâncimea ei.

Ni se explică apoi de ce nu au fost observați quarci liberi în experimente: pentru că probabilitatea ca ei să se separe este „foarte mică”. Închipuiți-vă ce-și poate permite o astfel de „Știință”. Un colectiv de „fizicieni” consacrați (a se citi, care pot cere fonduri grase) s-ar putea apuca de un experiment de magie în care să ne trombonească pe toți că ei au avut „norocul” de a găsi quarci liberi, după care să se lăfăiască cu un premiu Nobel. Apoi, dacă într-o sută de ani nimeni altcineva nu mai poate reproduce experimentul, nu-i bai, asta e, că doară probabilitatea-i mică.
Auzim apoi și despre „supraconductibilitatea de culoare” care, chipurile, ar apărea în stele neutronice.

Capitolul 17 începe cu povestea neutrinilor, ocazie cu care aflăm că masa nenulă a acestora pune probleme modelului standard. Se prezintă dificultățile privind secțiunea eficace de ciocnire în cazul neutrinului. În „argumentul 3” se arată că, fiind nerenormabilă (datorită masei nenule a bosonului W), teoria electroslabă este inconsistentă matematic și mai trebuie dădăcită. Se vorbește despre elicitatea neutrinului, folosindu-se de obositoarea analogie dintre spin și rotație.

Neutrinul are, astfel, ba masă de repaus nulă, ba nenulă. Masa nenulă (deși observată experimental) ar pune probleme serioase modelului standard. Când vrem să vorbim de elicitatea lui (care devine apoi chiralitate), îi dăm masă nulă și îl deplasăm cu viteza luminii. De asemenea, acceptăm experimentul care spune că neutrinul are mereu chiralitate stângă, acesta fiind „unul dintre marile mistere ale naturii”.

Citind în continuare despre chiralitate și transformarea ei în oglindă mă gândesc la proprietatea torsiunii unei curbe a-și schimba semnul atunci când curba este privită în oglindă, fenomen echivalent cu ceea ce descrie autorul.

Aflu apoi că împerecherea electronilor în generații (electron, miuon, tauon) este un mister în Fizica actuală. În Fizica elicoidală există mai multe (un număr nelimitat de) generații de electroni, existând chiar și electroni macroscopici, în piciorușele șopârlei Gecko, în norii de furtună, în inelele lui Saturn. Aceste generații se explică cu „generațiile” de elice care se pot forma pe măsură ce se complică curba descrisă de un corp.

Gândindu-mă la câte noțiuni este nevoită să folosească Fizica actuală, precum cea de „isospin”, îmi imaginez cam ce gândea Copernic atunci când citea despre noțiunile (ce azi ne par caraghioase) pe care a fost nevoit să le introducă Ptolemeu în geocentrism pentru a putea explica diversele mișcări...

Fizica elicoidală se află în același raport cu Fizica actuală precum heliocentrismul în raport cu geocentrismul. Singura diferență între cele două tipuri de teorii a fost O IDEE. Pentru heliocentrism ideea a fost că Soarele, nu Pământul este în centrul lumii. Pentru Fizica elicoidală ideea este că un corp liber se deplasează pe o elice circulară, nu pe o dreaptă. Desigur, Copernic a CONSTRUIT un întreg sistem menit să-i convingă pe contemporanii săi, pe când Fizica elicoidală este doar în construcție.

Mai aflu apoi ciudățenia că în teoria interacțiilor slabe, electronul este considerat a avea masă nulă pentru a se putea ajunge la concluzia că neutronii și electronii de chiralitate stânga sunt una și aceeași particulă (diferind doar prin isospin). Apoi mai aflăm că mecanismul Higgs are rolul de a da masa înapoi electronului. Cam așa sunt descrise lucrurile și în Biblie .